Războiul financiar asimetric și pârghiile radicale americane – ce se va întâmpla?

SUA foc

Se pare că elita conducătoare din China a concluzionat că administrația Trump este hotărâtă să se folosească de tot arsenalul pârghiilor majore de care dispune pentru a combate China ca rival și pentru a reînvia dominația sa globală – Xi pare a întrevedea o luptă lungă pentru poziționarea în viitorul global: o luptă care va fi dusă pe teren geopolitic (în disputa din Marea Chinei de Sud, în cea din Coreea de Nord, Taiwan și proiectul Belt and Road Initiative), ca și în domeniul economic. Dacă e așa, există riscul real al unei „altercații” care să degenereze într-o confruntare militară, fie ea limitată și controlată, fie nu.

Xi are dreptate pe fond. Până de curând, Washingtonul adera la convingerea culturală vestică a unui „progres” istoric linear – adică, aceea după care adoptarea economiei liberale vestice de piață, sub conducerea lui Deng Xiaoping, ar constitui o parte a unei inevitabile evoluții a Chinei către o și mai mare libertate economică și politică (adică ei ar fi devenit „ca noi”).

Dar Washingtonul a avut „punctul său de cotitură”. El a adoptat o cu totul altă conștientizare a situației. Această conștientizare se referă la faptul că reformele economice liberale ale Chinei înseamnă revenirea la fosta supremație economică și de putere globală a Chinei – și nu au nicio legătură cu „afirmarea individuală” în sensul occidental de gândire. În acest context, o Chină care rămâne cooperantă și cuminte în ordinea globală are sens atâta vreme cât rămâne în cursa pentru a deveni Prima Putere a lumii, în 2049 (Anul Centenar al Partidului Comunist Chinez).

Dar, ca orice convertit târziu pe „drumul Damascului”, elita politică a Statelor Unite a devenit acum o ferventă prozelită a sloganului „amenințării” chinezești. Astfel, apare întrebarea: mai are sens pentru China să-și urmeze instinctul de a nu combate SUA, dat fiind că Trump este cunoscut mai ales ca unul care menține o presiune asupra celuilalt, nu cedează, și întotdeauna forțează lucrurile? Cum poate China să-și mai mențină postura „liniștită” dacă Trump ridică presiunea în Marea Chinei de Sud sau în Coreea de Nord, ori decide să adopte Taiwanul ca pe o „cauză a democrației”? Xi nu poate.

Rusia, pe de altă parte, este martora unui președinte american extrem de defensiv – un vechi adept al ideii de bune relații cu Rusia, dar a cărui vulnerabilitate persistentă în ce privește isteria „Russiagate” îl împinge să sporească dovezile de anti-rusism până la nivelul la care astăzi el a devenit mai catolic decât Papa (mai „anti-Rusia” decât rusofobii), mai neocon decât neoconii. Cu o mulțime de sancțiuni usturătoare împotriva Rusiei în sertarele Congresului (asupra cărora președintele SUA are o putere minimală de a le limita aplicarea), Rusia trebuie și ea să se pregătească pentru o lungă perioadă de criză economică. Adâncimea crizei americane este de așa natură încât președintele Putin (ca oricare altul) nu poate ghici cum va evolua.

Pentru Europa, Iran, Turcia, Pakistan și Venezuela, peisajul este asemănător: va fi o perioadă în care SUA va arunca în luptă toate mijloacele de care dispune pentru a restaura dominația globală americană – și pentru a-i determina pe toți să revină la agenda americană. Trump forțează lucrurile, urmărind, se pare, să determine prima capitulare sau fisură politică pentru a câștiga în alegerile din noiembrie. Dar ce se va întâmpla dacă nu va fi astfel?

„Piața” (cu puține excepții) livrează imaginea victoriei Americii în războiul comercial ca fiind una sigură: SUA este de departe cea mai mare piață de consum și, prin urmare, partenerii comerciali ai SUA care sunt decuplați de la această piață sunt loviți mai tare – adică tarifele impuse de ceilalți ca măsuri de retorsiune vor afecta mai puțin exportatorii americani (fiindcă exporturile americane sunt mai mici de cele mai multe ori).

În cazul unui stat precum China, exporturile sale către SUA sunt de cel puțin două ori mai mari decât exporturile SUA către China, încât SUA dețin pârghia de control (în viziunea Casei Albe) – fiindcă sunt de două ori mai multe șanse ca SUA să impună tarife la importuri decât ca China să impună tarife la exporturi. În plus, SUA folosesc hegemonia dolarului (adică războiul monetar) pentru a crea un dolar puternic în mod artificial – ceea ce slăbește piețele emergente și în același timp le afectează pârghiile de acțiune (deoarece datoriile și dobânzile lor, denominate în dolari, devin toxic de mari, în raport cu monedele lor proprii).

Această viziune a „pieței” despre războiul comercial este o oglindă a viziunii militare americane. SUA au cea mai mare armată de departe; aceasta poate învinge pe oricine (cu excepția Rusiei), deci oricine provoacă SUA este un „învins” (se crede). Într-adevăr, SUA pot și chiar încep războaiele printr-o demonstrație magistrală de capacitate destructivă care devastează adversarul. Dar ce urmează? Armata SUA nu pare să aibă răspunsuri pentru fazele următoare: ea se împotmolește și se află în situația de a pierde în urma unei replici asimetrice. Singurul răspuns al ei este războiul „perpetuu”.

Alastair Macleod de la Mises Institute sugerează că această violență de piață este greșită:

„Comentariile după care China este în dificultate din cauza tarifelor comerciale și este subminată de puterea dolarului sunt eronate. Aici geopolitica domină. Succesele ocazionale ale Americii în atacarea rublei și yuanului nu sunt decât victorii trecătoare à la Pirus. SUA nu câștigă războiul monetar împotriva Chinei și Rusiei. China nu este deviată de la scopul său strategic de a deveni, în parteneriat cu Rusia, super-puterea eurasiatică, dincolo de nivelul hegemoniei americane”.

Rusia și China au intenția să joace – și să câștige – pe termen lung. Ambele state, la ora actuală, sondează dacă pot exista cu Washingtonul (înainte de noiembrie), cu cuvintele purtătorului de cuvânt al lui Putin, „puncte comune, încercând să înțelegem dacă este posibil cumva – și dacă cealaltă parte are această voință de a găsi puncte comune”. Beijingul de asemenea caută să vadă dacă Trump este gata la un compromis pentru a salva cumva situația, un aranjament de tip PR – înainte de alegerile din noiembrie – sau dacă nu este gata. Această „adulmecare” nu trebuie interpretată greșit ca slăbiciune sau ca un semn de capitulare. Aceste state pur și simplu fac „ceea ce trebuie” înainte ca evenimentele să le aducă la nivelul următor al conflictului – în care riscurile vor fi mai mari.

Ceea ce este mai puțin observat – fiindcă nu a existat ocazia „popularizării” – este cât de mult s-au desfășurat pregătirile pentru faza următoare (după un anumit timp). Au fost pași mici poate, dar în schimb cu o mare semnificație. Deoarece platformele pentru a combate hărțuiala financiară a SUA sunt instalate într-un ritm accelerat – mai ales după ce Trump a început să sancționeze „lumea”.

Această veche axiomă este prima care trebuie înțeleasă: „Orice criză este și o oportunitate”. Iar critica și sancționarea „lumii” de către Trump determină o puternică replică. Când America sancționează „lumea” este o treabă ușoară pentru China și Rusia să-i împingă pe alții spre de-dolarizare și să facă comerț în monedele locale (în afara dolarului). Iar acest lucru chiar se întâmplă. Aproape că „s-a făcut” în ce privește petrolul. Apariția Shanghai Futures Exchange marchează simbolic începutul căderii lumii Bretton Woods (cu statele din Golf aproape să cedeze în fața inevitabilului, la timpul cuvenit).

„Piața” vede vinderea datoriei guvernamentale a SUA (US Treasuries) de către PBOC (People’s Bank of China, Banca Populară a Chinei – n.tr.) ca pe o sabie a lui Damocles care atârnă asupra Americii; dar, în același timp, „piața” crede că China nu va face niciodată așa ceva – fiindcă ar scădea valoarea propriilor depozite. Ar fi împotriva interesului însuși al Chinei. (Nu se pune întrebarea, totuși, niciodată, de ce China ar dori aceste depozite – dacă China este împiedicată de SUA să achiziționeze bunuri denominate în dolari cu moneda americană pe care o deține).

China a fost mereu prudentă în ce privește perturbarea piețelor – lucrul acesta e adevărat. Dar poate că „piața” citește greșit „planul de război” al Chinei. Așteptarea poate fi aceea că singura intenție a Chinei este de a vinde US Treasuries (bonuri de trezorerie americane), așa cum Rusia tocmai a făcut. Dar, ca de obicei, așa ceva ar însemna că „piața” observă posibilitățile pe termen scurt ale Chinei. China, cu toate acestea, e clar că joacă un joc pe termen lung. Să ne reamintim ce spunea generalul Qiau Liang în 2016: „SUA au nevoie de o mare cantitate de capital întors („capital return” în engl.) pentru a susține viața cotidiană a americanilor și economia americană. Având în vedere aceste circumstanțe, (orice națiune care) blochează   întoarcerea capitalului în SUA este inamicul SUA. Trebuie să înțelegem acest lucru clar… Pentru a combate eficient Statele Unite, alte țări ar trebui să se gândească mai mult cum să taie fluxul de capital către SUA atunci când își concep strategiile”.

Iar ceea ce China poate – și face – cu aceste bunuri în dolari, este să le folosească într-un alt mod important. Nu este vorba dspre vânzarea lor, ci despre utilizarea lor – fără zgomot – pentru a susține aliații săi de bază, ale căror monede sunt sub atacurile periodice, concertate ale Wall Street-ului: asta înseamnă că China susține pe tăcute Turcia și Iranul (mai mult decât prin cumpărarea petrolului său, în cazul celui din urmă). Astfel China subminează și sabotează pe tăcute atu-ul lui Trump al dolarului puternic care este conceput pentru a forța Turcia și Iranul să capituleze. Acesta este un război financiar asimetric de lungă durată.

Aceste state (împreună cu Pakistanul) sunt huburi esențiale ale „BRI” (Belt and Road Initiative); dar, mai mult decât atât, ele sunt componente strategice directe ale securității naționale ale Chinei. China este foarte preocupată de musulmanii, populațiile turcice și uigurii din provincia Xianjiang, dintre care mii deja luptă ca jihadiști în Siria. China nu dorește ca aceștia din urmă să revină acasă, nici nu vrea ca musulmanii din țară sau cei din statele din vestul său să fie radicalizați.

Președintele Erdogan a fost un instrument semnificativ al radicalizării lor. Chinezii vor ca Erdogan să oprească acest joc cu populațiile de origine turcică, în interiorul și lângă China, iar ca răsplată pentru acest lucru, China ajută la stabilizarea lirei turcești. La fel de mult, China este vulnerabilă la eventuala închidere de către America a strâmtorii Malacca. Pentru a depăși această vulnerabilitate, China are nevoie de Pakistan și „coridorul” său, până la portul Gwadar. Iar Iranul este absolut central și pentru securitatea națională a Chinei și pentru cea a Rusiei.

Ceea ce vedem, de aceea, este că China și Rusia țes împreună structura unei centuri de-dolarizate, dotată cu un sistem swap propriu și cu resurse financiare, în zona central asiatică – în opoziție cu încercarea Americii de a rupe o atare structură. Rusia, care deja și-a de-dolarizat în bună măsură economia, are rolul special de a se asigura că Europa nu este pierdută ca piață pentru Belt and Road datorită hărțuielii pe care o practică Trump, și că scopul președintelui american de a recâștiga dominația în materie energetică rămâne doar o „aspirație”.

Luați împreună, toți acești mini-pași, cantitativi, reprezintă o diminuare calitativă semnificativă a utilizării dolarului, în afara sferei domestice americane. Aria dolarului, dincolo de spațiul american, este din ce în ce mai redusă. Importanța acestui aspect nu trebuie subestimată – SUA se bucură de standardul ridicat de viață pe care îl are fiindcă poate cumpăra bunuri ieftine plătite cu hârtie (fiat) de tip datorii americane, pe care ceilalți sunt obligați să le accepte, în scopul de a face comerț cu moneda globală de rezervă. Standardul de viață al americanilor este, de fapt, subvenționat de restul lumii.

SUA își poate permite armata pe care o are fiindcă poate – spre deosebire de alte state – să ruleze deficite bugetare pentru a-și întreține armata sa supradimensionată, fără grijă, de amorul artei, devreme ce străinii (până acum) pur și simplu au acoperit deficitul bugetar.

America are o pârghie financiară radicală la momentul actual pur și simplu pentru că există „dolarul puternic”. Să nu ne amăgim. Acesta nu este numai rezultatul manipulării ratelor de schimb de către FED: Trump înțelege bine lucrul acesta: „Banii se scurg în dolarul nostru prețuit cum rar se întâmpla înainte”, scria Trump pe Tweeter în 16 august. Este vorba, bineînțeles, despre pârghia de care vorbim.

Cu un dolar puternic, monedele partenerilor comerciali își reduc valoarea, dobânzile și plățile lor de capital cresc brusc – și, ca de obicei, ei sunt împinși de către FMI la politici de austeritate și vânzarea bunurilor naționale. Acesta este „jocul” pe care Rusia și China vor să-l încheie. Ele au pus pe picioare alternative la Banca Mondială și FMI la care Turcia poate recurge – în loc să fie forțată să adopte un program al FMI-ului.

Alasdair Macleod observă diferența dintre „jocul pe termen scurt” al lui Trump și „jocul pe termen lung” al Chinei și Rusiei:

„În prezent, și probabil în preajma alegerilor intermediare americane din noiembrie, președintele Trump va impune dificultăți monetare inamicilor săi prin politici comerciale agresive, incluzând sancțiuni, și prin folosirea armei dolarului. Este un șiretlic care a fost utilizat de administrațiile americane succesive de multă vreme…

Acțiunile președintelui Trump în legătură cu comerțul… fac ca statele să se îndepărteze de sfera sa de influență. În cele din urmă, ele se vor dovedi contraproductive. Speculatorii care cumpără în timpul acestui joc al lui Trump pe termen scurt și al politicilor de normalizare ale FED fac ca, pentru moment, dolarul să fie bine cotat… Lucrul acesta pare că va duce sigur la căderea dolarului (pe termen lung).

Dolarul crește doar din considerente de scurtă durată, purtat de nimic altceva substanțial, ci doar de fluxurile speculative. Odată cu scăderea acestora, prospecțiunile pe termen lung pentru dolar se vor reașeza de la sine, incluzând creșterea bugetară și deficitele comerciale… precum și creșterea prețurilor alimentată de o combinație de expansiune monetară anterioară și supra-taxele pe tarifele de comerț”.

Acesta poate fi adevăratul „joc pe termen lung” al Rusiei și Chinei. Acum, dolarul puternic (și temerea geopolitică) determină un refugiu salvator în bunurile americane ușor de vândut. Recenta US Tax Bill a adâncit acest flux al dolarilor „care revin acasă” (prin intermediul amnistiei fiscale referitoare la bunurile corporatiste, off-shore, cash etc. care se întorc). Pârghia financiară, în prezent, ține cu SUA. Totul pare în regulă: bursa e sus, comercianții consideră că războiul financiar va fi ușor de câștigat, iar indicatorii economici, spune Federal Reserve, sunt „puternici”.

Dar Rusia și China pot să aibă răbdare. Acești dolari de peste tot „care se scurg (spre America), cum rar se întâmpla înainte” – consumă oxigenul (dolarul-lichiditate) de peste tot. El fie se va epuiza curând de la sine, fie va duce la o criză contagioasă a creditului (cu Europa probabil primă victimă a acestei crize), determinată exact de această secetă de lichidități concepută special pentru a-i acorda lui Trump o pârghie mai puternică.

În acel moment, raportul de forțe dintre SUA și Rusia-China se va inversa, iar pârghia va funcționa în avantajul celor din urmă.

 

Traducere Cristi Pantelimon

https://www.strategic-culture.org/news/2018/08/28/asymmetric-financial-war-and-radical-us-leverage-what-will-it-bring.html

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest