Refondarea Uniunii Europene

UE

În urma rezultatelor referendumurilor de acum aproape zece ani în care electoratul francez şi cel olandez au respins proiectul „Constituţiei europene”, „Eurasia” a publicat o scurtă dezbatere între mine şi Costanzo Preve pe tema „Ce trebuie făcut cu Uniunea Europeană?”

Regretatul nostru colaborator scria printre altele: „Pentru a putea urmări perspectiva politică, culturală şi geopolitică a unei alianţe strategice între continentul european şi cel asiatic contra hegemoniei imperiale americane, perspectivă care are ca ipoteză o adevărată autonomie militară a Europei faţă de SUA şi faţă de dominaţia lor barbară, prima condiţie (subliniez: prima) este distrugerea acestei Europe neoliberale (şi deci oligarhică) în economie şi euroatlantică (şi deci aservită) în politică şi diplomaţie. Fără distrugerea mai întâi a acestei Europe nu numai că nu e posibil eurasianismul, dar nu poate fi posibil nici un adevărat europenism”.

În ce mă priveşte, observam cum în rezultatul votului francez şi olandez s-au manifestat nu atât refuzul occidentalismului şi al neoliberalismului, cât acele orientări difuze „eurosceptice” care, fiind expresia unor nerealiste nostalgii micronaţionaliste, dacă nu chiar a tribalismului etnic şi localist, nu numai că nu pot fi considerate alternative la globalizarea mondialistă, ci sunt efectiv de partea strategiei imperialismului american. Concluzia mea, pe care o reiau aici, era următoarea:

„Primul lucru care trebuie făcut ar fi începerea punerii bazelor pentru formarea unor cadre ale unei mişcări continentale care să acţioneze pentru unitatea politică a Europei, în relaţie apropiată cu toate acele forţe politice (guverne, partide, grupuri etc.) care în alte mari zone ale Eurasiei luptă pentru naşterea unui bloc eurasiatic capabil să pună capăt tentativei americane de cucerire a lumii. Numai o mişcare politică structurată la scară europeană ar putea avea forţa necesară pentru a dezvolta, în confruntarea cu Europa birocraţilor şi tehnocraţilor, o opoziţie cu semn schimbat faţă de cea a euroscepticilor, o opoziţie care, adică, să se finalizeze şi cu aruncarea apei murdare a neoliberalismului, dar şi cu salvarea copilului european, pentru a-l îngriji, a-l replămădi şi a-i insufla un spirit mai bun”.

* * *

Astăzi, la distanţă de aproape un deceniu, apa murdară e şi mai murdară decât înainte iar copilul riscă să moară. Suntem în preajma alegerilor pentru noul Parlament iar sondajele spun că 53% dintre cetăţenii europeni nu se simt europeni. După câte se pare, „patriotismul constituţional” teoretizat de Habermas nu a suscitat un mare entuziasm. În rest, Europa liberal democratică, în loc să se sustragă hegemoniei americane şi să înceapă construirea unei puteri politice şi militare proprii a „marelui spaţiu” care îi revine pe continentul eurasiatic, stabilind un pact solidar cu celelalte mari puteri continentale, pare ocupată să-şi consolideze poziţia proprie în aria occidentală şi să perpetueze propria aservire în confruntarea cu imperialismul american.

 

Uniunea Europeană şi cancelariile europene, după ce au colaborat cu Washington-ul în tentativa de a restructura Africa de Nord şi Orientul Apropiat în conformitate cu proiectele nord-americane, s-au aliniat cu Departamentul de Stat al SUA în susţinerea loviturii de stat din Ucraina, cu scopul de a împiedica această ţară să se alipească Uniunii Vamale Eurasiatice şi de a o transforma într-un avanpost al NATO în agresiunea atlantică împotriva Rusiei.

Astfel Uniunea Europeană va coopera activ la realizarea proiectului de cucerire elaborat de strategii de la Casa Albă, după care Europa trebuie să îndeplinească funcţia de „cap de pod democratic” (the democratic bridgehead) al SUA în Eurasia. Scrie într-adevăr Zbigniew Brzezinski: „Europa este capul de pod geopolitic fundamental al Americii în Eurasia (Europe is America’s essential geopolitical bridgehead in Eurasia). Rolul Americii în Europa democratică este enorm. Spre deosebire de legăturile americane cu Japonia, NATO întăreşte influenţa politică şi puterea militară americană asupra continentului eurasiatic. Cu naţiunile europene aliate care acum depind considerabil de protecţia SUA, oricare expansiune a câmpului de acţiune politică al Europei este automat o expansiune a influenţei americane. O Europă extinsă şi un NATO lărgit vor servi interesele pe termen scurt şi pe termen lung ale politicii americane. O Europă lărgită va extinde zona de influenţă americană fără a crea, în acelaşi timp, o Europă atât de integrată politic încât să fie capabilă să sfideze SUA în chestiuni de importanţă geopolitică majoră, mai ales în Orientul Mijlociu. O Europă politic definită este esenţială pentru a asimila Rusia într-un sistem de cooperare global (…) O Ucraină suverană este o componentă de importanţă critică într-o politică de acest tip, deoarece constituie o susţinere pentru State esenţiale strategic (strategically pivotal states), ca Azerbaidjanul şi Uzbekistanul[1].

De la Mackinder încoace, strategia geopolitică a puterii talasocratice este mereu aceeaşi: trebuie să fracţioneze regiunea-pivot accentuând asupra efectului de dezagregare existent liniile de falie care traversează interiorul acelor aşa-zise „ţări divizate”, adică acele ţări în care grupuri consistente din populaţie aparţin unor culturi diverse. Cu un an înainte ca Brzezinski să teoretizeze „capul de pod democratic” în Eurasia, Samuel Hungtington, avansând posibilitatea ca Ucraina „să se spargă în două entităţi diferite şi ca partea orientală a ţării să fie anexată Rusiei”[2] considera necesară „o puternică şi eficace susţinere occidentală care, la rândul său, ar putea să se realizeze numai atunci când raporturile dintre Rusia şi Occident se vor deteriora ca pe vremea Războiului rece”[3].

Interesul vital al Europei nu coincide cu planurile de cucerire nord-americane. Europa şi Rusia, dacă vor să exercite o influenţă decisivă asupra repartiţiei puterii mondiale, trebuie să instaureze o alianţă strânsă, care să se supună imperativelor complementarităţii lor geo-economice şi să stabilească o alianţă politico-militară care să contribuie la apărarea suveranităţii eurasiatice. Numai astfel va fi posibilă contrabalansarea iniţiativelor gândite să destabilizeze Continentul, rezolvarea problemelor teritoriale, menţinerea controlului asupra resurselor naturale şi reglarea fluxurilor demografice dezordonate.

Atunci când Europa va înţelege acest lucru, o refondare a Uniunii Europene va fi inevitabilă.

 

 

Sursa: http://www.eurasia-rivista.org/



[1] Zbigniew Brzezinski, A Geostrategy for Eurasia, “Foreign Affairs”, Sept.-Oct. 1997, pp. 53-57.

[2] Samuel P. Huntington, Lo scontro delle civiltà e il nuovo ordine mondiale, Garzanti, Milano 2001, p. 241.

[3] Samuel P. Huntington, op. cit., p. 242.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest