Reflecții asupra destinului Franței și Germaniei

În septembrie 2002, generalul austriac Jordis von Lohausen murea la vârsta de 95 de ani. Într-una dintre ultimele sale lucrări (1998), el evocă un jurnal de război conținând conversațiile pe care le avusese cu camarazii săi, toți tineri ofițeri, pe drumurile interminabile ale Rusiei meridionale, în timpul marii ofensive germane din 1942. Aceste reflecții rămân de o mare prospețime, ele sunt mereu actuale și, în epocă, putem spune cu trecerea anilor, ele erau premonitorii. (…)

 

”Nu este vorba numai despre noi”, spune camaradul care se găsea în mijlocul grupului nostru, mai exact la dreapta față de mijloc, ”este vorba despre Europa”. Este vorba de a ști dacă măcar una dintre națiunile europene, occidentale, va ajunge să învingă, să devină o putere mondială; este vorba de a ști dacă măcar una dintre aceste națiuni va ajunge să-i dea Europei locul său, locul pe care l-a pierdut ca urmare a ultimului război. Noi suntem singurii care au relevat o atare sfidare, căci francezii și italienii sunt prea îndepărtați de locul acesta, de câmpiile rusești. Britanicii, spaniolii, portughezii au partea lor – pe mare. A venit rândul nostru: pe pământ!

 

Franța și Germania: rădăcini politice comune

Nu este vorba numai despre noi căci, singuri, noi nu avem suficientă putere de basculare cum ar avea o Europă unită; francezii și nemții nu vorbesc aceeași limbă, de la Atlantic la Memel nu există doar un singur popor, ci două popoare care nu sunt unite în sânul unui Imperiu cuprinzător – cu două popoare imperiale de sorginte francă sub aceeași instanță imperială. Germanii și francezii au evoluat de maniere foarte diferite, dar acest lucru nu anulează faptul că ele au aceleași rădăcini politice. Ei și noi suntem frați, gemeni, iar ura noastră, unii împotriva altora, este o ură între frați, în măsura în care suntem capabili încă s-o percepem ca atare. Dar cine dintre noi resimte încă lucrurile ca fiind astfel? Mai mult, această ură este o proastă sfetnică, la fel ca invidia, ambiția nemăsurată, orgoliul. Noi nu ar trebui să încercăm să ne supunem legii acestei uri. ”Cu un suflet curat vei lupta tu”, ne învață cântul eroic din Bhagavadgita – în același timp un fel de Edda[1] indiană și evanghelie a vechilor arieni din India. În nicio clipă războinicul pur nu se va gândi la vreun succes pentru sine; el trebuie să ia act în mod clar, cu o privire senină, de faptele care animă Pământul. În ceea ce-i privește pe francezi, în general, privirea senină a lor, pe care o aruncă asupra pământului european, este următoarea: întregul teritoriu care se întinde de la Pirinei până în inima Germaniei, până în locul în care începe realmente partea orientală a Germaniei dincolo de Harz și Boemia, este prin natură unul singur, între Pirinei și Harz nu există obstacole, nu există frontiere geopolitice reale, cu excepția regiunilor semi-muntoase ca Cévennes, Vosgii, Jura, Pădurea Neagră și Ardenii. Nu există frontiere în afara limbii, alte frontiere în afara latinii care a fost impusă galilor. Cezar, aici, se arată aposteriori marele autor al separației Europei transalpine; aposteriori, el se dovedește mai puternic decât regii franci de la Clovis la Carol.

Dar să nu aruncăm cu piatra în Cezar: nu el este cel care, finalmente, a spart unitatea europeană. Ironia istoriei face ca tradiția imperială romană să fie reluată de noi, germanii, iar tradiția regală germanică a regilor franci să fie reluată de francezi. Politica nepoților lui Charlemagne este cea care a spart unitatea Europei, fiindcă ei au impus non-sensul împărțirilor carolingiene. Au existat totuși trei ocazii ratate de a restitui unitatea imperială europeană. Toate trei au eșuat. Mai întâi sub Ludovic al XIV-lea. Luarea Strasbourgului l-a costat coroana imperială romană. Prinții electori au devenit neîncrezători; ei nu l-au ales și l-au preferat pe candidatul Habsburgilor.

 

În vremea lui Napoleon și Bismarck, popoarele nu erau încă pregătite pentru unitatea europeană!

A doua tentativă a fost aceea a lui Napoleon. În 1806, Imperiul nu mai avea împărat. În 1810, el s-a căsătorit cu Marie Louise. Dar a rămas doar împăratul „francezilor”. În final, a treia tentativă, în 1870: era rândul prusacilor; ei l-au răsturnat pe ultimul Bonaparte, i-au învins pe Habsburgi, iar Bourbonii erau departe de țară. Era momentul de a face un mare gest istoric: plasarea frontierei germane pe Atlantic și plasarea, simultan, a frontierei franceze pe Niémen. Între cele două, nicio frontieră, nicio frontieră pe Rin, nicio frontieră pe crestele Vosgilor, niciun Imperiu german, ci un singur Imperiu franc! Nici timpurile și nici popoarele nu erau coapte pentru o asemenea îndrăzneală. Era în același timp prea târziu și prea devreme.

Vom câștiga noi, de data aceasta, inima francezilor? Mingea este în terenul nostru. Londra a comis actele necesare în acest sens: Dunkerque, Dakar, Mers-el-Kebir. Trei fiare înroșite în carnea Franței! Tocmai cu aceste fiare va trebui să lucrăm. Toți au trădat Franța, mai puțin noi, inamicii ei. Ar fi fost suficient un cuvânt și i-am fi avut pe francezi de partea noastră. Am auzit cu urechile mele ceea ce își spuneau între ei, la ei acasă: „ne-au trădat”. Germanii erau total diferiți de modul în care fuseseră descriși. „Ar fi trebuit să mergem cu ei”. Destinul ne indica drumul: am fi putut, în fine, să-i dezarmăm realmente, să-i dezarmăm prin mărinimia noastră. Trebuia să le lăsăm mândria și spada, să le liniștim temerile, să venim în întâmpinarea speranțelor lor. Ar fi trebuit numai să le explicăm: „Voi nu sunteți învinși și noi nu suntem învingătorii voștri. Suntem cu toții victimele aceleiași politici proaste. Nu se dorește ca noi să fim prieteni. Înfrângerea voastră nu ține de greșeala noastră, iar succesul nostru nu este un merit, opoziția dintre noi este o neînțelegere, a fost mereu o neînțelegere”. Este vorba despre a crea o Franță care să poată să ne acopere spatele. Pentru astăzi și pentru totdeauna.

 

Mândria îl înnobilează pe învins, mărinimia îl înnobilează pe învingător

De ce țin să vă povestesc toate acestea? Pentru că Franța ne supune unei probe. A fost acolo o repetiție generală pentru proiectul nostru de aici, din Rusia. Nu trebuie să uităm două lucruri: mândria îl înnobilează pe cel învins, iar mărinimia îl înnobilează pe învingător. Din păcate pentru noi, căci noi uităm aceste principii aici, în Rusia, deoarece Rusia – se spune – nu se lasă cucerită decât de ruși. Propriile noastre forțe ne vor duce la câștigarea următoarei bătălii, poate chiar și pe cea care va veni apoi; noi vom merge mai departe numai dacă nu vom lua nimic de la popoarele care sunt în fața noastră, ci dacă le vom aduce ceea ce ne va da forța de a merge înainte. Dacă noi le vom face să înțeleagă că am intrat în această țară ca eliberatori și nu ca opresori, ca servitori ai acestui pământ și nu ca dominatori, dacă nu-i vom face să înțeleagă clar și să accepte lucrul acesta, ei bine, nu vom câștiga acest război. În acest caz, nu vom rămâne aici. Până acum, totul a depins de forța armelor noastre, dar curând, chiar foarte curând, totul va depinde de drapelul pe care îl vom arbora, drapelul dreptului la autodeterminare. Dacă acest drapel ajunge să anunțe și să promită acestor popoare ceea ce ele speră cu ardoare, atunci nu noi vom purta mai departe acest drapel, ci el ne va purta pe noi!

 

Nu experiența galică a lui Cezar, ci experiența persană a lui Alexandru

Noi am venit aici, în Rusia, nu pentru a repeta experiența galică a lui Cezar, ci pentru a reînnoi experiența persană a lui Alexandru. Alexandru nu a expulzat niciodată pe nimeni, în afară de Marele Rege. El nu a expulzat pe nimeni din patria sa, nu a forțat pe nimeni să adopte zeii greci și nici chiar limba greacă. El a făcut din fiica regelui învins regina țării cucerite și a propriei lui țări și a lăsat toate popoarele așa cum erau, nu a pus pe nimeni deasupra lor și a făcut din toate aceste națiuni niște aliați. De la el încolo, ele erau mândre să aparțină lumii grecești. Mai târziu, nici chiar romanii nu au putut să le învingă. La șapte sute de ani după Alexandru, romanii și-au deplasat capitala de la Roma la Bizanț. Imperialitatea romană a devenit astfel grecească. Imperiul roman al Occidentului s-a prăbușit, Imperiul grec a ținut încă un mileniu! Cel care sudează popoarele acționează pe termen mult mai lung decât cel care se mulțumește să le supună. Nu trebuie deci să ne imaginăm că noi vom transforma Rusia într-o Germanie gigantică! Nu vom putea niciodată realiza un asemenea proiect. Dar a construi Europa de la Atlantic la Pacific, suntem în măsură s-o facem. Nu este oare o sarcină suficient de mare?

 

 

Traducere: Cristi Pantelimon

Fragmentul face arte din lucrarea Reiten für Russland : Gespräche im Sattel (Călărind pentru Rusia: Conversații în șa), L. Stocker Verlag, Graz, 1998.

Sursa: http://vouloir.hautetfort.com/archive/2011/10/16/lohausen.html

[1] Culegere de cântece eroice în vechea islandeză, din secolul XIII (n. tr.).

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *