Quo vadis, Europa?

ClaudioMutti_1

Unui observator dotat cu spirit critic recentele alegeri prezidențiale franceze ar putea să-i ofere o bună ocazie de a reflecta asupra unui paradox evident: candidatul care a ieșit victorios din competiția electorală a fost prezentat și a fost acceptat ca un indiscutabil campion al „europenismului”; cu toate acestea, el a fost fățiș susținut de către puterile finanței mondialiste și de cercurile atlantiste în ciuda faptului că ideologia și proiectele sale sunt eminamente occidentaliste.

Acest paradox nu-l privește numai pe Emmanuel Macron și pe alegătorii săi francezi, ci și întreaga alcătuire politică ce se definește în Europa drept „europenistă” și se recunoaște în actualele instituții ale așa-numitei Uniuni Europene. Paradoxul constă în aceea că respectivele instituții și ideologia corespunzătoare, la o analiză funcțională finală, joacă un rol într-o strategie ce poate fi calificată drept extraeuropeană și antieuropeană, prin aceea că ele contribuie de o manieră decisivă la încorporarea Europei în Occident, cu alte cuvinte în aria geopolitică care e condusă de Statele Unite.

Cauza acestui paradox rezidă în ambiguitatea semantică obiectivă a unor termeni ca „europenism” sau „europenist”. Scriitorul german Günter Maschke își imaginează doi oameni care vorbesc între ei despre unitatea europeană crezând că împărtășesc despre ea aceeași opinie. În schimb, „unul va dori unitatea europeană ca etapă către unitatea întregii lumi, încurajată de o socializare uniformizatoare a umanității, produsă de către tehnică și economie, doi factori care ar face superfluă orice activitate politică. Celălalt interlocutor, dimpotrivă, va dori unitatea europeană pentru a pune capăt tuturor tendințelor universaliste către unitatea globului ca întreg și către disoluția tuturor diferențelor existente între națiuni și culturi (…) Cine vorbește astăzi despre Europa trebuie să spună clar dacă înțelege să servească „universalismul” sau „spațiul mare”, pentru a relua două concepte dragi lui Carl Schmitt; dacă va urmări disoluția lumii într-o singură și unică unitate pacificată, în care nu va exista altceva decât o unică politică internă mondială, unde pacea va fi menținută cu ajutorul unor procedee de tip polițienesc sau dacă va dori o organizare regională a puterilor lumii, organizare prin intermediul căreia popoarele vor colabora între ele în pace și independență reciprocă”[1].

„Europenismul” oficial, reprezentat de pozițiile care în acest dialog imaginar dar verosimil sunt enunțate de către primul interlocutor, este în realitate o ideologie antieuropeană, prin aceea că se bazează pe negarea suveranității europene în contul unui „universalism” bazat pe „valorile occidentale” și care avantajează Statele Unite ale Americii. „Statele Unite ale Europei – teoretiza deja în anii șaizeci o portavoce a acestui „europenism” mondialist – nu pot fi punctul final ci numai punctul de pornire către acel ideal pe care istoria îl indică drept scop viitor și ultim al umanității: Statele Unite ale Lumii. În caz contrar, nu vom reuși decât să creăm o nouă formă de naționalism, cel european, la o scară mai mare”[2].

Cel de-al doilea paradox privește în schimb pe adversarii presupusului „europenism”, care, respingând pe bună dreptate actualele instituții ale Uniunii Europene, dar ignorând principiile elementare ale geopoliticii „marilor spații”, adoptă poziții care sunt și ele, deși în alt mod, în avantajul imperialismului american. În epoca puterilor continentale, într-o lume constituită din spații mari în conflict unele cu altele, apelul nostalgic spre retragerea către o imposibilă „suveranitate națională” dacă nu chiar regională (!) nu e numai puerilă și nerealistă, ci și criminală din punct de vedere politic, deoarece condamnă Europa la o perpetuă divizare și astfel la menținerea ei veșnică în condiția de colonie a Statelor Unite.

De altfel, promisiunile electorale ale lui Donald Trump, care au născut iluzii și speranțe despre un absurd neoizolaționism american, au făcut momentan să reapară, în cadrul mișcărilor „suveraniste”, „naționaliste”, „populiste” și „eurosceptice”, acea tendință proamericană care rămăsese ascunsă pe parcursul administrațiilor Obama și Clinton, expresii ale dreptei financiare neocon și ale stângii „corectitudinii politice”, tendință care și-a creat propria ideologie a gândirii neoliberale unice.

Furați de entuziasmul pentru noul liberator de peste ocean, care după dorințele lor ar fi trebuit să elibereze țările europene de sub noua tiranie germană, „suveraniștii” nu vor reuși să înțeleagă că noul administrator delegat al superputerii americane nu va putea și nici nu va dori să întoarcă cursul unei strategii care de mai mult de un secol se învârte în jurul controlului continentului eurasiatic. Era într-adevăr clar că și Trump, ca și predecesorii săi, va trebui să dea socoteală acelor „centre de putere unde se află punctul de comandă de care depinde cu totul Casa Albă (…) grupurile financiare colosale ce domină economia”[3]. La Moscova, unde Duma de Stat a salutat alegerea lui Trump cu unanimitate, a fost președintele Partidului Comunist, Ghenadi Ziuganov cel care i-a chemat la realism pe compatrioții săi, făcând această declarație sobră: „Nu mă aștept la schimbări în politica americană, strategia SUA nu se va schimba deloc: expansionism și afirmare a intereselor naționale”[4].

Previziunea sintetizată în propoziția „America nu se va izola”, aleasă ca titlu pentru numărul trecut al Eurasiei, nu era deci foarte greu de formulat. Cu atât mai puțin pentru noi…

Astfel, între clasa politică „europenistă” și opoziția „antieuropenistă”, Europa continuă să meargă în derivă. Supusă efectelor combinate ale îmbătrânirii demografice și valului de imigranți extraeuropeni, propagandei masive în favoarea tuturor anormalităților și perversiunilor, neputinței economice și decăderii creatoare, anomiei sociale și egoismului individualist, terorismului sectar și tuturor tulburărilor ce provin din contextul internațional, Europa merge pe calea dezintegrării progresive a națiunilor care o compun și către dizolvarea civilizației sale.

Acestui scenariu de decadență și moarte o carte recentă a lui Gérard Dussouy, profesor emerit al Universității din Bordeaux și autor de lucrări de geopolitică și relații internaționale, contrapune ca unică alternativă posibilă crearea unui soi de imperiu federal european, care poate să-i extragă pe europeni din mijlocul genocidului mondialist și astfel să le permită să continue să existe ca atare. „Dacă vrem să luăm parte la jocul multipolar care se desfășoară între Statele Unite și puterile asiatice – scrie autorul – europenii nu pot să facă altceva decât să se unească într-un Stat continental. Această alegere este indispensabilă dacă vrem să fim la înălțimea imenselor provocări care vor apărea în evoluția planetei și, în particular, în relațiile cu cele două părți ale lumii geografic cele mai apropiate de Europa: lumea musulmană și Africa”[5].

Proiectul schițat de Dussouy nu caută totuși să închidă Europa într-un cadru geopolitic restrâns și dezechilibrat în sens occidental. „E clar, scrie el, că viitorul Europei este spre est, mai ales dacă ne gândim la integrarea pe termen mediu a Rusiei. Ar fi deci justificat să considerăm o repoziționare a capitalei Europei către centrul continentului. Către un oraș ca Viena, a cărui tradiție imperială se reflectă în arhitectura sa, și care, mai ales, se găsește la încrucișarea celor trei mari arii culturale europene: germană, latină și slavă”[6].

Ni se pare semnificativ că lucrarea lui Dussouy beneficiază de o prefață semnată de scriitorul militant Dominique Venner cu puține luni înainte ca acesta din urmă să se sinucidă în catedrala Nôtre Dame, „pentru a protesta împotriva sinuciderii Europei la care asista de ceva vreme”[7] și pentru a ne pune această angoasantă întrebare postumă: Quo vadis, Europa?

 

 

[1] Günter Maschke, Unità del mondo e grande spazio europeo, in Louis Sorel, Robert Steuckers, Günter Maschke, Idee per una geopolitica europea, Società Editrice Barbarossa, Milano, 1998, p. 93.

[2] Andrea DallʼOglio, Europa, unità e divisione, DallʼOglio Editore, Milano, 1962, p. 261.

[3] Manlio Dinucci, Lʼalternanza del Potere imperiale, ”il manifesto”, 15 novembre 2016.

[4] ”La Stampa”, 9 novembre 2016.

[5] Gérard Dussouy, Contre lʼ Europe de Bruxelles. Fonder un État européen, Tatamis, Paris, 2013, p. 94.

[6] Gérard Dussouy, op. cit., p. 108.

[7] Alain de Benoist, Lo stile di un cavaliere dal cuore ribelle, in: Dominique Venner, Un samurai dʼOccidente. Il breviario dei ribelli, Settimo Sigillo, Roma, 2016, p. 207.

 

Trad. Cristi Pantelimon

Sursa: https://www.eurasia-rivista.com/quo-vadis-europa/

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest