Proiectul România

poze manastiri romania

În primii ani de după revoluţia din 1989 (să-i spunem aşa din comoditate) s-a vorbit destul de des despre un nou proiect de ţară. Proiectul ceauşist eşuase, cu largul concurs al unor forţe străine – celebrele agenturi – de toate categoriile. De la cele foarte mari, globale, la cele mai mici, să zicem vecini care ar fi putut să profite de o iugoslavizare a României avant la lettre. România lui Ceauşescu nu mai plăcea nimănui. Probabil că nici lui Nicolae Ceauşescu nu i-ar mai fi plăcut dacă ar fi avut timpul, răgazul şi tăria să privească dincolo de raportările fictive şi avânturile revoluţionare închipuite, de faţadă. Degringolada era la ea acasă iar prăpastia venea spre noi, sau cel puţin aceasta era senzaţia stranie a majorităţii celor care au trăit acele vremuri. Nemişcată, România întruchipa un adevăr metafizic: destinul este implacabil, chiar dacă subiectul acestuia a încetat aproape să mai existe. România nu mai exista decât pe hârtie, suveranitatea ei, cea din mintea conducătorului, era negată vehement de toate instanţele istorice ale momentului. La fel ca un mort al cărui cadavru nu a fost încă găsit, România nu putea avea parte de o înmormântare creştinească. Dar, în realitate, ea era moartă. Imediat ce sicriul cu steagul tricolor şi stema comunistă a fost coborât în groapă, după executarea lui Nicolae Ceauşescu, s-a simţit nevoia imperioasă a unui nou proiect de ţară.

Astăzi, suntem încă în căutarea acelui proiect… Într-un interval de două decenii şi jumătate, din care măcar primul deceniu nu a fost lipsit de patos revoluţionar-politic şi nici de vizionarism, încă nu avem un proiect la care să ne raportăm cu certitudine şi pe care să-l urmăm coerent. Proiectele geopolitice sunt surogate de proiecte naţionale. Acest lucru a devenit evident imediat după atât de mult râvnita şi atât de mult trâmbiţata integrare euro-atlantică. Şi astăzi, dintr-un reflex firesc, cei care au pus în practică acest proces esenţialmente tehnic de occidentalizare a României par a fi deranjaţi de rumorile care se aud din ce în ce mai tare în public. Dar lucrurile trebuie separate cu grijă. Nu există o reală şi fundamentală critică la adresa celor care au dus România în NATO şi UE. A nega consensul tacit al populaţiei la adresa aderării la aşa-zisele structuri euroatlantice ar fi nu numai neadevărat, ar fi o dovadă de laşitate şi perversiune intelectuală. Câţi dintre cei care critică acum această aderare au făcut-o înainte de parafarea ei oficială? Dar, dincolo de acel consens, constatăm acum că înşişi cei care au condus procesul aderării sunt nemulţumiţi de consecinţele faptului în sine. Nimic mai normal. Ar fi straniu dacă aceşti oameni nu ar sesiza dificultăţile post-aderare şi s-ar mulţumi cu tihna facilă de după integrare.

Lăsând la o parte discuţia tehnică şi geopolitică asupra aderării, accentuăm faptul că actualmente nu avem un proiect de ţară. Căutăm să definim înainte de orice ce anume ar putea reprezenta acel proiect. Similitudinea cu domeniul geopolitic, de care am vorbit mai sus, ne invită să căutăm proiectul naţional în aria elementelor de care am fost lipsiţi în ultimul sfert de veac. Proiectul de ţară este sau ar trebui să fie în primul rând expresia unei nevoi spirituale. O nevoie spirituală se naşte, evident, dintr-o carenţă. Dar nu dintr-o carenţă naturală, constitutivă, ci dintr-o carenţă de expresie istorică. România este, probabil, ţara care a pierdut cea mai mare altitudine spirituală după 1989. Lucrul acesta se explică prin maxima înălţime morală pe care ţara noastră a cunoscut-o în timpul revoluţiei şi imediat după aceea. Pentru a înţelege ce s-a petrecut atunci, ar trebui să ne amintim de cerinţa pe care Platon o formula expres în legătură cu ideea de unitate a cetăţii: nicio cetate nu este unitară, spunea el (iar unitatea era esenţială pentru construcţia cetăţii ideale), dacă oamenii ei nu simt la fel evenimentele prin care trec: cele tragice ca tragice, negative, cele pozitive, bucuriile, ca bucurii. România de atunci era idealul cetăţii unitare. Astăzi, românii sunt mai mult decât dezbinaţi. Ei nu mai con-simt, adică nu mai simt la fel evenimentele care se petrec cu ei. De aceea, pentru a avea un proiect de ţară care să poată fi pus în practică, e nevoie de o regăsire a acelei unităţi ideale de la care am plecat în 1989. În afara unei astfel de stări de spirit, toate celelalte elemente sunt sortite eşecului. Proiectele parţiale vor fi de aici înainte poate multe (deşi, în afara unei stări de relativă unitate spirituală, lucru interesant, proiectele mor parcă înainte de a apărea la lumina zilei). Ceea ce naşte un proiect de ţară este unitatea anterioară, unitatea spirituală a unui popor. Ea este o precondiţie pentru apariţia oricărui proiect de anvergură naţională. Nu întotdeauna proiectele geopolitice de succes sunt urmate de realizări pe măsura acelui succes. România Mare a fost un succes geopolitic, urmat imediat de un dezastru la fel de impozant… Am putea spune chiar că, uneori, succesul geopolitic nu atrage după sine un proiect naţional viabil. Cazul Rusiei de după 1989, cea pe care Soljeniţîn o sfătuia să cedeze pe plan geopolitic pentru a se regăsi în plan spiritual, este grăitor. Iar succesul geopolitic de până acum al lui Vladimir Putin s-ar putea să înceteze brusc sau să fie urmat de o prăbuşire interioară a Rusiei care nu putea fi prevăzută după semnele exterioare ale puterii sale consolidate.

Din păcate, toate sau aproape toate elementele concrete ale vieţii sociale actuale se opun acestui scenariu benefic, apariţiei unui adevărat proiect de ţară pentru România. El nu este posibil în afara unui idealism care a dispărut aproape complet din peisajul naţional actual. Mai mult, în ciuda unor semne de revenire, pragmatismul a înlocuit aproape peste tot relaţiile fireşti, tradiţionale, dintre oameni. O societate ca cea românească nu poate fi însă condusă în afara unui idealism tradiţional. Acesta aşteaptă nu un proiect raţional, nu o nouă constituţie, nici un sistem de partide mai performant(e), ci un cadru general al vieţii naţionale care să răspundă unei nevoi spirituale adânci. În acest cadru poate apărea, la un moment dat, un conducător. Acesta ar putea întruchipa un proiect adecvat, iar consensul (termenul iliescian nu trebuie subestimat la nivelul metapolitic românesc) se va organiza de la sine în jurul lui. Cu condiţia ca pragmatismul devastator actual să fie înfruntat, aceste ipoteze nu sunt fantasmagorice, dimpotrivă. Dar lupta cu pragmatismul inerent cadrului actual economic şi geopolitic este mai dificilă decât pare. Nicio instituţie, niciun program, nicio putere exterioară nu sunt avizate să ne conducă pe acest drum. Singura realitate (transcendentă) care ne poate ghida este tradiţia românească şi cadrul firesc al vieţii religioase naţionale. Aici, în jurul acestui focar de spiritualitate se poate naşte la un moment dat acel element de coagulare din care să rezulte un bun proiect românesc de viaţă socială. Proiectul de ţară românesc are nevoie de oglinda tradiţiei pentru a-şi revedea chipul.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest