Răsăritul şi filosofia politică a omeniei?

Probabil că cititorul estica.eu ar fi interesat să găsească în filele platformei și mugurii unei doctrine răsăritene, o idee care să releve ,,o reacție a nostră, tipică’’, vorba unui Goliat autohton din anii interbelici. Sau măcar o tentativă de înfiripare a unei astfel doctrine. Pentru ce sau în ce scop, ar suna o întrebare pertinentă? Păi tocmai pentru a stabili dacă există un ,,ceva’’ particular Răsăritului şi răsăritenilor, cu alte cuvinte un etaj identitar răsăritean, ceva definitoriu pentru acest spaţiu. O, altfel spus, ispită lăuntrică a Răsăritului. Dar nu-i particular mai util ca universalul, ar răspunde unii, şi nici cultură mai morală ca civilizaţia, ar adăuga, poate, alţii, sastisiţi de demersuri primordialiste ce caută esenţe, substanţe, ,,suflete’’, ,,organicităţi’’ şi alte asemenea bazaconii şi iraţionalităţi acolo unde nu sunt, toate rodul unor inginerii sociale dibace, care de la Revoluţia Industrială încoace au forjat naţiuni, popoare şi morale, după cum ai construi o masă ori un scaun. Chiar aşa! Tocmai pentru că demersul e lung, relativ complicat, iar publicul dispus să-l urmărească probabil inexistent, n-am să ostenesc prea mult în a articula o perspectivă care a tot fost dezmembrată în ultima vreme. Ce rost are să înoţi contra curentului ori să bei bere împotriva vântului? Am să indic totuşi câteva elemente, care odată explicate pe îndelete, ar recompune o construcţie teofanică ce-a orientat lumile ţărăneşti de-a lungul unui eon întreg. Probabil că primul pas pentru acest demers ar consta în tragerea unei linii de demarcaţie între Răsărit şi Est, evident, în măsura în care o astfel de frontieră este posibilă. Totul depinde de cum pui întrebarea, ca-n mitul lui Parsifal.

 

Estul e mai curând o construcţie modernă, iţită în veacul al XVII-lea, când Imperiul Ţarist intra în centura exterioară (una dintre multele la acea vreme) a sistemului mondial modern (inclusiv după 1453, Estul era cunoscut ca Bizanţ). Estul devenea astfel antiteza Vestului, dominat la vremea aceea de hybrisul iluminist care eticheta ca barbar orice spaţiu ce amânase să deretice în debaraua planurilor ontologice, spre a-l azvârli pe cel al transcendenţei. Norman Davies, Larry Wolff, Maria Todorova, dar și alții au scris deja despre banda rulantă academică ori mai puțin academică de manufacturare a Estului, împrumutând ,,tradiția’’ lui  Edward Said, care invoca forța unui centru de putere (și de cunoaștere) în a defini spațiile în acord cu propriul interes. Demersul pe care l-ar propune subsemnatul ar căuta să evidențieze diferența Est/Răsărit dintr-o altă perspectivă, printr-un răspuns în primul rând la întrebarea clasică ,,Ce este Răsăritul?’’, dublată, probabil, la un moment dat, și de interogația de tip postmodern ,,Cum a fost construit Estul?’’. Cum am arătat deja mai sus, autorii care au abordat şi care tratează încă problematica răsăriteană o discută începând cu secolul XVII, când Imperiul Ţarist începe să se afirme ca alteritate a sistemului mondial modern. De aici, confuzia dintre Est și Imperiul Țarist. Sau dintre Est și feluritele metamorfoze ale Imperiului Țarist, URSS ori Federația Rusă, care au generat și felurite exagerări doctrinare, precum eurasianismul sau neo-eurasianismul, ce supralicitează solidaritatea şi prospeţimea spirituală a Estului, dar mai ales rolul Moscovei, o Romă surogat, în ventilarea ideologică a Răsăritului cu pan-idei slave. Răsăritul nu e în nici un caz echivalent cu Estul şi nici cu Eurasia. Nu se confundă cu oceanul slav, nici cu a treia Romă și nici cu faţa hâdă a modernității, comunismul. În structura identitară a Răsăritului intră şi aceste rătăciri sau posibilităţi identitare, care însă nu sunt definitorii pentru Răsărit, ci mai degrabă pentru Est, spaţiu construit mai ales de Războiul Rece.

 

 Dacă e să răspundem la întrebarea ,,Ce este Răsăritul?’’ şi să-i căutăm astfel esenţa (tot revine ideea asta supărătoare de esenţă), două constante par să iasă în evidenţă:o realitate religioasă şi o alta istorică. E vorba despre doctrina isihastă a Sf. Grigorie Palamas și edificiul istoric al Bizanțului, care a prilejuit-o. Dar dacă aceştia sunt vectorii autentici ai Răsăritului, întrebarea e pe cine mai solidarizează astăzi aceste două axe, în a cui formulă identitară, şi (dacă o percepem ierarhic, adică clasic, sau chiar concentric, adică post-modern) pe ce nivel ori inel identitar se mai află aceste repere, când ştim de la campionii ideologici ai trans-naţionalismului că Europa ar avea ca esenţe secularismul şi orientarea de stânga?

 

Din punct de vedere istoric şi sociologic, fără un studiu cu anvergură uriaşă, extins la întregul spaţiu care a gravitat cândva în jurul celei de a Doua Rome, e imposibil de dat un răspuns. Studiul, evident, e unul utopic, pentru că, de regulă, ordonatorii de studii identitare nu includ în grila de răspuns valoarea de răsăritean. European, european-naţional, naţional-european ori naţional sunt de regulă codurile de identificare utilizate prin ,,consens’’. Doar am stabilit că Europa e seculară şi de stânga (serios?). Ca să nu mai zic că problematica identitară e aproape imposibil de reliefat prin intermediul unei anchete, care doar fotografiază socialul. Chestiunea răsăriteană poate primi însă un răspuns din partea filosofiei, respectiv din partea unei abordări care se întreabă ce este omul în tentativa de identificare a unei etici universale. Repet, important, ca-n mitul lui Parsifal, e cum pui întrebarea. Pentru aflarea unei etici răsăritene, întrebarea s-ar adresa ,,răsăritean’’, adică din perspectivafilosofiei politice clasice. E genul de întrebare repudiată complet de perspectiva modernă care vede natura omului, simplu atom biologic, în muncă sau în orice altă activitate care îi poate asigura supravieţuirea. Sau, între noi fie vorba, în ceva ce putea legitima ordinea politică într-un nucleu talasocratic cu ambiţii comerciale, precum Anglia sfârşitului de secol XVII, care începea să mijească ca metropolă.

 

Deci pentru a extrage o realitate răsăriteană e nevoie de o întrebare adresată într-o (paradigmă, era să zic) manieră răsăriteană, adică într-un stil specific unui spaţiu şi unui timp anume. Prin împletirea filosofiei greceşti cu tradiţia creştină, ori separat, interogaţia răsăriteană a scotocit permanent după substanţa omului, care era fie naturală, fie de sorginte divină, în încercarea de a afla sensul vieţii bune. Spirituală sau mai puţin spirituală, substanţa exista pentru filosofia clasică, drept pentru care ordinea politică trebuia să asigure nutrienţii valorici pentru hrănirea acesteia. Pentru filosofia post-descartiană, ideea de substanţă a dispărut, întrucât abordarea realistă a fost ignorată de cea nominalistă, pe fondul carnagiului produs de Războiul de 30 de ani. Şi cum era nevoie de linişte, s-a hotărât schimbarea epistemei, adoptându-se una care pleca de la premisa că problematica substanţei era o simplă construcţie arbitrară. La fel, ideea de morală. Drept urmare, omul plonja complet în biologie, de unde însă, metodologic, trăgea substanţe din atribute şi distila superiorul din inferior. Se schimba totodată şi sensul vieţii bune, eudaimonia fiind echivalată cu îmbunătăţirea condiţiei umane prin schimb.

 

În tradiţia răsăriteană, scopul investigaţiei filosofice a fost binele şi viaţa bună ca actualizare a binelui înscris în fiinţa omului. Răsăritenii au numit-o filosofare şi-au îndreptat-o spre valoarea omeniei. Occidentalii i-au zis existenţialism şi-au căutat, pe această cale, umanitatea. A fost un existenţialism din care dispăruse însă planul transcendental, de unde şi angoasa teribilă care i-a încercat pe practicanţii acestuia, precum şi răspunsurile îngrozitoare găsite de unii dintre ei. Nu mai continui o linie argumentativă oricum scurtcircuitată de multiple breşe, din dorinţa de a condensa prezentarea. Metodologic vorbind, pentru înjghebarea unei doctrine răsăritene, e nevoie de o abordare răsăriteană, adică de o uşoară propensiune reacţionară, care să smulgă raţionamentul de sub presiunea codurilor modernităţii (ori post-modernităţii). Ca-n Matrix, primul pas e trecerea mentală dinspre Est spre Răsărit. Următorul, un pic de filosofie medievală, iar de aici până la Palamas încă e cale lungă. Nu ştiu dacă v-am făcut curioşi. Dacă da, vă vând un pont. Mircea Vulcănescu uşurează iniţierea! Un fel de Morpheus, dar mai reacţionar. 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest