Regina Maria a României – scrisori către mama ei în timpul Marelui Război

regina_maria

Iminenţa intrării în război a României, precum şi perioada de tragice confruntări care a urmat deciziei de la 14/27 august 1916 au determinat-o pe regina Maria să se angajeze nemijlocit şi cu toate forţele într-o amplă acţiune de ajutorare a celor nevoiaşi şi mai cu seamă a celor răniţi în luptă. Scrisorile reginei către mama ei, ducesa Maria de Coburg, rămân un document emoţionant al tragediei umane din acea epocă de uriaşă încordare şi uriaşe sacrificii.

 

Scrisorile reginei Maria către mama sa, ducesa Maria de Coburg (1853 -1920) sunt un document istoric deosebit deoarece sunt de o deplină sinceritate, scrisori în care regina dă frâu liber sentimentelor ei. Cu o singură excepţie. Este vorba despre scrisorile redactate în cele două luni care au precedat declaraţia de război a României către Austro-Ungaria de la 14/27 august 1916, moment ce a marcat intrarea României în vâltoarea Marelui Război, de partea puterilor Antantei, aşa cum o cerea realizarea idealului naţional al unirii cu Transilvania.

Cu toate acestea chiar dacă regina lasă să se înţeleagă faptul că nu ştie care va fi decizia ţării ei, deşi în Jurnalul de război precizează că ştia precis ce se va întâmpla la 14 august[1], ea nu-şi ascunde zbuciumul sufletesc din acele zile de vară arzătoare a anului 1916.

Regina se implică într-o acţiune specială prin care distribuie bani familiilor nevoiaşe din oraşele ţării şi, însoţită de prinţesele Mignon şi Ileana, vizitează spitalele despre care ştie că urmează în curând să fie puse la cea mai grea încercare. Regina care dăduse o pildă de extraordinar eroism cu trei ani în urmă, îngrijindu-se de spitalele de holerici de pe malul Dunării, se bucură deja de o mare popularitate. Din fiecare scrisoare răzbate însă îngrijorarea tot mai accentuată a reginei faţă de marele moment ce se apropia cu paşi repezi, iar când este trimis bătrânul secretar al regelui Carol I, Basset[2], în calitate de curier la ducesa de Coburg, era evident că se pregăteau evenimente grave.

La cinci săptămâni de la declanşarea ostilităţilor, regina scrie prima scrisoare mamei sale, în care răzbate tragismul acelor zile de suferinţă agravate de bombardarea aeriană a Bucureştiului de către zepelinele germane. Vedem cum regina, pe deplin identificată cu idealul naţional, îşi dedică fiecare moment îngrijirii răniţilor şi alinării suferinţelor. Pentru cei familiarizaţi cu corespondenţa din primii unsprezece-doisprezece ani ai şederii ei în România transformarea este colosală : de la prinţesa preocupată şi ahtiată doar de distracţii mondene, la principesa şi regina care supraveghează personal spitalele de răniţi încă din vreamea războiului balcanic din vara lui 1913 şi se expune îmbolnăvirii celei mai grave ; drumul este imens. Singura explicaţie ar fi faptul că regina înţelese gravitatea situaţiei şi posibilitatea de a-şi pierde tronul. În acest sens, la 27 iulie/9 august 1916 reprezentantul Austro-Ungariei, contele Ottokar von Czernin[3] consemna discuţia avută cu regina Maria la Sinaia :

«I-am spus să se gândească bine înainte de a arunca România în război, căci dacă experimentul iese prost atunci asta va însemna sfârşitul dinastiei. Am vorbit despre marşul victorios al bulgarilor şi apoi am sublinat că Rusia după ce va împinge România în război o va lăsa de izbelişte ca pe Serbia.

 La acuzaţiile mele regina a început să plângă şi mi-a declarat că ea nu doreşte nimic mai mult decât păstrarea neutralităţii. Orice altceva se povesteşte despre ea este minciună. ‘‘Regina care chipurile îndeamnă la război nu are decât o singură dorinţă: ca războiul să se termine o dată şi nici măcar nu ştie dacă peste şase luni va mai fi sau nu regină.”[4]

În plus stilul ei epistolar capătă o forţă deosebită, făcându-ne să trăim alături de ea acele zile tragice de atroce suferinţă, de nelinişte şi moarte din toamna cumplită a lui 1916. Nici regina nu este ocolită de o tragedie personală – moartea fiului ei cel mai mic, Mircea, care se îmbolnăveşte de febră tifoidă, deşi nimeni din cei care se aflau în zona respectivă nu fusese atins de acest flagel.

Cât de penibilă apare în acest context scrisoarea mamei reginei Maria, ducesa de Coburg, nepoata ţarului Nicolae I, fiica ţarului Alexandru al II-lea, sora ţarului Alexandru al III-lea şi mătuşa ţarului Nicolae al II-lea, ce îi trimite o scrisoare în care o acuză pe fiica ei regina, pe regele Ferdinand şi pe premierul Ion I.C. Brătianu că au împins România în război alături de Rusia!

Scrisoarea reginei din 29 mai/11 iunie 1917 este un document revelator al dramei trăită de România pe parcursul retragerii şi refugiului de la Iaşi care ne arată dimensiunea extraordinară a abnegaţiei şi devotamentului ei pentru cauza naţională a ţării sale.

Scrisorile reginei Maria rămân un exemplu elocvent de patriotism asumat cu cele mai mari riscuri de un lider care se identifică pe deplin cu cauza pentru care luptă cei din jurul său. Scrisorile ei trebuiesc citite acum, când în unele lucrări a ajuns să se suţină ideea că România nu avea niciun drept să revendice unirea cu Transilvania!

 

Cotroceni, 20 iunie/3 iulie 1916

My dear Mama,

Am primit fără probleme scrisoarea ta, la fel ca şi cea pentru Ducky[5] pe care am să o trimit chiar astăzi; o dată expediată nu ştiu cât va face, în plus Ducky şi mătuşa Miechen[6] sunt amândouă din ocupate cu trenurile lor [sanitare].

Mi-am luat o săptămână de odihnă după un turneu greu de „împărţire de bani”, care a devenit şi mai greu din cauza arşiţei, pentru că avem o arşiţă extremă, care a copt de minune porumbul, aşa încât este aproape în întregime cules. Pentru acordarea de ajutoare şi vizitele la spitale şi journées în tren este nevoie de un anumit curaj pe o asemena căldură, dar mi-am asumat acest lucru şi trebuie să-l duc până la capăt oricât ar costa în materie de energie şi abnegaţie, pentru că în acelaşi timp îmi dă o mare satisfacţie. Cele două fiice mai mari sunt întotdeauna cu mine, cei doi copii mai mici sunt la Sinaia de o lună […]

Din punct de vedere politic vremurile nu sunt deloc uşoare, noua ofensivă rusească[7] a stârnit o mare emoţie – nu poţi să nu te întrebi ce evoluţie mai poate lua acest război îngrozitor! Din cauza acestei nesiguranţe suntem mai mult sau mai puţin ţinuţi din nou în oraş şi nu putem merge la Sinaia decât o zi sau două când se iveşte vreo ocazie. În general eu mă aflu în permanentă mişcare, o adevărată Reisekönigin [regină cu o curte itinerantă] măcar încep să-mi cunosc toată ţara şi poporul. Din fericire sunt foarte populară, aşa că peste tot venirea mea aduce mare bucurie. Fiicele mele sunt încântate de aceste tournées… Văd foarte multă mizerie în călătoriile mele şi des pauvres [săracii] au un aspect absolut biblic. Ar fi multe scene de povestit, tragice şi comice deopotrivă, dar este greu să aleg ceva, din atât de multe câte văd.

Oricum este un sentiment extraordinar să fii în stare să dai şi să dai cu amândouă mâinile şi îl binecuvântez pe Nando[8] pentru admirabila sa generozitate. Este extraodinar de generos, absolut lipsit de egoism, având în urmă o lungă perioadă de strictă abnegaţie şi renunţare la dorinţele proprii în toate privinţele. Dacă ai fi acum aici, ai vedea că este o fiinţă mult mai bună în multe privinţe. Der Druck von oben [presiunea de sus] nu mai există[9] şi deşi preocupările sale sunt multiple şi adesea apăsătoare, dar acum poate respira şi se poate manifesta mai în voie. Având în vedere acordările de ajutoare, nu putem face cine ştie ce cheltuieli pentru noi, în plus vremurile sunt prea grele, dar tot avem o plăcere pe care ne-o oferim, aceea de a ne aranja şi înfrumuseţa grădina. În momentele sale libere Nando şade cu orele adâncit în atlasele sale şi visează la cele mai frumoase flori.

Trăim vremuri foarte grele şi nu putem decât să ne rugăm să se termine totul cu bine – fiecare îşi va face datoria, oricâte sacrificii îi vor fi cerute.

Your loving daughter Missy.

(A.N.I.C. Fond Regina Maria, dosar V 2718)

*

6/19 iulie 1916

Mama dear,

Ieri am primit scumpa ta scrisoare şi mă grăbesc să-ţi răspund pentru că mâine plec din nou într-unul din turneele mele care va însemna sechs Städte in zwei Tage abzumachen [să fac şase oraşe în două zile]. Vreme de zece zile mi-am întrerupt peregrinările pentru că un val de căldură toridă a trecut peste ţară, o căldură atât de mare cum puţini îşi aduc aminte să mai fi fost cândva chiar într-o ţară ca România. Am avut înţelepciunea să petrec la Sinaia acele zile, absolut extraordinare, saturate de parfumul fânului, pline de trandafiri superbi şi clopoţei albaştri, dar mult prea cald ca să poţi face vreo mişcare decât până la ora 10 dimineaţa şi apoi numai după 6 seara. Şi ce claire de lune! […]

În ceea ce priveşte diferitele mele excursii în multe oraşe, totul merge bine şi sistematic. Am căpătat o adevărată habileté şi vizitez netulburată spitalele unul după altul şi intru fără să strâmb din nas în orice cocioabă.

Drumurile neîngrijite din ţara asta fac ca legătura cu poporul să fie mult mai concretă, personalitatea proprie are o libertate de acţiune mult mai mare. Încă o dată repet: îmi place să fiu regină, iar poporul mă place în acest rol. Nu îl fac cu greutate şi simt cât de mult contează oamenii pe mine, aşa cum nişte plămâni bolnavi au nevoie de aer proaspăt! Iartă-mi această izbucnire de sinceritate, dar în mijlocul atâtor oameni care se plâng într-una şi sunt nemulţumiţi de destinul lor, poate că o să-ţi placă să auzi că cineva este mulţumit cu soarta sa.

Întotdeauna am fost preocupată să fiu iubită, admirată, apreciată şi am fost nefericită când nu eram aşa, au fost mulţi ani când am fost departe de ceea ce îmi doream, dar acum, în acest moment, reprezint totul pentru poporul meu. Vreau să mă bucur de acest lucru şi să mă folosesc de el cât va dura. Sunt încă puternică, am încă o figură plăcută şi din punct de vedere moral am căpătat nişte muşchi care îmi dau curaj şi siguranţă de sine şi deoarece cred în mine însumi şi alţii cred în mine, acesta este cel mai util pentru ambele părţi. Nu îmi pasă câtuşi de puţin dacă tu zâmbeşti la ce spun eu. Eu zâmbesc la mine însumi. […]

Politic vorbind nu am ce să spun, stăm liniştiţi, dar este linişte în vreme ce norii se adună deasupra noastră. Oh! De-am putea rămâne departe de război! Ar fi cea mai mare binecuvântare!

Good-bye for today Mama dear,

Missy

(A.N.I.C. Fond Regina Maria, dosar V 2719)

*

Cotroceni, [31 iulie] 13 august 1916

My dear Mama,

[…]

Politic vorbind, lucrurile sunt foarte instabile, flăcările se apropie de noi din ce în ce mai mult şi de nicăieri nu se vede vreun semn de pace. În pofida acestei conflagraţii colosale din jurul nostru, noi am reuşit ca vreme de doi ani să ne ţinem departe, a fost un tour de force!

Nando este copleşit de griji presante din acelaşi motiv, nu-mi pasă să-l las singur de mai multe ori pe zi, dar în acelaşi timp pot să-l şi înveselesc un pic, cu toate că nici inima mea nu este prea veselă. […]

Aproape am terminat cu turneele mele de împărţit bani, au mai rămas doar două oraşe. A fost foarte interesant şi cred a făcut mult bine în multe privinţe.

Peste câteva zile intenţionez să merg la Sinaia să-mi văd copiii, iar la sfârşitul lunii, dacă va vrea şi Dumnezeu, vreau să mă duc la Horezu, vechea mea mânăstire favorită, ca să mă odihnesc cu adevărat în mijlocul naturii! […]

Good-bye Mama dear –aş fi vrut să fiu cu tine – este atât de greu să fiu despărţită de tine de atâta vreme! Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi, gândiţi-vă uneori şila mine, pentru că inima mea este plină de iubire!

Your loving Missy.

(A.N.I.C. Fond Regina Maria, dosar V 2720)

*

[7] 20 august 1916 [Sinaia]

My dear Mama,

…Mi-e pur şi si simplu dor să primesc veşti de la tine, dar nu mai vine nicio scrisoare.

Aş avea atât de mult de spus, dar nu pot. Vreau doar să-ţi spun că te iubesc, că mă gândesc la tine şi că mi-e dor de tine, orice s-ar întâmpla, inima mea nu se poate schimba.

Vin probabil vremuri grele, întotdeauna par să fie din ce în ce mai grele.

Mama dragă, nu îţi cer decât să te rogi pentru noi ! este atât de greu să fii corect cu toată lumea !

Spre să aud în curând despre tine.

Suntem la Sinaia, este frumos aici, copiii sunt fericiţi.

Sperăm să putem rămâne cât mai mult, dar suntem nişte oameni atât de ocupaţi şi mereu trebuie să ne grăbim, se pare că este nevoie de noi pretutindeni.

Am scris în mare grabă pentru că omul de bază pleacă acum – s-a întâmplat să fie ministrul român cu nasul mare de la Madrid[10].

Love to all, Marie.

(A.N.I.C. Fond Regina Maria, dosar V 2721)

*

Cotroceni, [9] 22 august 1916

 

My dear Mama,

Nu am niciun fel de veşti de la tine, de când eşti în Elveţia, în fiecare zi aştept să primesc o scrisoare, dar uite că nu vine nimic; nu ştiu cum vin scrisorile de acolo. M-am întors din nou la Bucureşti după câteva zile splendide petrecute la Sinaia cu copii. […]

În ceea ce ne priveşte pe Nando şi pe mine, suntem în general obligaţi să revenim în Capitală, deoarece complicaţiile politice ne ţin în continuu ocupaţi. Cât de des l-am auzit pe sărmanul şi bătrânul nostru Unchi rostind aceste cuvinte, şi cât de plicticos sunau ele! Şi acum suntem noi înşine în linia întâi în vremuri mult mai grele decât a trăit el vreodată în timpul Zusammenleben! [convieţuirii noastre împreună].

Nando, fiind aşa cum este, eu sunt obligată să muncesc mult mai greu decât majoritatea reginelor, deşi, slavă Domnului, rolul meu nu este unul politic, deşi mulţi îşi imaginează că de fapt este.

Carol a devenit un foarte bun militar, cele trei sferturi de an petrecute la Potsdam[11] i-au prins foarte bine, deşi stagiul lui acolo a fost atât de brusc întrerupt.

Aproape mi-am încheiat turneele prin ţară, au fost un mare succes şi încă mai am o sumă de rezervă pentru toate cererile care sunt sigură că vor veni. […]

Poimâine Nando va împlini 51 de ani ! Arată mai tânăr, dar consideră categoric că fericitele zile de tinereţe  sind für immer vorbei! [s-au dus pentru totdeauna].

O scrisoare stupidă, ştiu, dar am scris-o numai ca să-ţi spun că suntem bine şi că ne este dor de tine.

Your loving daughter Missy.

(A.N.I.C. Fond Regina Maria, dosar V 2722)

*

[11] 24 august 1916

My dear Mama,

Bătrânul secretar al Unchiului, dl Basset, un om în care avem încredere şi de care suntem profund ataşaţi, este cel care îţi va aduce această scrisoare. El îţi va spune tot ceea ce eu nu pot scrie, ce vremuri îngrozitor de grele trăim şi împotriva căror forţe avem de luptat.

Pe măsură ce trece timpul, cresc presiunile ce se exercită asupra noastră din toate părţile. Slavă Domnului, Nando şi cu mine ne-am apropiat foarte mult în vremurile acestea de restrişte şi cu tot curajul stau alături de el şi îl ajut în munca sa grea şi te asigur că misiunea lui este extrem de dificilă.

Fără să mă amestec în politică sunt mereu de gardă, apărându-i punctul de vedere în toate chestiunile cât de loial pot. Eu cunosc sentimentele sale patriotice şi faptul că binele ţării este singurul lucru care contează pentru el şi într-o zi poporul va recunoaşte ceea ce a făcut pentru el şi că adevărul a fost de partea sa.

Sunt foarte emoţionată când îţi scriu aceste cuvinte pentru că nu ştiu dacă realizezi cât de greu ne-a fost şi cât de greu atârnă coroanele noastre şi prin ce suferinţe morale am trecut[12]. Dar să sperăm că şi această criză va trece şi că Dumnezeu va recunoaşte eforturile noastre şi că mâna Sa va veghea asupra noastră şi a ţării noastre.

Cu Basset poţi să discuţi deschis, o să vă facă bine la amândoi.

Mai târziu o să îţi scriu din nou, deocamdată vă trimit toată dragostea mea. Sper că ai primit scrisorile mele de până acum.

Your loving daughter Missy.

(A.N.I.C. Fond Regina Maria, dosar V 2723)

*

Telegramă

Expediată: 31 august 1916

Primită: 1 septembrie 1916

Ducesa Marie de Coburg

Hotel Dolder Zürich

 

Sunt sigură de gândurile tale în acest moment măreţ când ţara noastră speră să-şi realizeze marele ei vis. Suntem conştienţi de colosala sarcină pe care ne-am asumat-o, dar avem încredere în dreptatea cauzei noastre. Suntem cu toţii curajoşi.

Best love to you all Missy.

(A.N.I.C. Fond Regina Maria, dosar V 2724)

*

19 septembrie/2 octombrie 1916 [Buftea]

My dear Mama,

Au trecut deja de mai mult de cinci săptămâni de când am intrat în război şi dacă nu ţi-am scris până acum este pentru că am aşteptat un cuvânt de la tine, dar n-am primit nimic. Am aşteptat zadarnic, îngrozitor de tristă pentru că într-un asemenea moment nu am încurajări directe de la tine. Ştiu că dacă ai fi fost în Germania nu aveai cum, dar fiind în Elveţia ai fi putut să-mi telegrafiezi. Nu ştii câtă nevoie am măcar de un cuvânt de la tine în cel mai dramatic moment al vieţilor noastre. Vei fi observat că ultimele mele scrisori erau angoissées, că simţeam cum marile evenimente se apropiau, am încercat mereu să ne ţinem departe, dar zadarnic, ora destinului a venit şi a trebuit să mergem înainte! Am pornit cu ochii deschişi, conştienţi de ceea ce înseamnă acest lucru. Cu ochii deschişi, dar şi cu inimile întărite, simţind că facem ceea ce trebuie. Fiecare ţară are propriul ei ideal, iar a noastră  hrăneşte de secole un vis, visul că într-o zi toţi românii vor fi uniţi sub o singură Coroană. Nu există niciun singur ţăran, oricât de ignorant, în cel mai uitat colţ de ţară, care să nu păstreze în inima lui acest vis. Pentru ţărani acest război este un război sfânt ! Cu bucurie îşi vor da şi ultima picătură de sânge pentru a împlini acest vis. Este extraordinar de emoţionant modul în care răniţii din spitale răspund la întrebările mele, în fiecare spital pe unde am trecut şi am întrebat : « Suferi ? Ai suferit rău ? » Răspunsul lor a fost : « Ce contează suferinţa mea, câtă vreme tu vei fi împărăteasa tuturor românilor ! »[13]

Când mă opresc pe stradă, femeile se strâng în jurul meu, mă binecuvântează, şi repetă acelaşi lucru : « Să ajungi împărăteasa tuturor românilor ! » Este un vis demult sperat, care acum pare aproape de realizare, iar Nando şi cu mine am devenit foarte apropiaţi de inimile lor pentru că ei sunt convinşi că noi suntem cei meniţi să-l împlinească. Poate că nu este decât o nebunie măreaţă ! Dar nu toate naţiunile îşi varsă sângele pentru nebunia care le este scumpă inimilor lor !

Războiul este un lucru îngrozitor, de două ori mai îngrozitor pentru o ţară mică, ce nu dispune de resurse nelimitate, şi ce război ! Şi tot nu regretăm că ni l-am asumat. Nando şi cu mine ne imaginasem dinainte toate eventualităţile, anticipasem cele mai grele sfâşieri morale şi temeri. Într-o zi, dacă va vrea Dumnezeu să ne mai întâlnim o dată, o să-ţi povestesc totul şi cât de măreţ şi-a făcut Nando datoria, şi cum a devenit într-o singură zi cel mai popular rege pentru că a urmat chemarea ţării sale !

Oh! Ştiu că de fapt nu vei fi în stare să simpatizezi cu noi, tu nu vei vedea decât nebunia, riscul, avantajele de a rămâne neutri, dar sunt momente când o ţară trebuie să-şi privească destinul drept în ochi şi să-i urmeze chemarea.

Dar acum o linie de foc desparte ce a fost « înainte » de cea urmat « după ». Acum frontierele noastre sunt deschise în calea oricăror primejdii. Şi ce frontiere! Nesfârşit de întinse! Inamicii atacă din ambele părţi, iar moartea a ajuns să vină şi din cer. Raidurile aeroplanelor asupra sărmanului nostru Bucureşti au fost ucigătoare. În două zile au fost omorâte 200 de persoane, au fost ucise pe străzi, fără a-i mai număra pe cei oribil mutilaţi pe care zadarnic am încercat să-i salvăm[14].

Am aranjat un spital cu 80-90 de paturi în palatul vechi, în marea sală de banchete, pe care am văruit-o şi am transformat-o în cel mai admirabil spital şi pe care l-am organizat cu mijloacele noastre proprii. Merge foarte bine, eu sunt un soi de divinitate, utilă mai ales pentru încurajări, stimulente şi organizări. Eu nu fac muncă de infirmieră, nu am timp, sunt prea solicitată din toate părţile. Am cele mai bine antrenate infirmiere şi medici interni, doamnele fac munca mai uşoară, deşi am şi câteva care sunt adevărate surori de caritate şi ajută chiar şi în sălile de operaţie, printre ele două doamne fermecătoare de la legaţia Rusiei, o prinţesă Gagarin şi o doamnă Jacoblev. Fiicele mele nu au nicio înclinaţie către adevărata muncă de spital, dar ne ajută cu servitul prânzurilor şi al cinelor, cos lenjerie, înveselesc pe răniţi şi discută cu ei, un stil destul de regal, dar fără îndoială util în felul său.

Dimineţile mi le petrec trecând pe la diferite spitale, sunt chiar multe, sunt deja pline şi încerc să-mi împart timpul şi simpatiile între ele, dar nimic din ceea ce ne-a fost adus de pe câmpurile de bătălie nu se compară cu inimaginabilele orori pe care bombele aeroplanelor le fac pe străzile noastre. Viaţa adevenit atât de expusă pericolelor. Odinioară cei din spatele liniilor erau în siguranţă, acum nu mai este cazul, nimeni nu mai ştie dacă seara se va mai întâlni cu cei dragi sau îi va găsi teferi dimineaţa. Strafsystem [sistemul represaliilor] a fost folosit împotriva noastră ca o răzbunare în plus, specială.

Veşti despre situaţia militară nu pot să-ţi dau. Sunt atât de nesigure, uneori bune, alteori rele. Eu nici nu îndrăznesc să mă mai bucur pentru veştile bune şi nici nu disper pentru cele rele. Doar continui să sper şi să mă rog şi să cred în cauza pentru care luptăm noi, dar sunt foarte sângeroase sacrificiile noastre, iar într-o ţară mică aproape fiecare om pare un prieten personal. Nu în zadar s-a lucrat, s-a trudit s-a râs şi s-a plâns împreună, acum se suferă împreună, ne ajutăm unii pe alţii şi ne facem curaj pentru orice ar mai putea veni.

Copii sunt bine, nu i-am lăsat în Capitală, doar fiicele mele cele mari şi uneori Nicolae, lucrează împreună cu mine. Carol şi Nando sunt împreună.

Sigur că este o tristeţe imensă, sacrificiile la care trebuie să facem faţă sunt imense, despărţiri sfâşietoare şi pierderea celor dragi, dar se pare că aşa ne-a fost scris să trăim în aceste vremuri măreţe şi îngrozitoare, aşa că trebuie să ne ducem soarta fără să ne plângem, să ne păstrăm speranţa şi credinţa în inimi. Fiecare ţară crede în drepturile ei sfinte, fiecare luptă cu sângele fiilor ei, nu ar putea fi atâta eroism dacă lumea nu ar crede că luptă pentru o cauză sfântă.

Este îngrozitor să fiu despărţită de tine, nu există niciun fel de consolare pentru acest lucru, sunt multe lucruri pentru care nu există nicio consolare, dar le purtăm pe toate pentru că aşa trebuie.

Spune-le tutror că îi iubesc, spune-le că sunt bine şi că îmi fac datoria, iar inima mea este plină de iubire

Ever your loving daughter Missy.

(A.N.I.C. Fond Regina Maria, dosar V 2725)

*

1/14 noiembrie 1916[15]

Mamă dragă,

Cum să pot scrie despre aşa ceva? Cum pot? Aş vrea să găsesc curajul şi totuşi ţin să-ţi spun ţie, ţie în primul rând pentru că în disperarea mea de nedescris pe tine te-a chemat inima mea, pe tine, Mamă mea dragă, de care sunt cu atâta cruzime despărţită, de la care de două lungi şi cumplite luni de suferinţă nu am primit niciun cuvânt.

De ce a trebuit să se întâmple acest lucru? Cine ar putea spune ? Credinţa populară zice că Dumnezeu l-a luat de la mine ca să se roage acolo sus pentru ţara lui aflată în mare primejdie – aşa să fie !

Se simţise foarte bine până de curând, atât de vesel, atât de dulce. Nu locuim în oraş, ci într-o casă care a fost rechiziţionată pentru noi la ţară[16], dar în apropiere, deoarece Cotroceniul era prea expus în aceste zile cu aeroplane şi bombe.

Într-o zi i-au apărut dureri în gât şi brusc febră, dar tot nu părea bolnav, deşi temperatura era foarte mare. Doctorul a spus că este amigdalită, în ziua următoare aceeaşi temperatură, apoi a scăzut la fel de brusc şi am crezut că a trecut, dar peste o zi temperatura a crescut din nou şi nimic nu a putut să o mai coboare, a rămas la 40, 40, 40…

Disperată am chemat alţi doctori, l-au consultat, i-au luat sânge pentru analize şi au găsit că era febră tifoidă, boala aceasta teribilă care se pare că urmăreşte familia noastră şi mai ales pe membri de sex masculin ai familiei noastre. [Au urmat] trei săptămâni de temeri ucigătoare, dar nu s-a putut face nimic. După o zi de speranţă, când temperatura a coborât din nou, boala s-a instalat la creier şi din acel moment totul a fost zadarnic. Trei doctori s-au luptat zi şi noapte pentru viaţa lui, dar nu mai era nimic de făcut. L-au torturat cu injecţii, cu seruri, cu ballons d’oxygene, cu băi, cu prosoape umede – totul a fost zadarnic. Şi el tot a rezistat trei săptămâni. Întotdeauna îl considerasem un copil plăpând, dar doctorii au spus că trebuie să fi avut o constituţie admirabilă dacă a rezistat atât de mult. La final i-a cedat inima, n-a mai putut face faţă şi micul meu Mircea a fost luat de la mine pe 2 noiembrie, ziua Allerseelen [tuturor sfinţilor] la ora 9 seara. L-am ţinut de mână, iar cealaltă mână i-am ţinut-o pe frunte. S-a stins ca o lumânare ce nu mai are ce arde.

Vreme de zece zile a fost complet inconştient, cu ochii daţi peste cap. Nu puteam să suport ochii aceia, aşa că am pus un bandaj peste ei. A murit cu un bandaj peste ochi. De patru ori m-au chemat la el pentru că murea, de patru ori am trăit teama ucigătoare, iar a cincea oară a murit.

Acum este mort, copilul meu este mort, nu-l mai am pe prâslea al meu – s-a terminat – o parte din mine mi-a fost smulsă şi zace în spatele pietrelor de la biserica Cotroceni.

De ce a trebuit să se întâmple aşa ? Cine ar putea să spună ? Poate că aşa le voi înţelege mai bine pe miile şi miile de mame care plâng după fii lor.

N-a fost niciun caz de febră tifoidă nicăieri, nici în sat, nici printre soldaţi, nici printre răniţi. Copilul era ţinut departe de toţi şi de toate, nu venea în contact cu nimeni şi totuşi boala asta perfidă l-a înhăţat şi i-a luat viaţa, l-a luat şi l-a înghiţit pământul într-o vreme wo das grosse Sterben über die Erde geht. [când uriaşa moarte umblă pe pâmânt].

Am rezistat cât de cât, umblu pe pământ ca o stafie, încă o dată mi-am reluat îndatoririle, m-am dus la ţară, m-am dus la cei mai loviţi de soartă, la cei mai aproape de front. Trăiesc, vorbesc, mănânc, dorm, ba chiar gândesc şi muncesc şi organizez, dar Missy este ceva ce aparţine trecutului, unul dintre membre mi-a fost amputat – moi aussi je suis une amputée – zadarnic m-am luptat pentru viaţa lui, i-am simţit pulsul cum dispare, i-am auzit inima cum îşi opreşte bătătile, cum dispare respiraţia. L-am văzut ţeapăn şi nemişcat în sicriu – un străin micuţ cu o faţă severă şi necunoscută şi o gură care vorbise despre o suferinţă pe care niciunul dintre noi n-ar fi fost în stare să o îndure, nimeni nu ştie ce înseamnă, o mică figură de ceară, foarte demnă, foarte rigidă, foarte rece, foarte demnă. Acesta a fost Mircea, acesta fusese Mircea al meu, copilul pe care l-am născut, copilul pe care l-am iubit, ultimul meu născut.

Acum ştii totul, ţi-am spus tot şi nimeni nu mă poate ajuta. Sunt singură cu durerea mea de neînchipuit, trebuie să învăţ să o port, insuportabilă, zi de zi, trebuie să învăţ să o port dacă pot.

Dar inima mea strigă după tine Mamă, draga mea Mamă, care ştie ce înseamnă durerea, care este singură şi tristă şi despărţită de noi toţi din cauza cruzimii războiului.

N-o să-ţi vorbesc despre război, o să-ţi spun doar că încercăm să ne apărăm singuri din toate părţile, primejdia este în jurul nostru, dar soldaţii noştri luptă vitejeşte şi fiecare îşi face datoria cât poate el de bine. Mai vreau să-ţi spun că ori de câte ori pot să spun o vorbă bună sau să fac un bine unui prizonier, fac acest lucru, pentru că nu este ură în sufletul meu, doar multe amintiri ce-mi sunt sfinte şi întotdeauna îmi vor fi sfinte şi dragi, indiferent ce va face lumea întreagă.

Es gibt vielleicht ein Wiedersehen, [poată că va fi şi o revedere] să sperăm, dar mă aflu în faţa unei imensităţi de necuprins de durere şi suferinţă, nu poţi decât să-ţi pleci capul şi să spui: “Facă-se voia Ta.”

Good-bye Mama – dacă va vrea Dumnezeu scrisoarea aceasta va ajunge la tine cândva.

Mai vreau doar să ştii că de tine aveam nevoie şi doar de tine am nevoie.

Your daughter Missy who loves you.

(A.N.I.C. Fond Regina Maria, dosar V 2726)

*

[24 noiembrie] 7 decembrie 1916

My dear Mama,

Poate că există vreo şansă să primeşti scrisoarea aceasta, încerc să o trimit prin Daisy[17]. Aş încerca mai des să ajung la tine, dar se pare că m-ai scos de la inima ta, deşi nu există cuvinte să descrie toate prin câte am trecut de când a început războiul.

N-o să încep să-ţi enumăr suferinţele şi durerile, şi temerile, am aflat că singura modalitate de a le putea suporta este să nu te plângi, să nu învinuieşti pe nimeni, să nu jeleşti. Sunt ceasuri când destinul pune mâna pe tine şi tu trebuie să te supui şi probabil că aici este explicaţia pentru toate suferinţele pe care nu le putem înţelege.

Situaţia noastră este aproape disperată[18], sunt un om fără casă, nu mai am nimic din ceea ce aveam, speranţele ne-au fost înmormântate, credinţa ne-a fost smulsă din rădăcină, iluziile ne-au fost spulberate, iar inimile ne-au fost zdrobite, dar eu sunt hotărâtă să rezist la toate, să rezist fără să mă plâng. Dacă aş deschide vreodată gura să mă plâng, să judec, să explic, aş înebuni ! Dar vreau să-ţi spun aceste lucruri pentru că la urma urmelor tu eşti Mama mea, oricât de mult ar încerca cei de lângă tine să-ţi otrăvească mintea împotriva mea, pentru că am fost cândva Missy pe care o iubeai, căreia îi ascultai durerile şi suferinţele, temerile şi speranţele şi acum trebuie să-ţi spun, pentru că din cauza tăcerii tale, a indiferenţei tale, faci ca soarta să-mi fie mult, mult mai grea, vai, atât de nespus de grea ! Nu poţi să-ţi imaginezi cât am aşteptat să primesc un cuvânt de la tine, un singur cuvânt ! Mai ales după durerea atroce prin care am trecut şi nimic n-a venit, nimic ! În afară de o telegramă şi nimic mai mult ! Pas cu pas am urcat muntele durerii şi din cauza tăcerii tale m-ai lipsit de ceea ce ar fi trebuit să fie o extraordinară sursă de încurajare ! Ce mai contează să îţi spun că nu mai am casă, că nu ştiu dacă nu cumva mâine sau în ziua următoare n-o să mai am nici acoperiş de-asupra capului, ce rost mai are să îţi spun că toate suferinţele sunt suportabile, doar moartea lui Mircea nu, ce rost mai are dacă tu m-ai scos din inima ta !

Ştiu că încerci să ţii legătura cu Ducky care luptă şi ea tot în tabăra cealaltă şi totuşi războiul nu a atins-o atât de mult ca pe noi, pentru că aici loveşte direct în viaţa noastră, în viitorul nostru, în existenţa noastră ! Ei bine, este doar o pagină, un episod din marea tragedie a lumii, câteva vieţi în plus secerate, câteva lacrimi în plus, câteva morminte în plus, ce mai contează ! Poate că toată generaţia noastră este menită să fie măturată de pe faţa pământului ! Eu plâng pentru Mircea, insuportabilă agonie care nu-şi află consolarea, dar nu mai încape îndoială că el este mai fericit acolo, sub pământ.

Deocamdată locuiesc în Iaşi, unde o casă a fost oarecum aranjată pentru mine, după ce două săptămâni am stat în tren. Ar fi volume întregi de povestit şi cu siguraţă că scrisorile mele nu ar mai fi plicticoase, dar nu poţi să-ţi exprimi durerea în cuvinte decât pentru cei care te pot asculta cu simpatie, nu pentru cei care şi-au împietrit inimile.

Chiar am devenit o străină pentru tine, nu mai ştiu. Nu mai ştiu altceva decât că ai tăcut, ai tăcut, ai tăcut în cea mai îngrozitoare criză a vieţii mele. Dar îţi scriu acum pentru că nu putem ştii ce ne va aduce viitorul, inamicul înaintează, iar ţara mea este mică. În aceste zile de dezastru am aflat câţiva prieteni extraordinari de credincioşi. Nu ştiu cum se vor sfârşi toate, dacă voi trăi să văd sfârşitul, dar vreau să-ţi spun că te iubesc şi că mi-e dor de tine şi îţi cer să-mi păstrezi locul în inima ta, nu-i mai lua în seamă pe cei din jurul tău, pentru că eu sunt fiica ta, care suferă dincolo de orice închipuire.

Missy

(A.N.I.C. Fond Regina Maria, dosar V 2727)

*

Ducesa Maria de Coburg către Regina Maria

4 noiembrie 1916

Primită la Iaşi: 7/20 decembrie 1916

Dear Missy,

Cum aş putea să exprim în cuvinte ce simt pentru tine în acest moment? Inima îmi sângerează şi sufletul îmi plânge. Nu am cum să mă exprim mai bine şi tu vei înţelege sentimentele mele de mamă. L-am iubit pe cel mic, deşi atunci când l-am văzut avea doar câteva luni, dar pentru mine a fost o mare bucurie, la Tegernsee[19], când se afla în camera mea pe o sofa, jucându-se liniştit cu nişte jucării de lemn. Casa este acolo, jucăriile sunt acolo, în colţul copiilor, dar de trei ani totul este pustiu şi lăsat în plata Domnului. Când se va umple oare din nou?

Cum a putut copilaşul tău să capete o formă atât de gravă de tifos? N-aş putea înţelege decât dacă tot ţinutul din jur ar fi fost contaminat. Încearcă să-mi scrii şi să-mi dai câteva detalii, ţin mult să pricep cum au stat lucrurile. […]

Eram ferm hotărâtă să nu îţi scriu nimic pe toată durata acestui nenorocit război, dar am simţit că nu pot, pentru că sentimentele mele aveau prea multă amărăciune şi indignare, aşa că îmi încheiasem ultima scrisoare din Zürich cu cuvintele: wehe dem der gegen sein Vaterland geht! [Vai de acela care se ridică împotriva patriei sale!] Acesta trebuia să fie un semn de bun rămas pentru multă, multă vreme. Dar Baby[20] a telegrafiat o dată şi nu a primit niciun răspuns, nici măcar de la legaţie. Oh ! Pentru ce, pentru ce ai pornit acest război, nu ţi-ai dat seama ce primejdii vă pândesc din toate părţile ? Noi ştiam şi ne aşteptam la aşa ceva, toate convergeau spre această zi. Si cel mai rău dintre toate este faptul că toată lumea te acuză pe tine ca fiind elementul principal care a provocat această nenorocire ! Cum să-mi pot exprima sentimentele şi cum pot explica sentimetele Germaniei de intensă ură şi dorinţă de răzbunare. Niciodată nu au fost faţă de atâţia alţi inamici sentimente mai intense, mai amarnice, mai neclintite ! Mă cutremur când mă gândesc şi cu greu pot să cred că acum, la bătrâneţe, una din fiicele mele este ţinta unor astfel de sentimente, şi tocmai mica mea şi iubita mea Missy, cea paşnică şi corectă, soarele din casa noastră. Tu realizezi că nu o să mai poţi veni niciodată în Germania ? Că frumoasele tale zile petrecute în bătrânul München sau la Tegernsee s-au dus pentru totdeauna ? Iar eu îmbătrânesc şi oare când ne vom mai întâlni[21] şi dragul nostru Mircea nu mai este! Totul este atât de tragic, de insuportabil pentru bătrânul, dar încă foarte lucidul meu creier, cu greu pot să cuprind toate acestea. Dacă nu ar fi fost această cumplită durere care te-a lovit, n-ai fi auzit nimic de la bătrâna ta mamă. Dar acum trebuie să-ţi scriu această scrisoare, plină de compasiune şi durere şi să-ţi vorbesc şi eu despre bătrâna-mi inimă zdrobită. M-am întors cu bine la Coburg, la Zürich am stat mult mai mult decât intenţionasem […]

Voi sunteţi tot la Bucureşti? Eu nu pot să pricep cum aţi mai putut rămâne acolo într-un asemenea moment, dacă nu din cauza bolii lui Mircea ?

Lipsa de ştiri este groaznică şi absolut deprimantă. Doamne, când mă gândesc că era ultimul an în care voi ne-aţi fi putut ajuta şi poate s-ar fi terminat acest război monstruos şi România ar fi avut le beau rôle!

Şi Nando ca german şi fost ofiţer german ! Şi acest trădător de Brătianu, geniul vostru rău, infamul vostru sfetnic! Şi Nando care se află la cheremul lui! Eu am ştiut de la Erni H[ohenlohe][22] că disperarea lui Nando era imensă, pentru că i-a spus şi i-a scris lui Nando tot adevărul. Dar toată Germania spune că ai fost tu, tu ai fost cea care a împins lucrurile spre nebuneasca şi oarba încredere [a României] în Antanta.

Oh! Missy dragă, este groaznic să scrii despre aşa ceva acum, dar lucrurile trebuiesc spuse, tocmai pentru că sunt atât de mâhnită din cauza ta şi poate că sunt singura persoană care îţi poate spune adevărul. Uneori vrei milioane de cuvinte ca să exprimi tot ce ai de spus, dar nicio minte gigantică nu ar putea spune totul într-o simplă scrisoare. Te iubesc Missy, soarele meu! Dar erai prea prosperă, prea mulţumită, prea încântată de tine însuţi. Eu tremur şi mi-e frică pentru că eu sunt o creştină convinsă şi o să cred în cuvintele Domnului până la sfârşitul vieţii mele.

Presupun că nu ai avut de unde să afli că am avut o lungă şi interesantă discuţie cu bătrânul Basset, care a venit să mă vadă în drumul său spre Geneva; disperarea sa era imensă, tocmai îl văzuse pe sărmanul şi neinteresantul grăsan Wilhelm[23] la Sigmaringen, care avea inima complet zdrobită.

Nu este nicio îndoială că s-a dat o luptă grea în inima lui Nando, dar de ce a trebuit să cedeze ? Dacă Brătianu l-a îndreptat cu bună ştiinţă pe un drum înşelător şi trădător ? Toţi suntem convinşi de acest lucru, aşa să ştii, toate sunt din cauza acestui trădător cumpărat cu milioanele străinilor. Sper să-şi primească răsplata binemeritată într-o zi şi ochii voştri să fie într-adevăr deschişi, dar, din păcate, va fi prea târziu ! […]

Nu trebuie ca scrisoarea mea să fie prea lungă, cu greu vei găsi timp să o citeşti, dar să o citeşti touşi. Să te gândeşti din când în când la mine, bătrâna şi resemnata creştină care suportă totul cu răbdare, şi se gândeşte mereu la tine şi se roagă pentru tine. Acestea sunt ultimele mele cuvinte. Fie ca Domnul să te ajute copila mea dragă, fiica mea cea mare, când te-am născut a fost cea mai mare bucurie a vieţii mele. Lacrimile îmi întunecă vederea ich kann nicht mehr! [nu mai pot]

Your broken hearted old Mama

(A.N.I.C. Fond Regina Maria, dosar V 2180)

*

Iaşi, 29 mai/11 iunie 1917

My dear Mama,

Pentru că te-ai dus la Zürich o să încerc să-ţi trimit o scrisoare, cu toate că nu am idee care mai sunt sentimentele tale, dacă vrei să primeşti veşti sau nu, dar propriul meu Sehnsucht [dor] este imens, îmi imaginez că nici tu nu poţi fi chiar indiferentă la destinul nostru, deşi în această uriaşă tragedie în care fiecare avem o suferinţă proprie, durerea şi disperarea fiecăruia devine o picătură în oceanul de nenorociri care a inundat lumea întreagă.

Încerc să-ţi trimit această scrisoare prin dl Lahovari[24] pe care Baby îl ştie bine, deoarece cândva a dansat cu el. Acesta îţi va spune multe lucruri şi presupun că on terrain neutre nu o să te deranjeze să-l vezi.

Când am fost ultima oară împreună, Ducky şi cu mine[25] am încercat să ne facem nişte planuri să ne întâlnim cu tine undeva în Suedia, în vara aceasta, dar acum, cu toate evenimentele din Rusia[26] totul s-a schimbat tragic. Nu ştiu dacă ai mai primit de atunci vreo veste de la Ducky, dacă poţi să comunici direct cu ea sau nu. Eu am mai primit două scrisori de la ea, dar de câteva săptămâni[27] nu mai am nicio veste. Ştiai că aşteaptă un copil[28]? Unele tragedii sunt prea mari ca să mai poată fi exprimate prin cuvinte, durerea ei este una dintre ele, ţi-aş fi trimis scrisoarea ei dacă nu mi-ar fi atât de preţioasă, nu pot să am încredere când ştiu distanţa care ne separă.

Aici este o zăpăceală îngrozitoare determinată de recentele evenimente, încât uneori îmi imaginez că o să ne prăbuşim cu totul şi nu ne vom mai revedea niciodată. Ar fi sfârşitul la tot ce a fost, un soi de lichidare a tot ceea ce a fost fericit, simplu şi suportabil. Acum totul este foc şi sabie, foame şi frică şi boală. Moartea în sine aproape şi-a pierdut semnificaţia, am văzut atâţia oameni murind, toate formele de agonie, majoritatea sunt complet resemnaţi, doar cu o mică licărire de teamă ce li se vede în ochi.

Ne-am luptat împotriva unei epidemii de Fleckentyphus [tifos exantematic], o boală îngrozitoare pentru că este atât de greu să te păzeşti de ea fiind provocată doar de păduchi.

Eu mă mişc fără nicio teamă în mijlocul acestui dezastru. Nu sunt infirmieră, dar încurajez pe toată lumea, mă duc oriunde şi ajut în locurile cele mai sumbre şi mai părăsite, sunt întotdeauna chemată unde-i disperarea cea mai mare şi lipsurile cele mai grave. Este ceva cu care m-am născut în sânge, ceva care nu ştie ce-i teama şi cu un simţ de noblesse oblige care nu şovăie.

On se fait une autre mentalité şi acum facem ceea ce înainte am fi considerat că este imposibil de făcut.

Tot ceea ce aş putea să-ţi povestesc ar fi foarte palpitant şi interesant, dar nu poate fi relatat decât unor urechi care vor să înţeleagă şi să ne simpatizeze şi nu unei inimi care nu poate sau nu vrea să înţeleagă.

Sunt mulţumită să te ştiu cu Baby pentru o schimbare de aer şi de oameni, sper să-ţi prindă bine. Mi-e dor de ştiri, îngrozitor de dor, pentru că acum inima mea a devenit atotcuprinzătoare, a ajuns la un grad de înţelegere şi compasiune care uneori mi se pare inimaginabil. Aş putea acum să mor liniştită, cu sentimentul că « am înţeles » [esenţa vieţii], uneori mă gândesc că o să mor înainte de sfârşit, uneori aproape că sper să fie aşa, doar gândul la copii mă face să văd lucrurile altfel, pentru că după aşa de multă suferinţă cred că bucuria mi-ar frânge inima. Vezi că tot mai cred în bucurie, pentru că bucuria a fost cândva natura mea, dar am lăsat-o departe, în urmă, însă tot mai cred în ea.

Noi suntem bine în pofida cumplitelor încercări prin care am trecut. Ne-am obişnuit la Iaşi, unde oamenii ne-au îndrăgit foarte mult şi cât despre ce se întâmplă în partea cealaltă ne-am închis inimile şi aşteptăm.

Mai ai veşti din Rusia? Am informaţii din surse diferite, pentru că văd multă lume. Mătuşa Miechen este un fel de prizonieră, la fel şi Boris[29], dar Ducky şi Kirill sunt liberi – proprii lor marinari le păzesc casa, dar ei i-a fost luată munca[30] ceea ce pentru ea este o durere îngrozitoare. […]

Nicky a crescut foarte mult şi arată bine. Ileana este un copil adorabil şi frumos, dar micul Mircea zace singur la Cotroceni, în mâna inamicului.

[…]

Good-bye Mama dear pentru azi – scrisoarea mea poate părea stranie – dar şi eu sunt stranie şi măreaţă şi îngrozită!

Your Missy

 

*

 

Autor: Lector univ. dr. Sorin Cristescu, Universitatea « Spiru Haret » Bucureşti

 

Apărut în Colecţia Studii a Muzeului Militar Naţional « Regele Ferdinand I » Sfinţi, Eroi şi Martiri, coordonatori : Cdor. Conf. Univ. Dr. Habil. Olimpiu Manuel Glodarenco, Prof. Univ. Dr. Paul Bocănete, Dr. Cristina Constantin, Editura SITECH, Craiova 2016,  pp. 372 – 391.

[1] Maria, Regina României, Jurnal de război, ediţie îngrijită de Lucian Boia, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, vol. I, pag. 104.

[2] Basset, Louis (1846 -1932), elveţian de origine, din 1874 până în 1927 secretar particular al regilor Carol I şi Ferdinand I.

[3] Czernin, Ottokar conte von (1872 -1932), diplomat austro-ungar, ministru plenipotenţiar la Haga (1899 – 1902), apropiat al arhiducelui Franz Ferdinand, ministru plenipotenţiar la Bucureşti (12/25 octombrie 1913 – 14/27 august 1916), ministru de Externe (22 decembrie 1916 – 14 aprilie 1918). Despre misiunea sa în România vezi lucrările noastre aflate sub tipar: Regele Carol I în rapoartele diplomatice austro-ungare, vol. IV, iulie 1913 – aug. 1914, la Editura Paideia, Ultimele 67 de zile din domnia regelui Carol I (4 august – 10 octombrie 1914) la Editura Cetatea de Scaun, şi Misiunea contelui Czernin în România, 10 oct. 1914 – 27 august 1916, la Editura Militară.

[4] A.N.I.C., Microfilme Austria, rola 221, cadrele 662 – 663.

[5] Victoria Melita « Ducky » (1876 -1936) sora mai mică a reginei Maria căsătorită la 19 aprilie 1894 cu marele duce Ernst Ludwig von Hessen Darmstadt (1868 – 1937); s-au despărţit în 1899 şi au divorţat la 21 decembrie 1901. Victoria Melita s-a recăsătorit la 8 octombrie 1905 cu vărul ei, marele duce Kirill Vladimirovici (1876 – 1938), ofiţer de marină, supravieţuitor al dezastrului navei Petropavlovsk din 31 martie/13 aprilie 1904. După izbucnirea Marelui Război legăturile poştale între Germania şi Rusia au fost întrerupte.

[6] Maria zu Mecklenburg-Schwerin (1854 – 1920) căsătorită la 28 august 1874 cu marele duce Vladimir Alexandrovici (1847 – 1909) fiul ţarului Alexandru al II-lea, era deci cumnata ducesei Maria de Coburg (1853 -1920) şi mama marelui duce Kirill Valdimirovici şi soacra Victoriei Melita.

[7] Ofensiva din Galiţia a trupelor ruse conduse de generalul Alexei Brussilov, declanşată la 4 iunie 1916, încheiată sau eşuată la jumătatea lunii august.

[8] Regele Ferdinand.

[9] Aluzie la regimul impus de regele Carol I şi încheiat prin moartea acestuia.

[10] Cretzianu, Gheorghe, ministru plenipotenţiar al României la Madrid (15 iunie 1913 – 1 aprilie 1922).

[11] De fapt din ianuarie până la sfârşitul lui iulie stil vechi 1914.

[12] Se referă la semnarea convenţiei militare şi politice a României cu puterile Antantei (Franţa, Rusia, Marea Britanie şi Italia) la 4/17 august 1916.

[13] Vezi Maria Regina României, Jurnal de război, vol. I, pag. 129.

[14] Ibidem, pag. 150 şi urm. Despre atacurile dirijabilelor germane vezi pe larg Alexandru Armă, Bucureştiul sub bombele germane august – noiembrie 1916, Editura Vremea, Bucureşti, 2015, 128 pag. Interesant şi Titu Maiorescu, România şi Războiul Mondial, Însemnări zilnice inedite, ediţie Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1999, pp. 154 – 161, unde există şi critici la adresa reginei Maria şi a aghiotantului ei, Baliff.

[15] Prinţul Mircea, copilul cel mai mic al familiei regale, murise la 20 octombrie/2 noiembrie 1916 (n. 21 decembrie 1912/3 ianuarie 1913).

[16] Castelul de la Buftea al prinţului Barbu Ştirbei.

[17] Margarethe of Connaught „Daisy” (1882 – 1 mai 1920) fiica prinţului Arthur Duke of Connaught, căsătorită la 15 iunie 1905, la castelul Windsor, cu viitorul rege al Suediei, Gustav al VI-lea Adolf (n. 1882, rege 1950 -1973).

[18] Bucureştiul fusese abandonat trupelor Puterilor Centrale la 23 noiembrie/6 decembrie, iar parlamentul, guvernul şi familia regală se refugiaseră la Iaşi.

[19] Tegernsee este un oraş în districtul Miesbach din Bavaria, sudul Germaniei. Este situat pe malul lacului cu acelaşi nume. Astăzi este staţiune balneară. În 1901 ducesa de Coburg a achiziţionat o vilă în zonă.

[20] Beatrice (1884 -1966) sora mai mică a reginei Maria, căsătorită la 15 iulie 1909 cu vărul regelui Alfons al XIII-lea al Spaniei, infantele Alfonso de Orleans y Borbon conte de Galliera (1886 – 1975).

[21] Se vor reîntâlni la Lugano, la 21 octombrie 1919, vezi Maria, Regina României, Însemnări zilnice, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, vol. I, pag. 329.

[22] Prinţul Ernest II of Hohenlohe-Langenburg (1863 -1950), căsătorit la 20 aprilie 1896 cu Alexandra „Sandra“ (1878 -1942) sora mai mică a reginei Maria. Prinţul vizitase familia regală de la Bucureşti în primăvara lui 1916.

[23] Wilhelm von Hohenzollern (1864 -1927), fratele mai mare al regelui Ferdinand.

[24] Lahovari, Emil Alexandru (1855 -1950), diplomat român, la vremea respectivă ministru plnipotenţiar al României la Paris (1 octombrie 1908 – 11 octombrie 1917).

[25] Ducky fusese la Iaşi (18/31 ianuarie– 31 ianuarie/13 februarie 1917), vezi Jurnal de război, vol. I, pp. 322 şi 339.

[26] Unde izbucnise revoluţia burghezo-democratică şi determinase rapid abdicarea ţarului Nicolae al II-lea la 2/15 martie 1917.

[27] Din 30 aprilie/13 mai 1917, vezi Jurnal de război, vol. I, pag. 466.

[28] Fiul lui Kirill şi al Victoriei Melita, Vladimir Kirillovici Romanov, se va naşte la 30 august 1917 (d. la 21 aprilie 1992, la Miami).

[29] Marele duce Boris Vladimirovici (1877 – 1943), fratele lui Kirill Vladimirovici, admirator din tinereţe al principesei Maria.

[30] Munca de îngrijire a răniţilor.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest