Problema protocronismului

Sincronismul exclusiv este o concepţie a lui Eugen Lovinescu, influenţat de sociologul francez Gabriel Tarde, după care mersul înainte al omenirii se bazează pe principiul imitaţiei. Popoarele mai înapoiate le imită pe cele avansate, până când se sincronizează cu ele. Aşa a aplicat Lovinescu această idee la cultura românească. Ea nu poate atinge nivelul modern de civilizaţie decât imitând occidentul. Noi nu combatem acest sincronism, însă îl considerăm insuficient, deoarece am avut cu anticipaţie în cultura noastră elemente pe care abia mai târziu le-au adaptat occidentalii. Or aceste priorităţi ale noastre, complemente care întregesc contribuţia sincronismului, constituie ceea ce am numit protocronismul românesc. Spunem românesc fiindcă atâta am cercetat, şi cunoaştem mai bine, şi nu putem interveni în sfere culturale pe care nu le-am frecventat. În fond, însă, protocronismul antrenează după sine o revendicare în cultură şi a altor popoare mici din centru şi mai ales din răsăritul Europei, precum şi de prin alte continente.

Protocronismul va aduce, deci, după sine o extindere a cunoaşterii pe toate meridianele lumii a tuturor priorităţilor şi iniţiativelor culturale, care, pentru moment încă, au rămas ignorate. Se află difuzate numai creaţiile din cercul limitat şi restrâns al occidentului european şi american. Acest cerc foarte circumscris, constituie, după sociologul român Ilie Bădescu, sfera metropolitană, care ignorează tot ceea ce s-a realizat în restul lumii. Desigur că ni se poate contesta ideea ce susţine existenţa unor priorităţi şi în afară de acea arie metropolitană. Aci putem replica imediat prin medievalul bogomilism bulgar ale cărui idei s-au răspândit încă de pe atunci până în Flandra şi Anglia, adepţii săi luând în Italia numele de catari, iar în sudul Franţei pe acela de albigenzi.

Mai departe rămânem prudenţi din cauza lipsei noastre de informaţie. Unde, însă, suntem stăpâni pe noi, şi putem interveni pozitiv este în sectorul protocronismului românesc. Cei care nu pot sau nu vor să vadă această realitate sunt sau orbi sau încăpăţânaţi sau ignoranţi. În felul acesta, acum trei ani, înainte de revoluţia din decembrie, într-un număr din România literară, domnul Gheorghe (Gogu) Rădulescu, om cu o modestă pregătire culturală, a avut o ieşire violentă şi pe nimic fundată împotriva ideii de protocronism. Pe acea vreme am fost împiedicat, şi mi s-a interzis să-i răspund. Acum, însă, voi putea să redeschid această problemă cu totul esenţială pentru cultura românească şi pentru poporul român.

Voi da acum şi câteva exemple de protocronism românesc. Începem mai întâi cu vremea mai veche, până în veacul al XIX-lea. La începutul secolului al XVI-lea, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie – lucrare de filosofie politică şi morală – prin doctrina sa practică de a căuta să pătrundă cât mai mult în secretele din sufletul, altora dar conştiinţe, devine primul el discreto, anticipând cu mai mult de un veac pe doctrinarul moral al barocului spaniol, celebrul Baltasar Gracia. În sfârşit, tot cu mai bine de un veac, Neagoe Basarab, în altă ordine de interese, îl precedă şi pe Cervantes. Domnitorul, spune el, se cere a fi drept şi imparţial în judecăţile pe care le are de îndeplinit, nici de darurile bogatului nici de lacrimile săracului. Sunt exact aceleaşi cuvinte şi aceleaşi idei cu care Don Quijote îl va instrui pe Sancho când acesta se pregătea să plece ca ocârmuitor al pretinsei insule Barataria. Nu mai vorbim de faptul că edificiul Curţii de Argeş, unde tot Neagoe Basarab, în acord perfect cu ideile din Învăţăturile sale, intervenise direct ca arhitect anticipă – laolaltă cu marile iniţiative iberice – barocul arhitectural european din jurul lui 1600.

În veacul al XVII-lea, stolnicul Constantin Cantacuzino, în Istoria Ţării Româneşti – lucrare din păcate neterminată, este primul care concepe, în sensul cel mai modern, o istorie a poporului, iar nu a marilor personalităţi, ceea ce ar ţine mai mult de domeniul biografiei politice şi morale. Din ignorarea a tot ce există în afară de ariametropolitană, creatorul acestei autentice istorii a fost considerat Giambattista Vico cu a sa Scienza nova, care a apărut după moartea Stolnicului Cantacuzino. De fapt, şi Vico, aşa cum făcuse mai înainte la noi istoricul român a ştiut să scoată dintr-o lipsă, o scădere, a ambianţei sale, un mare avantaj ştiinţific. Regatul Neapolului, patria lui Giambattista Vico, era, ca şi Muntenia Stolnicului, lipsit de strălucirea unor personalităţi politice de proporţia celor din Franţa, Anglia, Prusia sau Rusia timpului. Şi atunci, de nevoie, amândoi s-au oprit să studieze cadrul colectiv, basorielefurile iar nu statuile, aşa cum va preciza veacul nostru Neculae Iorga. Stolnicul Cantacuzino îl precedă, însă, cu zeci de ani pe Vico.

Odată cu veacul al XVIII-lea, asistăm la o cvasi-integrare spirituală a noastră în occident. Acest proces are loc îndeosebi prin Dimitrie Cantemir şi prin Şcoala Ardeleană. Parţial începem a fi cunoscuţi şi chiar imitaţi în occident. Promotorul acestei cunoaşteri a noastre începe a fi, încă de pe la începutul secolului Dimitrie Cantemir, cu a saIncrementa ac decrementa aulae ottomaniae, lucrare studiată de Voltaire, şi l-a influenţat pe Montesquieu în Essais sur la grandeur et la decadence des Romains. Succesiunea aceasta istorică, identică actului respiratoriu, identică frazei muzicale, cu momentul suirii urmat de al coborârii până la totala stingere, se află cunoscută încă din Antichitatea romană, de la Tacitus, însă numai la modul empiric. Cantemir este primul care-i fixează legile în lumea modernă, stabilindu-le în aceeaşi lucrare amintită prin care se vede recunoscut şi drept cel dintâi orientalist ştiinţific pentru lumea occidentală.

Dimitrie Cantemir se mai dovedeşte, însă, ca un şi mai îndepărtat precursor, de astă dată nu pe plan istoric, ci pe unul pur literar. Ne referim, încă din 1705, la geniala sa lucrare alegorică în care diferitele figuri istorice ale epocii se văd deghizate în înfăţişări animale, de multe ori groteşti, el însuşi Cantemir adoptând chipul fabulos al inorogului. Aceasta, însă, ne interesează în al doilea rând. În primul rând urmează să stabilim că Dimitrie Cantemir, cu o anticipare de peste o sută de ani, şi în cu totul alt context de împrejurări creează tipul byronean, omul însingurat, izolat pe culmi, cu conştiinţa sigură a superiorităţii sale faţă de restul lumii, figură care va prolifera enorm şi variat în romantismul european de la Moise a lui Vigny până la Demonul lui Lermontov şi Oreghin a lui Puşkin, de la Luceafărul lui Eminescu până la Zarathustra lui Nietzche.

În felul acesta şi inorogul lui Cantemir trăieşte solitar, depărtat şi ferit de oameni, pe o inaccesibilă culme de munte al cărei drum până acolo numai el îl cunoaşte. Spre-a nu fi cumva văzut de oamenii pe care-i dispreţuieşte, nu iese decât noaptea din ascunzişurile sale. Şi, totuşi, asemenea, Luceafărului de mai târziu, s-a văzut odată şi inorogul ademenit odată să coboară. Agentul acestei devieri a fost perfidul cameleon, animal lipicios, inconsistent, nesigur, preschimbat în atâtea culori, aşa cum pentru astrul eminescian va fi femeia, la fel de nesigură. La amândoi, coborârea se va solda cu dureroase decepţii, ceea ce-i va hotărî, şi mai convinşi ca oricând, să se însingureze pe locurile izolate ce şi le-au ales, culmea de munte şi firmamentul. Să spune acum ceea ce aveam de comunicat în al doilea rând. Atât eroul byronean şi toţi izolaţii săi descendenţi au chipuri, înfăţişări, apucături umane. Excepţie face numai Luceafărul, la care se asociază şi precursorul său inorogul. Ei sunt singurii care se înfăţişează sub chip de natură şi de cosmos. Apropierea dintre ei ni se dezvăluie şi mai mare dacă ne gândim că, în ordine tradiţională, inorogul deţine şi rolul de simbol al luminii stelare. Faptul că nici unul nici celălalt nu este om nu constituie nici pe departe o coincidenţă întâmplătoare. Dimpotrivă, asupra amândoura se proiectează dirijat acţiunea a ceea ce am numit cosmomorfismul românesc.

Tot în veacul al XVIII-lea, de astă dată în cadrul Şcoalei Ardelene, dacă facem abstracţie de covârşitoarea ei importantă în ordinea politică, şi ne ocupăm numai de contribuţia dată în cultură, atunci trebuie să considerăm a fi cea mai marcantă personalitate a sa Samuel Micu, născut în 1745. Autor a vreo 60 de cărţi, cele mai multe au rămas în manuscrise. Acestea se cer neapărat cercetate, publicate şi studiate de specialişti. Printre ele se află şi cărţi filosofice. Dar chiar dacă nu poartă acest titlu unele lucrări ale sale rămân fundamentale pentru gândirea românească. Aşa este cartea sa în limba latină intitulată Elementa linguae dacoromanae sive valahicae, scoasă în 1780, la care a colaborat şi Gh. Şincai. Pe lângă exigenţele comune în general Şcoalei Ardelene, scrisul cu litere latine, ortografia etimologică, eliminarea elementelor nelatine din limbă, ce anticipă, ca în filosofia existenţială de astăzi, scoaterea din cuvinte a unor sensuri filosofice cu totul neaşteptate. S-a repercutat, astfel, şi asupra unui filosof şi erudit român din veacul nostru, Constantin Barbu, după care  intraductibilul cuvânt românesc ins ar proveni din latinescul ens, termen prin care se denumeşte, în sens filosofic ideea de fiinţă. Nu ştim dacă lingviştii stricţi ar admite o asemenea filiaţie, dar nu aceasta importă. Principalul este că, încă de pe atunci, Samuel Micu s-a lansat într-o speculaţie filosofică atât de modernă. Mai trebuie încă mult cercetat acest gânditor.

În numărul viitor vom oferi şi câteva exemple de protocronism românesc, începând din veacul al XIX-lea.

Edgar Papu,

13 martie 1991

 

Protocronism românesc în veacul al XIX-lea

            Odată cu veacul al XIX-lea, exemplele de protocronism românesc capătă un curs ascendent, şi tocmai de la cine ne-am aştepta mai puţin. Astfel, încă din veacul al XVIII-lea, un poet ca Ienăchiţă Văcărescu (1740-1797) are acea scurtă şi graţioasă poezie cu floarea «mirositoare» aflată într-o «grădină»:

S-o rup se strică

S-o las mi-e frică

Că vine altul şi-o ridică.

La început s-a crezut că ar fi influenţată de Goethe. S-a stabilit, însă, că similarele versuri ale poetului german, tot cu «grădina» şi cu floarea au fost scrise după Ienăchiţă Văcărescu. Şi totuşi, realizarea goetheană nu se dovedeşte cu nimic superioară aceleia dinainte datorită liricului român.

Intrând în veacul al XIX-lea întâlnim un exemplu de surprinzător protocronism, încă din prima jumătate a acelui secol, şi chiar în Zburătorul lui Heliade. Acest poem, în care încă se luptă vechiul clasicism agreat [?] de veacul al XVIII-lea cu romantismul, anticiparea tehnicii psihoanalitice, şi încă redate până la gradul de capodoperă. Apare aci de o fineţe neatinsă de nici un alt poet chiar mai mare, decalajul dintre puritatea unei fete de ţară nubile, dintre absoluta ei inocenţă, şi simptomele, ignorate de ea, ale propriei crize sexuale ce o macină, şi pe care chiar ingenua copilă şi le descrie cu exactitate, fără să ştie totuşi ce a descris:

Îmi cere, nu-ş ce-mi cere

Şi nu ştiu ce i-aş da …

În ignoranţa ei, fata n-ar fi putut să comunice cu atâta precisă bogăţie de nuanţe propria ei criză, dacă n-ar fi avut un nevăzut îndrumător care s-o dirijeze. De pe atunci, deci, îşi afirmă cu atâta anticipare prezenţa o infailibilă tehnică psihanalitică. Aceasta pe de o parte se contopeşte, pe de alta contrastează, totuşi, cu atmosfera îmbibată de linişte şi reculegere a unui sat patriarhal de-acum aproape 200 de ani. În occident această temă, precursoare a psihoanalizei, abia cu mult mai târziu, aproape de veacul nostru a fost tratată, dar în mod brutal şi fără nici o urmă de poeziei, de către dramaturgul german Frank Wedekind în piesa sa Deşteptarea primăverii (1891). Nucleul ei se reduce la ceea ce cu zeci de ani înainte de către Heliade, analiza crizei sexuale.

Un alt exemplu de protocronism românesc în veacul al XIX-lea ne dă Vasile Alecsandri, poet cu multiple valenţe, aşa cum se arată încă de pe la începutul carierei sale, când putem înregistra decalajul dintre manifestările sale lirice şi concomitentele comedii unde domină spiritul critic. Un asemenea decalaj, însă succesiv, se poate constata chiar numai în exclusivul domeniu al poeziei sale. Contrastul se poate recunoaşte chiar după titlurile culegerilor sale, la început impregnate de sensibilitate, Doine, Lăcrămioare, Suvenire etc. pentru ca la urmă să ia un nume tehnic din pictură, Pasteluri. Tocmai acestea constituie obiectul celui de-al doilea exemplu de protocronism românesc din veacul al XIX-lea.

Printr-însele acest fapt romantic a devenit primul poet impresionist pe plan mondial aşa cum Baudelaire fusese primul poet simbolist. Cum se explică acest fapt? Într-o vreme, mai precis în deceniul 1870-80 impresionismul a fost apanajul aproape al unei singure arte, pictura. Celelalte discipline artistice au apărut numai ca epifenomene tardive ale artei picturale. Întâmplarea a făcut ca singura fericită excepţie să o constituie poetul român Vasile Alecsandri. Vom căuta să rezumăm cât mai concentrat tot acest proces. De unde i-a venit lui Alecsandri ideea de a părăsi afectivitatea romantică şi de a cultiva o viziune poetică mai puternic obiectivată? Desigur de la parnasianismul francez, pe care, totuşi, George Călinescu susţine că Alecsandri «doar l-a presimţit», că nu se ştie «în ce măsură l-a cunoscut» şi că a mers mai mult instinctiv pe calea Parnasului. În orice caz, Alecsandri s-a gândit să nu mai lege afectiv lucrurile între ele şi să le lase în obiectiva lor desolidarizare. Concepându-le, astfel, izolate unul de altul. Acest procedeu aparţinea, însă, poeziei şi mai cu seama pictura chineză, a cărei cunoaştere a influenţat ivirea impresionismului. Pastelul lui Alecsandri, Lunca Siretului cu acei arbori matinali din care se desprindea, ca din solzii unui balaur câte-o frântură din prezenţa dragonului protector al Chinei, parcă ar reproduce un tablou din dinastia Tang. Iată, deci, şi impactul lui Alecsandri cu pictura. Tot acest proces a avut loc nu după, ci înainte şi în timpul deceniului 1870-80. De aceea, prin Pastelurile sale, Alecsandri este primul poet impresionist al lumii.

Exemplul, însă, cel mai strălucit de protocronism românesc în veacul al XIX-lea îl dă, însă, Eminescu. Nu că ar fi o vastă extindere a preocupărilor sale, ci numai unul de maximă însemnătate. Dintre toate noi numai pe acesta îl vom alege spre ilustrare. Pe plan liric, Eminescu este primul care anticipă existenţialismul veacului nostru, deoarece în registrul dramatic şi epic mai demult fusese anunţat de către Georg Büchner. Una din cele mai esenţiale expresii lirice ale sale, legate de actuala aspiraţie a ieşirii din alienare este tocmai Oda sa. Poetul îşi doreşte complet dezalienate atât viaţa cât şi moartea. Sfârşitul Odei devine extrem de edificator în această privinţă.

Ca să pot muri liniştit

Pe mine mie redă-mă.

Cu câtă forţă a expresiei se afirmă un conţinut spiritual atât de nou pentru vremea când a fost pronunţat! Iar în cartea sa Eminescu şi abisul ontologic (1988), Svetlana Paleologu Matta demonstrează chiar că, prin ansamblul liricii sale, poetul nostru îl anunţă direct pe Heidegger, aducând, astfel, o mai amplă extindere protocronismului eminescian în sensul existenţial al observaţiei noastre de mai sus.

Alte contribuţii protocronice ale sale se arată a fi de mai redusă însemnătate, dar unele dintr-însele se cer, totuşi, semnalate. Astfel, în afara acelora din aria limbii şi a dominaţiei politice germano-austriace, Eminescu este primul poet al lumii moderne care l-a studiat pe Schopenhauer, însuşindu-şi ceva din ideile filosofului. Este, poate, punctul de plecare al faimoasei sale deschideri către spiritualitatea Indiei, care a deţinut un rol atât de important în concepţia şi creaţia sa.

În sfârşit, Eminescu mai cuprinde dinainte atâtea iniţiative, mijloace şi viziuni pe care numai veacul XX şi le va însuşi. Dar să ne raportăm la un exemplu precis. Astfel, abia în secolul nostru, odată cu obsesia «oraşelor tentaculare» se va întregi complet imaginea copleşitoare, devorantă, a urbei moderne, cu toată forţa ei dominatoare, care nu poate fi sintetizată. Eminescu anticipă integral o asemenea experienţă, care, prin însuşi obiectul ei, devine cu neputinţă de epuizat. Aşa rămâne şi poemul său, Privesc oraşul-furnicar. Realizată cu decenii întregi înainte, ea se prezintă, totuşi, ca o creaţie tipică de veacul XX. Această imagine nu rămâne izolată în ambianţa anticipărilor eminesciene din acea vreme, ci se asociază şi cu anumite iniţiative deadreptul uimitoare. Aşa ar fi unele viziuni cinematografice avant la lettre. Dintre acestea cu totul inexplicabilă rămâne imaginea pădurii care se mişcă şi înaintează spre noi, efect care ştim că nu s-a putut obţine decât cu mult ulterior prin manevrarea maşinii de filmat. Eminescu l-a anticipat – nu putem spune altfel – doar prin miracolul geniului său. El cuprinde cele mai bogate resurse protocronice din literatura noastră.

Prietenul său, Ion Slavici, aduce şi el o contribuţie importantă la potenţialul protocronismului românesc. Pentru a se ajunge, însă, la o discuţie propriu zisă în jurul acestei probleme, s-ar cere unele desluşiri prealabile de ordine mai general. Pentru marii prozatori din veacul al XIX-lea personajele lor li se livrează complet. Noi de asemenea, le putem cunoaşte exhaustiv. Este adevărat că romancierii ruşi ne prezintă figuri ciudate şi mai complexe. Ele se află pe deplin deconspirate de către autorii lor. Pentru mediul rusesc acele personaje nu apar deloc stranii, deoarece se află într-un general acord cu comportamentul mediului respectiv. În felul lor de a fi, şi ele se livrează complet cunoaşterii. La romancierii veacului XX, dimpotrivă, deşi folosesc cele mai subtile sondări lăuntrice, mai rămâne, totuşi, în personajele lor, o enigmă, un rest inexplicabil.

Aci tocmai se lasă descoperită şi contribuţia de protocronism românesc a lui Ion Slavici. El depăşeşte cu mult veacul al XIX-lea în care se situează tot ce a dat el mai esenţial. De aceea, spre a nu ne prelungi excesiv demonstraţia, o vom simplifica adresându-ne unei singure lucrări ale sale, în măsură incontestabila sa genială naraţiune Moara cu noroc, inclusă în Novele (I-II), 1892-1896. Întrânsa recunoaştem, fără nici o urmă de ezitare, una din cele mai copleşitoare capodopere analitice ale întregii noastre literaturi. Repetatele sondări, aprinse de curiozitate, într-un context lăuntric din cele mai încâlcite şi mai greu descifrabile, rămân magistrale. Efortul imens al unei extrem de subtile investigaţii psihologice nu reuşeşte, totuşi să elimine un rest de neînvinsă enigmă din lumea lăuntrică. Faptul îl situează cu anticipaţie pe Slavici printre cei mai mari din veacul XX. El a îmbogăţit astfel întregul potenţial al protocronismului românesc, desprins din trepidanta desfăşurare epică a Moarei cu noroc. Nu înseamnă însă, că toate celelalte scrieri ale lui Slavici ar fi neglijabile. Am găsit, însă, că i se poate ilustra protocronismul făcând apel numai la cel mai concentrat nucleu al creaţiei sale.

Ultimul – last but not least – dintre proeminenţii reprezentanţi literari ai veacului XIX, intrat în aria actualei noastre preocupări, este marele Ion Creangă. Nici nu ne-am dat seama, şi nici nu ne-am gândit vreodată ce inovaţie pe plan mondial aduc ale sale Amintiri din copilărie. Dar, pentru a completa această lipsă, trebuie iarăşi să recurgem la unele preliminarii explicative mai largi.

Astfel, numai odată cu romantismul, copilul – de altfel ca şi bătrânul – s-au introdus definitiv în literatură, după ce, încă din veacul al XVIII-lea, Rousseau şi Pestalozzi îi înfăţişează ca simple pretexe pentru doctrina lor. În această primă fază romantică trăieşte într-o viaţă a fanteziei, paralelă cu viaţa adulţilor. Mai târziu apare copilul sacrificat, silit, la o vârstă fragedă, să muncească din greu: David Cooperfield al lui Dickens. Într-o altă fază iese la iveală copilul erou:Aventurile lui Tom Sawyer (1876), capodopera lui Mark Twain. Tot spre sfârşitul secolului trecut capătă credit unele scrieri literar-pedagogice cu copilul ideal (Micul lord, Cuore). Această idealizare a copilăriei devenise [ceva] din care nu se mai putea ieşi, fiindcă în cazul unei abateri grave, nevârstnicul ar fi suprimat chiar propriul său părinte: Matteo Falcone de Prosper Merimé.

În toată această ambianţă Amintirile lui Creangă – în jurul lui 1880, când au fost scrise – sparg orice perspectivă idealizantă asupra copilului. Criteriul său pe care-l adoptă şi-l apără este adevărul. De aceea pentru prima dată ne înfăţişează el copilul real, neidealizat. La această realizare l-a ajutat nu numai memoria trecutului, ci şi continua experienţă a prezentului ca institutor. În această calitate el a păstrat un permanent contact viu cu vârsta copilăriei, ceea ce a contribuit enorm să-i împrospăteze amintirile. Aşa a apărut cu cele  bune şi cu cele rele ale sale Nică a lui Ştefan a Petrii, cu fuga la scăldat, cu poznele ce-o necăjeau pe biata Smaranda, dar şi cu vioiciunea sa promiţătoare. În fond, el n-a săvârşit delicte grave, ci simple copilării, mici isprăvi de băiat neastâmpărat. Destul că Ion Creangă a deschis astfel o pagină nouă în istoria protocronismului românesc. Dar tocmai, prin aceasta el atinge universalitatea. Contribuţia protocronică a lui Creangă coincide cu cel mai larg domeniu al realităţii dintre toate în care s-au situat până acum diferitele vederi asupra copilului. De aceea nu putem încheia decât prin următoarele cuvinte ale lui George Călinescu: «Creangă povesteşte copilăria copilului universal …[»]

Capitolul de faţă, în comparaţie cu cel precedent, relevă peremptoriu, odată cu desfăşurarea timpului, şi o creştere progresivă a manifestărilor de protocronism românesc.

Edgar Papu, 20 martie 1991

 

Protocronism românesc în veacul XX- I

            În momentele contemporane cu cei ce urmăresc protocronismul, acesta nu poate fi perfect identificat, deoarece n-a avut timpul să se consume integral. Numai observaţia în trecut reuşeşte să surprindă atât realizarea protocronică cât şi efectele ei ulterioare. Dat fiind, însă, că am străbătut şi, deci, am lăsat în urmă aproape întregul secol XX, mai având de parcurs dintr-însul doar câţiva ani, putem vorbi de veacul nostru ca de unul trecut. Vom prezenta, deci, şi noi câteva din multiplele exemple ce ni se oferă.

De astă dată vom avea prilejul să folosim nu numai materia beletristică, ci şi pe cea teoretică literară. În această privinţă un exemplu cert ne vine din partea criticului şi istoricului literar Mihail Dragomirescu (1868-1942). El este creatorul ideii de «ştiinţă a literaturii», mai înainte ca aceeaşi iniţiativă să fi apărut şi în Germania. Astfel, încă din 1895, în lucrarea sa Critica ştiinţifică şi Eminescu, el prefigurează ideea de ştiinţă a literaturii. În cultura germană o asemenea idee va apărea numai în cuprinsul veacului XX desprinzându-se din aria mai generală a «ştiinţelor spiritului» (Geisteswissenschaften). În această privinţă v. Horst Oppel, Die Literaturwissenschaft in der Gegenwart(Ştiinţa literaturii în actualitate, 1939). Există, aşadar, sub aspectul de faţă, absoluta certitudine a unei întâietăţi româneşti.

Intrând în secolul XX, pe la începuturile sale, întâlnim o altă creaţie ce-a îmbogăţit potenţialul protocronismului românesc. Ea se datoreşte lui Alexandru Macedonski, care abia în ultimele două decenii ale vieţii sale, adică cele din veacul XX, a dat creaţiile sale cele mai valoroase. Printre ele «comedia dramatică» scrisă de el în limba franceză şi intitulată Le fou? (Nebunul?) este una din cele mai substanţiale creaţii ale sale. Această piesă, rămasă în manuscris, s-a văzut publicată abia după moartea sa. Lucrarea era, însă terminată, şi gata de-a fi reprezentată la Paris, la Teatrul Sarah Bernard – unde apropierea primului război mondial a împiedicat o asemenea ieşire – încă din 1913. Tudor Vianu exprimă o judecată foarte pertinentă asupra acestei excepţionale lucrări, surprinzând cu privirea la eroul ei criza produsă de decalajul dintre ceea ce gândeau alţii şi ceea ce credea el însuşi despre sine, făcând ca aparenţa adevărului să alunece de la o parte la cea opusă, în orice fel ca să nu mai poată fi prinsă.

Dintr-un asemenea contrast s-a desprins fenomenul mai complex al dialecticii eului. Dar tocmai acesta va însufleţi întreaga problematică de captare a adevărului în teatrul lui Pirandello. Iată, sub semnul actualului nostru interes, cuvintele lui Tudor Vianu: «Nu este, deci, indiferent a reţine că două decenii mai înainte ca prin Şase personagii în căutarea unui autor sau prin Henric IV, Pirandello să fi devenit celebru, un scriitor român, plin de îndrăzneală în concepţiile sale, dialectica eului, o mină nouă de inspiraţie literară.» (Tudor Vianu, Introducere – Teatrul lui Macedonski în Alexandru Macedonski, Opere II, Teatru, p.XXIII, 139). Cuvintele lui Tudor Vianu, bazate pe o strictă documentare, echivalentă peremptoriu cu stabilirea unui exemplu indiscutabil de protocronism românesc.

Dar tot Tudor Vianu mai descoperă în alcătuirea piesei lui Macedonski unul din primele spectacole de avangardă din veacul nostru. Dialogurile sar adesea peste scenă, şi se angajează direct cu publicul. Iar componenţa acestor dialoguri se vede în aşa fel întocmită încât să stârnească cele mai zgomotoase reacţiuni în sala de spectacol. Până şi aceste manifestări avangardiste în contact cu publicul, manifestări inţiate de Macedonski, vor fi întocmai reiterate de către Pirandello, care a cules o glorie de care Macedonski nu s-a bucurat niciodată.

Vom trece mai departe, în veacul nostru. Astfel, împreună cu marele Georg Trake, şi fără să ştie unul de altul, tot atât de marele George Bacovia este în lirică primul poet expresionist pe plan mondial. Svetlana Matta, care a scris cea dintâi monografie dedicată poetului român, rămasă până acum fără rival, ne furnizează, solid întemeiate, toate datele pentru o asemenea concluzie. Este vorba de lucrarea sa, Existence poétique de Bacovia, Winterthur, 1958. Iată ce spune autoarea despre unele versuri bacoviene cu rezonanţă cosmică: “Este o puternică abstracţie, tipic bacoviană, o artă expresionistă (sublinierea ne aparţine) fără nimic real; despuiată de concret «natura este deformată şi transfigurată» (p.44). Prin aceste cuvinte Svetlana Matta reproduce însăşi arta poetică a expresionismului: cu versurile sale simplificate, lipsite de imagini, şi cu unele violenţe abstracţioniste. Atât din observaţiile ei cât şi direct, din versurile poetului, noi putem scoate un integral Bacovia expresionist.

Vom căuta, în consecinţă, să strângem datele necesare pentru o asemenea demonstraţie. Expresioniştii sunt printre primii care introduc noţiuni tehnice în poezie. Ex. la Bacovia: pe margini de linii ferate sau porturi de fier solitare(în Plumb de iarnă). În al doilea rând, tot expresionist mai este şi ceea ce Svetlana Matta mai numeşte, în aplicarea sa la Bacovia, refuzul civilizaţiei. Noi am spune mai precis Refuzul civilizaţiei tehnice. În cadrul expresionismului a avut loc, în veacul nostru, vestita revoltă împotriva maşinismului înăbuşitor. Drept corolar al acestei atitudini s-a manifesta apelul la lumea primitivă în faza ei cea mai rudimentară. În veacul nostru, Bacovia se numără printre primii artişti care s-au îndreptat către o asemenea soluţie. Întrebând-o pe doamna Agata Grigorescu Bacovia în ce an a fost gândită şi elaborată Lacustra, mi s-a răspuns 1907. Acel «gol istoric» pe care-l face poetul între vremea sa şi perioada locuinţelor lacustre coincide cu acel gol de imagini concrete a poeziei expresioniste. Cufundarea în primitivism nu apare la el ca temă literară, ci direct ca trăire, îngrijorată.

În sfârşit, ca şi contemporanul său Trake, Bacovia are o intuiţie. Intuiţia extrem de vie şi de intensă asupra culorilor. Este o trăsătură resimţită şi de unii mari pictori expresionişti, cum ar fi Nolde. Aşadar, Bacovia îndeplineşte complet toate condiţiile pentru a se integra total în aria expresionismului. Or, înainte de el şi de Trake, adică în veacul al XIX, n-a mai existat nici un alt liric expresionist. Bacovia fixează, deci, încă un important caz de protocronism românesc.

Protocronismul românesc nu se extinde numai asupra beletristicii, ci pătrunde şi în lumea ideilor. Sub acest aspect, ne vine în mine filosoful Ion Petrovici, precum şi cele două lucrări mai importante ale sale, Teoria noţiunilor (1910) şi Problema logică (1911). Mai întâi se cere să notăm că Ion Petrovici este primul gânditor care a respins toate tentativele întreprinse până la el de a da o definiţie logicii. O asemenea definiţie, susţine Petrovici, nu poate exista în sine. Ea este numai a diferitelor obiecte intrate în gândirea ei. Ea devine, astfel, ştiinţa unor asemenea obiecte. Cu mult mai această idee se universalizează prin intervenţia matematicianului şi logicianului F. Gonseth care, cu ocazia congresului de la Paris, dezvoltă şi amplifică mai sus expusa idee a filosofului român. Prima ei expunere se află, însă, dată de Ion Petrovici în Teoria noţiunilor (1910).

Până acum a fost vorba de logică în general. Din momentul de faţă ne îndreptăm, însă, atenţia către cercetarea mai specială a noţiunilor. Ion Petrovici descoperă aci o conexiune solidă şi extrem de variată între sfera şi conţinutul lor. Aceeaşi ideea se vede mai târziu reiniţiată de către logicianul francez Edmond Gablot în al său Traité de logique (1918). Necunoaşterea limbii române a făcut să se ignoreze că încă din 1910 Ion Petrovici fusese primul autor al menţionatei idei. Unul din cei care au pus în lumină întâietatea filosofului român, şi i-au demonstrat peremtoriu protocronismul este Anton Dumitriu (v. Istoria logicii, pp. 1081-84, Ed. II, 1975).

Ne întoarcem, în sfârşit, iarăşi la beletristică. În secolul nostru cele două Americi au dat o suită de romane a căror acţiune gravitează în jurul unei materii industriale, arătând mai totdeauna lăcomia unora şi suferinţele altora. Primul din aceste romane, datând încă din 1917, este Regele cărbune al americanului Upton Sinclair. Iată, însă, că înaintea sa, apare, din aceeaşi categorie un roman românesc. Este vorba de Arhanghelii, datorat lui Ion Agîrbiceanu, care-l scoate mai întâi în foileton (1913) şi apoi în volum (1914). Agîrbiceanu este primul discipol al lui Slavici, a cărui proză va fi pătrunsă de acelaşi fior tragic, continuând să sugereze acelaşi mister din sufletul omenesc, iar Arhangheliieste numele unei mine de aur din apusul ţării. Această capodoperă poate fi considerată drept cea mai înaltă creaţie pe care ne-a lăsat-o scriitorul ardelean. Ideea îmbogăţirii cu au trezeşte aci la luptă toate pasiunile, toate dorinţele, toate egoismele. «Arhanghelii – spune criticul Mircea Zaciu – rămâne cea mai rezistentă construcţie epică a lui Agârbiceanu, unul din momentele importante ale dezvoltării romanului românesc de până la Rebreanu. Precedând, totodată şi toate romanele americane de aceeaşi factură, Arhanghelii fixează şi o etapă mare a protocronismului nostru din veacul XX.

Cu aceasta ne încheiem capitolul, mărginit să cuprindă numai exemple protocronice de până la primul război mondial. Vom continua în următorul capitol.

Edgar Papu

26 martie 1991

 

Protocronism românesc în veacul XX – II

            Se cere acum să urmărim mai departe exemplele de protocronism românesc de acolo de unde le-am lăsat în capitolul precedent. Ne solicită în primul rând personalitatea lui Camil Petrescu. Acest om a ilustrat cu strălucire toate genurile literare, fiind, totodată, şi unul din cei mai mari filosofi români, creatorul substanţialismului. Din primul moment, însă, protocronismul său îi aparţine ca romancier. Astfel, încă din 1930, în romanul său Ultima noapte de dragoste, întâia zi de război nu se mai arată atoateştiutor în sensul lui Balzac sau Tolstoi, sens tradiţional al prozei, care se mai continua încă pe atunci. Abia peste decenii întregi se va iniţia în apus romane care rămân deschise, cu factura celor create de Camil Petrescu în perspectiva unei atât de largi anticipări. Mai mult decât atât, în Ultima noapte de dragoste, întâia zi de război, la un moment dat romancierul face apel la vreunul din cititori să-l lămurească asupra unor date din cursul romanul său, pe care el, scriitorul, nu le-a înţeles. Este un caz cu certitudine unic în 1930.

Iar în Patul lui Procust (1933) anticipă deadreptul  «noul val» din apus, care se va iniţia acolo cu mult după al doilea război mondial, urmând ca romanul să rămână deschis, şi să se întregească numai prin contribuţia cititorului, dacă şi acesta va putea ceea ce n-a putut scriitorul. De ce, bunăoară, Fred Vasilescu, care o iubeşte atât de pătimaş pe Doamna T., o evită cu cea mai mare grijă, ferindu-se de ea cu disperare. Ajunge chiar să simuleze un accident de aviaţie, şi se sinucide. Cum a putut, pe de altă parte, un om atât de lucid şi de exigent cu sine şi cu ceilalţi să se îndrăgostească nebun de o prostituată ca Emilia, care, cu figura ei de «pisică de lemn» inspira un dezgust aproape convulsiv, şi a cărei vulgaritate crasă îi ieşea prin toţi porii? Pentru o asemenea femeie, care nu-şi mai putea ascunde cel mai coborât grai al prostituţiei, un om superior ca Ladima se sinucide? În sfârşit, cititorul se află pus în faţa unui întreg complex de probleme nedezlegate. Camil Petrescu anticipă, astfel, cu zeci de ani, de pildă, pe Nathalie Saraute, stabilind, astfel, o nouă şi inedită expresie de protocronism românesc.

Să trecem mai departe. Astfel, o mare inovaţie în arta scrisului se vede dată la noi de către Mateiu Caragiale. Vom lămuri pe parcurs în ce anume constă o asemenea noutate. Traducerea franceză a romanului poem Craii de Curtea veche a fost cu certitudine citită de Lampeduse, în al cărui Ghepard apare peste 22 de ani aceeaşi noutate stilistică.  Ce au atins ei nou, bineînţeles cu întâietatea de prim model a lui Mateiu? La nici unul din ei doi nu se poate vorbi decât de o fictivă calofilie, cu toată splendoarea şi subtilitatea frazelor. Cu toate acestea ei repreztină altceva şi decât Flaubert, şi decât Parnasul, şi decât Barbey d’Aurévilly, şi decât Valle-Inclán, cel din Sonate.

În cazul lui Mateiu Caragiale calofilia se află alungată prin introducerea lui Pîrgu, şi înlocuită doar prin ideea de perfecţiune stilistică. Într-adevăr, tot ce gravitează în jurul lui Gare Pîrgu se ridică la gradul unei rare desăvârşiri în rpezentarea romancierului, dar înlăuntrul acestei perfecţiuni – tocmai fiind atât de bine realizat – personajul realizat – personajul ne produce acel dezgust ce merge până la greaţă. La nici unul din calofilii propriu zişi ai trecutului nu vom un asemenea exemplar, ale cărui răsunătoare tăvăleli în zloată sunt totuşi solubile, au puterea de a se asimila în nobleţea contextului. Acelaşi lucru se poate reflecta şi în legătură cu ieşirile scabroase ale Penei Corcoduşa după 22 de ani, şi Lampedusa in Ghepardul. Ibovnica din popor pe care o frecventa clandestin prinţul Salina, punctează momentul culminant al amorului cu vulgară Principone! ceea ce în româneşte ar deveni Prinţoiule! La fel de vulgară, după terminarea unei nopţi de petrecere în palatul Lampedusa este evocarea acelei camere arhipline pe jos de recipiente încărcate, al căror tip se numea de către anticii romani vas obscenus. Iată, însă, că şi aceste ieşiri se află, ca la Mateiu, depăşite şi asimilate de nobleţea contextului respectiv.

Pe lângă toate cele amintite mai sus, eroii ambelor romane fac parte din câte o categorie depăşită, care şi-a pierdut mesajul istoric, rămânând numai gratuitul joc heraldic la Mateiu şi foarte rosul titlu de prinţ la Lampedusa. În sfârşit, Pantazi vorbeşte de un colateral al său, din ramura siciliană a familiei sale. Este cu neputinţă ca – în lectura lui târzie – pe Lampedusa să nu-l fi impresionat acest amănunt neaşteptat, şi să nu-l fi îndemnat să se gândească la vreunul din strămoşii săi apropiaţi a cărui oglindă, ştiută de el, se afla şi în mâinile scriitorului român? N-a venit, oare, de-aci o certă sugestie de a-l reînvia pe prinţul Salina? De altfel, prin tradiţia celor apropiaţi se pare că Lampedusa l-a cunoscut mai bine decât oricine altul datorită activităţii sale documentare îndreptate spre trecut. Iar faptul că atât de târziu şi-a scris romanul, încât nici n-a mai apucat să-l vadă în volum, nu se datoreşte şi acesta unei lecturi din tardiva traducere franceză a Crailor? În orice caz, asemănarea fizică dintre prinţul Salina şi Pantazi apare izbitoare. Aceeaşi figură blândă, melancolică, dusă cu gândul, de distins bărbat blond, se repetă întocmai la amândoi. Nu numai factura scrisului, ci şi tipul personajelor se desprinde, deci, dintr-un roman în celălalt.

Ne întoarcem acum la protocronismul românesc din lumea ideilor. Astfel una din marile achiziţii ale veacului nostru este cibernetica. Ni se recomandă ca una din cele mai noi şi mai cuprinzătoare ştiinţifice, neavând nimic comun cu nici una din ştiinţele cunoscut de noi până acum. Se situează, de altfel, pe un plan superior faţă de tot ce ştiam. Ea este o instanţă mai înaltă, care exercită un control atât asupra disciplinelor tehnice cât şi a organismelor vii, însă numai pe baza gândirii analogice. Se arată a fi de mare folos, fiind utilizată la exerciţiul practic al atâtor specialităţi, întrunite toate de către cibernetică specialitate, dar care poate cuprinde într-însa şi tehnica şi economia şi medicina, etc.  Iniţiatorul ei se vede a fi recunoscut în mod oficial N. Wiener (1948).

Aşa, însă, cum s-a mai întâmplat de atâtea ori, elemente se substituie unei recunoaşteri a iniţiativelor şi priorităţilor româneşti. Adevăratul iniţiator al ciberneticii, cu zece ani înainte de Wiener este românul Dr. St. Odobleja. În 1938 publică el o lucrare monumentală în limba franceză, lucrare în două volume, cuprinzând ambele împreună peste 850 de pagini. Această operă epocală poartă titlul Psychologie consonantiste. Apărând, însă, la Paris în 1939, a nimerit prost. Era anul de începere a celui de-al doilea război mondial, când omenirea îngrijorată avea altceva mai stringent în minte decât ceea ce a ieşit din munca unui savant.

Mai târziu Odobleja încearcă să demonstreze nedreptatea ce i s-a făcut. Psihologia consonantistă, susţine el, este cibernetica. Savantul a ajuns cu anticiparea la înfiinţarea unei ştiinţe unice, în care să se elimine orice distincţie între gândirea naturală, adică a oamenilor, şi gândirea artificială, a maşinilor. Ajunge, astfel la ideea unui primat al maşinismului gânditor. Pe de altă parte această ştiinţă unică desfiinţează şi distincţia dintre orientările fizicii şi cele ale biologiei sau între tehnică, aceea ce manevrează în câmpul ei elementele materiale neînsufleţite, şi lumea organismelor vii. În special, însă, prin accentul pus asupra maşinismului, privit în noul său înţeles, s-a realizat şi un mare avânt al informaticii. Lui Odobleja noi nu i-am putut menaja decât un rest de dreptate postumă. În 1990 a fost ales membru post mortem al Academiei Române.

Alternând, pe cât posibil, exemplele noastre din domeniul teoretic cu cele beletristice vom privi acum o anumită porţiune din creaţia lui Rebreanu. Discuţia în jurul său a fost extrem de interesantă încă de acum trei decenii (v. Viaţa românească, I, 1962). S-a avut atunci în vedere existenţa noului roman – epopee, inaugurat în lumea modernă de către Tolstoi prin Război şi pace. Marele scriitor a ştiut să dozeze şi să echilibreze studiul individual al personajelor din primul plan cu psihologia mulţimilor. A împăcat, adică, analiza subiectului singular, proprie romanului – chiar şi a celui social – cu evocarea epopeicei pluralităţi umane în mişcare. Dar, deşi sub aspectul geniului tolstoian, Război şi pacereprezintă culminaţia absolută, ea constituie, totuşi, numai un început în realizarea genului urmărit de noi.

Adevărata şi deplina epopee în cuprinsul romanului modern se iveşte numai atunci când ponderea amintitei pluralităţi vii se arată a fi cu mult mai bogată şi mai substanţială decât complementul individual, lăsându-l pe acesta vizibil în umbră. Or, prima operă care  îndeplineşte aceste condiţii, neaflate ca atare în Război şi pace, este Răscoalalui Rebreanu. Ea anticipă alte lucrări care ar putea eventual să-şi revendice aceeaşi superioară factură epopeică, în parte iraţională, misterioasă, ca o dezlănţuită urgie a elementelor. Într-adevăr, Răscoala apare în 1932, pe când cele patru volume din Klim Samgin ale lui Garchi se tipăreşte în 1936, iar Pe Donul liniştit al lui Şolohov abia în 1940. Avem în faţă iarăşi un exemplu de protocronism românesc.

Edgar Papu

13 mai 1991

 

Protocronism românesc în veacul XX – III

                        Protocronismul românesc s-a dovedit a fi un fenomen în continuă creştere. Tocmai de aceea i-am şi dat o atât de largă atenţie în acest ultim secol al celui de-al doilea mileniu. Aşa se explică şi prezenta publicare a exemplelor pe care le mai avem de adăugat. Acestea se integrează în ultimele decenii, începând cu cele din jurul lui 1970.

Notăm mai întâi faptul că distinsul filosof grec actual Evangelos Moutzopoulos se declară cu tărie a fi un discipol al lui Constantin Noica. Am crede că asemenea declaraţie se datoreşte mai puţin sau chiar deloc textelor legate de «rostirea românească». Mai probabilă este aci contribuţia lui Constantin Noica faţă de unele mari nume, care ne privesc direct şi pe noi, dar care aparţin istoriei culturii greceşti, contribuţii scrise, de altfel, şi într-o limbă de circulaţie universală.

Noica ne face cunoscut atât nouă cât şi grecilor, ba chiar şi lumii întregi numele filosofului Theophil Corydaleu. Manuscrisele acestui gânditor, Introducere în logică şi Comentarii la metafizică se aflau ambele la noi, la Academie. Constantin Noica le-a cercetat, le-a tradus în limba franceză şi le-a însoţit de câte o introducere, publicându-le pe prima amintită în 1970, iar pe a doua în 1973, ambele la Bucureşti. Textul definitiv original a fost stabilit de către doi erudiţi greci, iar traducerile lui Noica după aceste intervenţii, lăsând, în cazul Logicii, în câte o pagină franceză faţă în faţă cu respectiva grecească. Tot în cazul Logicii s-a mai adăugat, la introducerea lui Noica, şi studiul savantului grec Cleobul Tzoukas. Cine a fost Corydaleu (1574-1646) a cărui «operă monumentală» face cinste ştiinţei româneşti? «Este ultimul mare comentator al lui Aristotel, fost studios al acelei tradiţionale vetre aristotelice care era Universitatea din Padova, unde numai peste câţiva ani, se va instrui şi Stolnicul Constantin Cantacuzino, a fost unul din gânditorii cu cea mai mare influenţă în sud-estul Europei.

Pe lângă ceea ce bănuim că l-a făcut pe Evangelos Moutzopoulos să se declare un discipol al lui Constantin Noica, filosoful român mai are şi alte trăsături protocronice. Aşa este, bunăoară, apropierea dintre cele 15.000 de pagini ale caietelor eminesciene şi uriaşele însemnări ale lui Leonardo, amândouă fiind pline de atâtea anticipări în cunoaşterea omenească. Pe lângă aceasta, Constantin Noica face cunoscut lumii un singur vers al lui Eminescu, dar de o densitate, de o concentrare, şi de o forţă a presiunii exercitate de intensitatea trăirii, încât ni se impune ca una din cele mai înalte realizări asupra expresiei ontice ale poetului nostru. Obiectul descoperirii lui Constantin Noica sună astfel:

Ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit

Protocronismul lui Noica se alcătuieşte mai mult din faptul de a-i descoperi pe alţii decât de-a se descoperi pe sine.

Cel care, însă, în creaţiile sale, pătrunse de un suflu atât de nou şi de original, a influenţat străinătatea mai mult decât oricare alt literat român, este Marin Sorescu.

Vom semnala mai întâi înrâurirea pe care a exercitat-o asupra poetului iugoslav Adam Pusloigič. Dar mai numeroşi sunt scriitorii care acoperă aria occidentului germanic şi anglo-saxon. În Germania şi Austria, bunăoară, recunoaşterea superiorităţii sale i-a făcut pe atâţia lirici să împrumute câte ceva din pecetea adânc personală a fiecărei inflexiuni din creaţia sa. Atâţia poeţi din acele ţări, dintre care unii foarte tineri, alături de alţii, demult consacraţi, datoresc o parte din realizările lor lui Marin Sorescu. Dintre aceştia îi amintim pe Gerald Bisinger, pe Pastior, pe Junkes Theobald. La rândul lor, poeţii englezi, influenţaţi de el, au şi scos un volum omagial închinat poetului român Marin Sorescu. Printre aceştia se numără Ted Hughes, Seames Haney, Mikel Hamburger, Paul Moldoon. În sfârşit, teatrul său, cunoscut sub numele de stil ironico-absurd, a avut imitatori în Finalanda, Suedia şi Anglia. Noutatea mesajului difuzat în alte culturi – cele mai multe între primele înaintate – de către spiritul creator, atât de profund original al lui Marin Sorescu, a dus la «cea mai vastă răspândire în afară, obţinută, până acum de o valoarea umanistă românească.

Încheiem cu Nichita Stănescu. Aria sa de răspândire în afară n-a fost atât de vastă. Personalitatea sa creatoare s-a concentrat mai mult asupra Iugoslaviei, preţuit şi imitat într-atâta încât s-a văzut considerat ca aparţinând spiritualmente şi acelei ţări. Indiferent, însă, de suprafaţa autorităţii sale în creaţie, Nichita Stănescu este printre puţinii, dacă nu chiar singurul la noi, care s-a avântat să dea corp verbal şi spiritual la ceea ce nu s-a mai spus niciodată în poezie.

Vom căuta acum să justificăm poate prea plina de răspundere afirmaţie de mai sus. Aşadar, nu toată, ci doar cea mai elevată poezie a lui Nichita Stănescu s-a înălţat până la pragul cel mai de sus al fiinţei, până dincolo de fiinţă. Nimeni dintre noi n-a ajuns până la lumea de dincolo de orice a lui Nichita. În această lume a lui – care este desigur cea adevărată, dar şi a adevăratei poezii – totul se arată a fi posibil; nu mai există nici un punct de frontieră, nici o graniţă între noţiuni, între existenţe, între închipuiri, ca să le ţină închise, separate, distincte, în carcera definiţiilor. S-au rupt şi s-au dizolvat toate delimitările, toate mărginirile lumii alcătuite de noi. Nichita a intrat pe calea lui proprie înnemarginile lui Eminescu, unde totul este posibil în mod firesc, fără a înfrânge şi impenetrabilul, între oul lui Brâncuşi, atât de viu încât îl clocesc păsările, şi întreaga noastră planetă, între înlăuntru şi afară, între infirm şi puternic, între puternic şi nenăscut încă, între depărtarea de sine a propriei fiinţe, ca la Novalis, şi apropierea, până la contopire, de ceea ce nu există până acum. Nichita este poetul celor nespuse încă, şi care, fără el, poate că nu s-ar mai fi spus niciodată.  În ce tainiţe, oare, au fost ascunse toate aceste mistere ale tuturor dezlegărilor pentru ca el, singurul, să le descopere, să le exprime, să treacă cu ele prin lume. Protocronismul lui Nichita Stănescu rezidă în capacitatea de a dărui oamenilor aceste comori venite de la noi.

Noi ne-am redus numai la câteva exemple. Dar realizările protocronice româneşti sunt cu mult mai multe. Ne-am oprit, însă, aici, fiindcă oricâte demonstraţii am aduce ele nu intră în devla încăpăţânaţilor. De fapt nu pentru ei le-am adus nici pe acestea, ci numai pentru oamenii de bună credinţă, care sine iera et studio vor să cunoască sincer adevărul.

Edgar Papu,

27 iunie 1991

 

 

În ultima vreme spiritualitatea este tot mai încătușată ideologic. Prima victimă a ideologizării cunoașterii este termenul de discriminare, de la care demarează însăși procesul cognitiv rațional al cunoașterii – comparația, clasificarea, devin imposibile fără discriminare; „conceptul concret” care, la rândul lui, face posibilă definiția (ce este un scaun în opoziție cu ce este o masă etc…), dispare. Poate nu întâmplător universitățile scot pe bandă rulantă tineri care nu mai potproblematiza. O altă victimă este ideea de anticipație. În cultura română paradigma anticipativă se numeșteprotocronism. Fiecare cultură, om, au această capacitate. Aproximând, la nivel individual îi spunem intuiție. Dar ce se întâmplă când comunitățile intuiesc fenomene majore, dar ideea rămâne suspendată, neinstituționalizată? Avem o realitate suspendată, înaintea timpului când se va fi desfășurat, pe suportul unei societăți mai puternice: protocronism. Iată un câmp de analiză mai mult decât interesant, complet abandonat de dezbaterea publică, sufocat de literatorii unui complex de inferioritate nevăzut față de cultura locului din care provin, miciți de propriul cinism și dezinteres față de societate.
Teoreticianul protocronismului la noi este Edgar Papu. Membru al Academiei Române (postum), este atacat de tot felul de literatori fără operă, sau cu operă de cabaret, mai mult eseistică decât științifică.

În general, ideile mor în spațiile ideologizate. Îmi este teamă că tocmai am intrat într-o epocă în care ideile sunt arestate, societatea devenind încet, încet, masă de făptuitori la ordin sau anarhici, după caz (axa comportamentului social). Să nu uităm că sclavii aveau noțiunea de libertate. Noi ne-o pierdem. Eminescu a numit agenții ideologizării societății, ai periferializării acesteia, proletari ai condeiului. Pe de altă parte, ideea reclamă slujire și multă, foarte multă muncă. Comoditatea (incultura, lectura superficială sau incompletă) este principalul  aliat al ideologizării – absolutizarea unei opinii la rang de normă pentru milioane de oameni.

Acest manuscris reprezintă ultima formă (publicistică) a teoriei protocronismului elaborată de Edgar Papu în 1991. Textele au fost publicate, în acelaşi an, în revista „Românul – magazin cultural”. 

Radu Baltasiu

1 comentariu

  1. boeru adrian

    Corectură! La Petrovici, cartea este Teoria noțiunilor, nu a națiunilor! Contextul corectează întrucâtva, dar nu întru totul. Mai undeva o greșeală de corectură, ce distorsionează sensul.

    Raspunde

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *