Principesa Maria a României – scrisori din timpul războiului balcanic

Toţi biografii reginei Maria a României au arătat pe baza scrisorilor personale şi a însemnărilor zilnice pe care ni le-a lăsat cât de mult şi-a dorit această principesă să câştige dragostea poporului ce urma să-l conducă şi să-l reprezinte. Dar abia participarea României la cel de-al doilea război balcanic şi mai ales consecinţele tragice ale acestui conflict, au arătat principesei menirea cu totul specială pe care era chemată să o ducă până la capăt. Aşa cum va spune chiar regina, acela a fost momentul de cotitură al vieţii ei[1].

Mai târziu, în memoriile ei, regina a consacrat pagini emoţionante momentelor dramatice apărute la sfârşitul campaniei armatei române în Bulgaria care au făcut-o să vadă cu proprii ochi ororile unui război în care nu se dăduseră lupte, dar epidemia de holeră făcea prăpăd:

„Nu se dăduse nicio luptă, însă trupele noastre pe când se aflau pe pământ inamic întâmpinară un duşman tot atât de cumplit ca tunul : holera.

Cunoscui îndeaproape această grozavă molimă când mă dusei să vizitez soldaţii în spitalele Crucii Roşii înşirate de-a lungul Dunării. Până atunci nu avusesem nicio apropiere cu războiul, cu grozăviile cuprinse în el şi cu epidemiile ce le provoca. Fui înspăimântată de cele ce văzui, dar totodată se născu în mine dorinţa fierbinte de  a ajuta la alinarea suferinţelor soldaţilor noştri. Se deşteptă în fundul cel mai adânc al sufletului meu ceva ce nu simţisem până atunci, precum şi o neţărmurită dorinţă de a fi de folos, o nevoie fără seamăn de a munci, ba chiar de a mă jertfi dacă va trebui şi de a mă preda cu totul nevoilor poporului meu.

Nu mă pot opri de a socoti contactul cu holera drept o cotitură nouă în calea vieţii mele. A fost prima mea iniţiere în suferinţă în înţelesul ei cel mai larg, lucru necunoscut de mine până atunci şi despre care fără îndoială auzisem vorbindu-se, însă ca de ceva depărtat cu care nu eram sortită să mă întâlnesc vreodată. Şi iată că acum se ridica imensă în faţa ochilor mei şi îmi înfiora întreaga fiinţă ca un glas menit să trezească în mine puteri adormite de care niciodată nu-mi dădusem sema.[…]

Câteva din prietenele mele, dintre care Elisa Brătianu[2], intraseră în serviciul Crucii Roşii ca să orânduiască spitale pentru îngrijirea soldaţilor răniţi – aşa credeau ele că vor fi – însă primiseră ordin să nu treacă Dunărea.

Mă duceam din loc în loc vizitând bolnavii şi groaza mea sporea cu cât îmi dădeam seama de chipul în care erau conduse acele spitale şi barăci. Intrai în lungi discuţii cu Elisa Brătianu şi cu mâna ei dreaptă, domnişoara Slivici, şi Elisa îmi spuse că pot fi şi eu de mare folos dacă voi porni la lucru cu tot dinadinsul. […]

M-aş lăsa târâtă prea departe dacă aş începe să povestesc despre acele două săptămâni petrecute în mijlocul trupelor noastre în acel câmp de suferinţă groaznic şi pustiu. Munca era grea, priveliştea sfâşietoare, dar greutăţile ne sporeau curajul şi energia. […]

La început, doctorii care aveau răspunderea lagărului mă primiră cu oarecare neîncredere; le venea să creadă că voi fi mai mult o piedică decât un ajutor. E adevărat că nu ştiam nimic despre îngrijirea bolnavilor, dar nu aveam pretenţia să fiu infirmieră; puteam fi însă o îndrumătoare, un reazem, o fiinţă de la care să ceară toţi ajutor.[…]

În curând ajunseră doctorii, ordonanţele, soldaţii şi surorile de caritate să mă preţuiască din tot sufletul; nu oboseam niciodată, nu eram niciodată descurajată, nu mă lăsam abătută de nicio greutate şi cu cât era mai aspră munca, cu atât găseam mai multă putere, aşa încât în puţine zile ajunsesem axa în jurul căreia se învârtea totul. […]

După înfiorătoarea experienţă făcută în lagărul de holerici de la Zimnicea n-am mai fost niciodată aceeaşi de până atunci.”[3]

În cele urmează vom prezenta nouă scrisori ale principesei Maria – şapte adresate mamei ei[4], una către soţul ei, principele Ferdinand, şi una către Simona (Simky) Lahovari[5] care ne vor arăta transformarea extraordinară petrecută în fiinţa principesei în decursul a câtorva săptămâni. De la persoana care tocmai se întorsese dintr-o lungă şi splendidă călătorie la Paris şi Madrid[6] şi se întreba dacă va reizbucni sau nu conflictul balcanic, la persoana decisă să se implice ea însăşi şi copii – Carol şi Elisabeta – în opera de ajutoare a soldaţilor atinşi de holeră.

 “Eu nu am niciun talent special, dar Elisabeta şi cu mine am aranjat o căsuţă la marginea grădinii ca spital pe care vrem să-l conducem noi două,” scria principesa la 2/15 iulie, iar la 19 iulie/1 august adăuga: „într-adevăr toate probleme personale par să dispară cu totul când trăieşti într-o permanentă de extremă nelinişte, cu atât mai mult se simte acest lucru într-o ţară mică.” Şi la 29 iulie/11 august: „Elisabeta şi cu mine avem propriul nostru spital, numai că nici ea şi nici eu, ce păcat, nu iubim meseria asta.” Dar lucrurile se schimbă şi scrisoarea de la Zimnicea, din 17/30 august, este cu totul altfel scrisă şi rămâne ca unul dintre cele mai emoţionante documente despre dragostea şi devotamentul principesei pentru poporul ei.

Am adăugat ca apendice descrierea pe care principesa Maria o face vizitei ţarului Nicolae al II-lea la Constanţa, la 1/14 iunie 1914 – consecinţă a importanţei României după războaiele balcanice – moment în care principesa se dovedeşte calităţi deosebite de observator atent al oamenilor şi evenimentelor.

De asemenea este impresionant portretul admirativ pe care principesa îl face regelui Carol I, elogiindu-i calităţile de mare conducător politic.

Aşa s-a conturat era personalitatea care urma să joace un rol decisiv în implinirea celui mai înalt ideal din istoria românilor: crearea României Mari la sfârşitul Marelui Război, aşa cum s-a consemnat pe Arcul de Triumf de la Bucureşti: „prin sabia Regelui Ferdinand şi gândul Reginei Maria.”

 

Cotroceni, [19 iunie] 2 iulie 1913

My dear Mama,

Uite că nu te poţi hotărî să părăseşti scumpa şi bătrâna noastră Rusie. Ce bine te înţeleg, mai ales pentru că eşti singură.

Aici trăim într-o permantă stare de mare nelinişte, suntem la un pas de război. Pentru că sunt optimistă din fire, tot mai sper că nu se va ajunge la ce-i mai rău, dar zi de zi ştirile care ne parvin sunt din ce în ce mai rele. Şi dacă intrăm şi noi, va fi împotriva bulgarilor! Mă simt ca într-un coşmar din care tot sper că mă voi trezi într-un final. Numai că mă tem că bulgarii par gata să îndrăznească orice. Sunt un duşman puternic şi periculos. Desigur că sârbii şi grecii vor fi şi ei împotriva lor, dar este ceva cutremurător pentru că sunt nişte oameni pe jumătate sălbatici care nu se dau înapoi de la nimic. Unchiul nu a mai putut să plece la Sinaia, fiind ţinut aici de ştirile care sunt din zi în zi mai rele.

[Urmează ştiri cu caracter familial]

Zilele acestea se va decide dacă vom mobiliza sau nu armata. Acum iau masa cu Unchiul, aşa că voi lăsa scrisoarea deschisă şi dacă aud ceva nou azi, voi adăuga.

Mai târziu. Ştirile cu care vin de la Palat nu sunt bune deloc. Se pare că nu mai are niciun rost să încercăm să ne înţelegem cu bulgarii şi trebuie să ne pregătim pentru ce-i mai rău. Pare greu de crezut şi eu tot mă cramponez de slaba şansă de pace care mai rămâne ! Pare cu neputinţă ! Nu pot să privesc cu calm situaţia, va fi război, chiar dacă noi am făcut totul ca să salvăm pacea. Unchiul este foarte calm, dar sufletul său se înfioară la gândul războiului. Şi recolta noastră promitea să fie atât de frumoasă anul acesta ! Eu sunt foarte neliniştită, dar zilele acestea lucrurile trebuie să se decidă într-un fel sau altul.

Good-bye Mama dear for today, I can’t write more now.

Your loving Missy

(Arhivele Naţionale ale României – în continuare ANR – Fond Regina Maria, dosar V 2705/1913)

*

2/15 iulie, Cotroceni

My dear Mama,

Îţi trimit această scrisoare la Coburg, unde ştiu că ai ajuns astăzi.

Atmosfera de aici este încărcată de război. Toate trupele noastre au fost mobilizate, am văzut plecând un regiment după altul şi acum Nando[7] şi Carol pleacă şi ei şi aproape toţi prietenii noştri au plecat cu trupele. Un moment trist pentru o femeie. Acum este nevoie de curaj şi răbdare. Ce o să fie, rămâne de văzut. Bulgarii sunt într-o situaţie îngrozitoare; dacă mai vor să se bată şi cu noi, asta nu ştim; oricum multe din trupele noastre au trecut deja frontiera[8], iar altele, şi mai multe, se pregătesc să treacă Dunărea. Entuziasmul este enorm şi mobilizarea s-a făcut în condiţii extraordinar de bune[9], foarte rapid şi un număr mai mare decât cei care fuseseră chemaţi s-au prezentat din proprie iniţiativă.

Mătuşa şi cu mine şi cu Elisabeta facem tot ce putem ca să pregătim spitalele şi de asemenea am format o mare organizaţie ca să ajutăm familiile celor care au plecat la război. Chiar va fi război, cu toate ororile lui? Încă nu suntem siguri de acest lucru, dar trebuie să fim pregătiţi. Mătuşa este foarte drăguţă, nu ne plictiseşte deloc, nu-i prea exagerată, în schimb este foarte energică. Eu nu am niciun talent special, dar Elisabeta şi cu mine am aranjat o căsuţă la marginea grădinii ca spital pe care vrem să-l conducem noi două. Elisabeta s-a angajat trup şi suflet în această acţiune, dar în linişte, aşa cum face ea totul. De asemenea are de gând să organizeze mari şezători de cusut împreună cu prietenele ei, unde să coasă cămăşi pentru soldaţi.

Bucureştiul este ca mort, automobile, trăsuri, cai, totul a fost rechiziţionat. Este o melancolie profundă şi deprimantă.

[Ştiri cu caracter familial]

Cu Nando im Feld [pe front] casa noastră trebuie să meargă la fel şi trebuiesc făcute acte de caritate. Am spus să facă economie la toate, aşa că ce rămâne de la bucătărie va fi folosit la hrana spitalului nostru.

Unchiul va pleca probabil chiar în seara asta ca să vadă trupele trecând peste Dunăre, dar totul în cel mai mare secret şi nu prea ştim unde vor fi cu toţii. […]

Nando va fi comandantul suprem al armatei. Pare să privească totul foarte calm. Sper că va fi la înălţime. Carol va pleca şi el ca ofiţer de ordonanţă al tatălui său. Aproape toţi cei pe care îi ştim au plecat fie ca ofiţeri activi, fie ca ofiţeri de rezervă. Trăim vremuri de mare nelinişte, greutăţi şi tristeţe. Ce se povesteşte despre bulgari este îngrozitor, sper să fie exagerări, dar cruzimea şi sălbăticia lor par mai presus de orice îndoială. N-aş vrea să fiu acum în pielea [ţarului] Ferdinand, care doar cu câteva luni în urmă avea o poziţie de invidiat.

Rămâi cu bine, Mama dragă, gândeşte-te la noi şi la vremurile prin care trecem, vremuri foarte grele pentru mica noastră ţară.

Your loving Missy

(ANR, Fond Regina Maria, dosar V 2706/1913)

*

Cotroceni, 9/22 iulie 1913

My dear Mama,

Traversăm vremuri foarte ciudate cu toate aceste pregătiri de război, cu toată armata noastră trecută în Bulgaria, unde nu se trage niciun foc de armă din nicio parte, dar orice concesie dorim ne este acordată. Am devenit dintr-o dată stăpâni pe situaţie. Pretutindeni unde ajung trupele noastre, ele sunt primate cu braţele deschise, atât de sătulă este sărmana ţară de situaţia în care se află. Am trecut printr-o nelinişte extremă şi abia acum începem să respirăm. Toate trupele noastre sunt în campanie şi de mai multe zile înaintează în Bulgaria pe mai multe direcţii.

În jurul nostru este o dezolare absolută, am trecut prin toate gradele de îngrijorare, dar acum se pare că totul se îndreaptă spre pace, iar Unchiul a devenit dintr-o dată dictator al întregii situaţii. Este un moment absolut minunat pentru noi şi ar trebui să învăţăm ceva din creşterea şi căderea Bulgariei, aşa că Unchiul va accepta orice vrea poporul nostru şi orice îi va cere să facă, doar să ceară, pentru că noi ne-am formulat cererile de la bun început şi nu vrem să profităm în alt fel de această situaţie, şi cerem doar ca negocierile de pace dintre statele balcanice să se desfăşoare la Sinaia. Armata noastră a primit ordinele cele mai stricte să se comporte foarte corect şi până acum au fost cel mai bune raporturi între soldaţii noştri şi populaţia bulgară. Trebuie să rezistăm ispitei de intra în Sofia, numai că acest lucru va fi o lovitură pentru armata noastră care-i plină de entuziasm şi visează numai la triumfuri. Este chiar o mare dezamăgire că nu s-a ajuns la nicio luptă[10], ceea ce arată, desigur, cât de puţin realizează [militarii] ce înseamnă războiul şi ce lucru minunat este să obţii tot ce doreşti fără să pierzi nicio viaţă. Fireşte, va mai dura ceva vreme până când vor veni acasă, dar încep să cred că în pofida falsităţii bulgarilor, pacea este aproape, doar că îmi pare foarte rău pentru ei : o măreţie de aşa de scurtă durată şi apoi o cădere completă. Sunt absolut prinşi ca într-o plasă din toate părţile după ce au fost poltroni şi trădători peste tot şi nu au jucat niciun joc corect. Este o lecţie îngrozitoare, dar pentru cine are o inimă, nu se poate stăpâni să nu le plângă de milă, situaţia lor este absolut disperată.

Eu o să mă duc pentru două zile acolo unde-i armata, să văd trupele cum trec peste Dunăre pe podul care a fost construit în şapte ore şi jumătate. A fost o privelişte extraordinară, entuziasmul era enorm şi totul era absolut înălţător. Cu greu am fi crezut că ţara noastră, mai curând sceptică şi apatică, ar putea să fie cuprinsă de un asemenea entuziasm. Sigur, a costat enorm şi este o povară greu de dus, dar altminteri o mobilizare ca aceasta este o probă excelentă pentru o armată şi am avut parte de surprize plăcute şi nu neplăcute. Dacă vrea Dumnezeu totul se va termina cu bine, dar tot tremuri de îngrijorare, norocul se poate întoarce atât de uşor şi eşti înclinat să spui cuvintele profetului din Vechiul Testament : « Am văzut tot ce se face sub soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vânt!  Ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr ! »[11] Frumoase cuvinte care îţi vin în minte în asemenea momente.

Viaţa noastră aici este tăcută, singuratică, plină de temeri, dar interesantă, palpitantă aş putea spune, pentru că nu ştii ce îţi poate aduce ora următoare. O vreme cum n-am mai trăit, este nevoie de curaj, speranţă şi credinţă.

[Ştiri cu caracter familial.]

Your loving daughter Missy.

(ANR, Fond Regina Maria, dosar V 2707/1913)

*

Marţi [9/22 iulie 1913]

My dear Nando,

Îţi trimit această scrisoare prin Barbu[12] care insistă să se întoarcă înapoi deşi eu nu cred că este complet refăcut. Cum vă simţiţi voi, ce condiţii aţi găsit acolo? Cum este cu holera? Au apărut cazuri noi la Plevna? Cum este vremea? Ce faceţi voi acolo? Atâtea întrebări pentru care vreau răspuns. Mi se pare că aţi plecat deja de multe zile, este chiar prea mult şi cine este îngrijorat vrea să primească veşti. Aici Unchiul face tot ce poate ca să se ajungă la pace. Ieri, luni, nu prea a arătat bine, azi Unchiul spune: “Stehen wir wieder auf zwei Beinen!” [Trebuie să fim în formă]

Am foarte puţine lucruri de povestit. Casa este mai mult decât tăcută fără tine şi fără Carol şi fără copii. M-am plimbat cu automobilul, o dată cu Martha [Bibescu] şi o dată numai eu cu Helene Mavrodi[13]. A fost, desigur, încântătoare. Azi i-a venit ideea că vrea să fie infirmieră la holerici, dar cred că va trece ceva vreme până când va putea pleca. Am auzit că aţi chemat în ajutor doamnele şi « barăcile » lor. Mă întreb unde or să se ducă. Voi vă luaţi precauţiunile necesare? Este Cantacuzino mulţumită de rezultatele obţinute? Am veşti bune de la copii. Sper că Mircea se va consolida din nou. Am trimis-o pe fiica cea mică a lui Perticari să stea cu el. Helene a luat-o în automobilul ei împreună cu Jacobson, ca să aibă grijă de ei.

La ora actuală Unchiul face anumite presiuni asupra bulgarilor ca să-i oblige să facă pace. Se pare că se află într-o permanentă comunicare cu Kaiser Bill[14] şi că acesta ar fi spus că se bazează întru totul pe deciziile Unchiului. Dar sunt vremuri de mare nelinişte. Se spune că [Nicolae] Filipescu face böses Blut [sânge rău] pe aici şi că Unchiul este foarte supărat pe el. Sper că tutunul a sosit cu bine şi că l-aţi putut transporta imediat deşi, din câte se aude, podurile ar fi devenit inutilizabile din cauza creşterii apelor Dunării. Sper că aveţi grijă de voi şi Carol este şi el prudent. Mă întreb cât va mai dura până vă întoarceţi.

Maddy, marţi.

(ANR, Fond Regele Ferdinand, dosar V 497/1913)

*

[19 iulie] 1 august 1913

My dear Mama,

Mulţumesc pentru scumpa ta scrisoare din Langenburg. […]

Aici ne luptăm cu o situaţie dificilă şi complicată. Unchiul a obţinut un armistiţiu de cinci zile[15] şi acum se face tot posibilul pentru a se rezolva dificila chestiune despre care s-a vorbit deja atât de mult: l’équilibre balkanique. Marea dificultate constă în faptul că toate ţările au căpătat o neîncredere atât de profundă în Bulgaria, încât nu vor ajunge la nicio înţelegere dacă Bulgaria nu va oferi garanţii ferme de bună credinţă. Unchiul va juca rolul principal. Nefericitul Ferdinand [al Bulgariei] i-a scris o scrisoare plină de disperare, atât de umilă în formă, începând cu cuvintele că el nu mai are dreptul să vorbească aşa, ca de la rege la rege, ci doar ca de la o rudă la alta şi încredinţând soarta Bulgariei în întregime în mâinile Unchiului, implorându-l să nu permită înlăturarea sa. Ce tragică răsturnare de situaţie faţă de astă iarnă când ne-au tratat cu o superioritate absolută şi cu neruşinare. Dar Unchiul este atât diplomat cât şi gentleman, aşa că ştie cum să reziste ispitei şi nu-l va umili pe duşmanul căzut, ba chiar mai mult, va face totul ca să obţină pentru Bulgaria condiţii onorabile la împărţirea teritoriilor balcanice. Este un moment critic şi la începutul săptămânii viitoare se va decide dacă va continua acest război stupid sau dacă se va face, în fine, pacea.

Nu poţi să-ţi închipui în ce stare de continuă tensiune trăim. Şi acum din atâtea orori, holera şi-a făcut apariţia în rândurile trupelor noastre ! Se spune că se manifesta deja în satele unde au fost încartiruite trupele noastre, dar nu ni s-a spus nimic, deşi am fost primiţi ca prieteni şi nu ca duşmani, cu teamă şi consternare. Principalul este să nu ne pierdem capul şi să procedăm cât mai strict cu putinţă. Dar cât de dificil ! Ai noştri sunt departe şi situaţia este extrem de complicată, şi în astfel de momente tot ce înseamnă medici, medicamente, provizii, toate sunt insuficiente. A venit asupra noastră ca un coşmar oribil şi este clar că o asemenea primejdie imensă ar putea fi adusă în ţară.

Nando şi Carol au venit înapoi pentru câteva zile, cât va dura armistiţiul. Amândoi arată bine şi au rezistat la toate oboselile. Eu mă duc aproape zilnic la Palat ca să fiu à la hauteur cu evenimentele fiecărei zile. Din fericire Unchiul este într-o formă de zile mari. Sigur că pentru el este un moment măreţ, dar pentru cineva care îşi solicită la maximum toate capacităţile este un moment în egală măsură îngrozitor de important şi extrem de delicat. Pacea este neapărat necesară. Măcelurile din ultimele zece luni depăşesc orice descriere. Crimele şi masacrele nu mai pot fi descrise în cuvinte. Unchiul a calculat că numai din rândurile populaţiei civile au fost omorâţi cel puţin 300 de mii de oameni, fără a mai lua în calcul soldaţii. A fost un prăpăd în adevăratul sens al cuvântului şi acum turcii îşi iau înapoi tot ce au pierdut în cursul iernii. Niciodată nu s-a consemnat o schimbare atât de rapidă şi de îngrozitoare de situaţie, întâi în favoarea apoi în detrimentul aceleiaşi ţări.

Iartă-mă că nu mai pot vorbi despre nimic altceva, dar într-adevăr toate probleme personale par să dispară cu totul când trăieşti într-o permanentă stare de extremă nelinişte, şi cu atât mai mult se simte acest lucru într-o ţară mică. Când armata este în campanie asta înseamnă toţi cei pe care îi cunoşti.

Cei patru copii mai mici au plecat azi dimineaţă la Sinaia. Mi-a fost foarte greu să-i las să plece. Aşa este mai bine, deşi aici nu este deloc arşiţă, ci cea mai plăcută temperatură…

Elisabeta şi cu mine avem un mic spital în care am luat soldaţii bolnavi trimişi de pe front, pentru că răniţi nu există. Pe cei bolnavi de holeră va trebui să-i vedem sur place [la faţa locului], şi pe cât posibil vor fi ţinuţi departe de ceilalţi.

Grele vremuri, Mamă dragă, dar ele vor trece de îndată ce se va ajunge la pace.

Sper că voi putea veni la tine în septembrie si Dieu veut [dacă va vrea şi Dumnezeu].

Missy

(ANR, Fond Regina Maria, dosar V 2708/1913)

*

Cotroceni, [29 iulie] 11 august 1913

My dear Mama,

Nu am fost în stare să scriu nimic până acum, totul a fost atât de nesigur, am trecut prin momente de intensă şi copleşitoare nelinişte, dar de acum gata! Pacea s-a semnat! Cât va dura, asta rămâne de văzut, dar s-a făcut tot ce se putea pentru a o face acceptabilă pentru toate părţile. Sigur că bulgarii sunt într-o situaţie extrem de dificilă şi au trebuit să supună resemnaţi la amputări teritoriale. Unchiul a avut grijă cât a putut de mult de interesele lor, luptând pas cu pas pentru ei cât a fost posibil, dar cu grecii a fost cel mai greu de negociat şi chestiunea [apartenenţei] portului Kavala[16] a fost extrem de dificilă. Dar pacea trebuia să fie încheiată şi bulgarii au trebuit să fie obligaţi să o semneze. Cele trei armate [sârbă, greacă şi bulgară] sunt la un pas de epuizare. Dacă ar fi reînceput luptele ar fi fost şi mai multe bătălii şi mai multe măceluri şi niciun rezultat definitiv. Ştim precis că bulgarii nu ar mai fi luptat. În cazul trupelor noastre, soldaţii bulgari au refuzat să lupte, iar în unele cazuri chiar i-au ucis pe proprii lor ofiţeri care au încercat să-i forţeze să tragă. Ofiţerii nu mai au autoritate asupra trupelor lor. Războiul a durat prea multă vreme şi soldaţii nu mai pricep pentru ce ar trebui să mai lupte. Când soldaţii noştri i-au întrebat pe prizonierii bulgari de ce nu se luptă, aceştia au răspuns că nu vor să se bată cu creştini. Când au fost întrebaţi de ce au pornit război împotriva aliaţilor lor, au răspuns: « Pentru asta trebuie să-l întrebaţi pe Danev[17]”, aşa că vezi şi tu că Danev a fost cauza tuturor nenorocirilor pentru că şi-au pierdut complet capul după primele lor victorii.

A fost o tristă lecţie, căderea din cauza trufiei, dar nu poţi să nu-ţi pară foarte rău pentru ei pentru că prăbuşirea lor a fost atât de rapidă şi de completă, gloria lor a ţinut prea puţin şi a fost cumpărată cu prea multe vieţi omeneşti. Dacă nu ar fi fost într-adevăr atât de cruzi şi de sălbatici cum se povesteşte ne-ar fi părut şi mai rău, dar în cruzimea şi perfidia lor se aseamănă cu rasa galbenă, nu este un parti pris, ci, din păcate, un adevăr. Nando a văzut el însuşi un ofiţer bulgar care avea atârnat în jurul gâtului ca fétiche două capete de copii! Iar prizonierii au relatat ei înşişi că după ce au profitat de femei le-au tăiat sânii, iar celor care erau însărcinate le-au tăiat burta cu baionetele şi le-au scos pruncii. Aceste lucruri le-au povestit ei înşişi ca pe ceva foarte firesc ! Nu-ţi spun poveşti inventate ca să stârnească groaza![18]

Cu toate acestea marele nostru dineu de duminică [10 august] a fost foarte trist. Bulgarii au stat alături de ceilalţi, obligaţi moral să mănânce la aceeaşi masă cu cei care le fuseseră aliaţi şi pe urmă deveniseră duşmanii lor cei mai înverşunaţi, obligaţi să ia parte la bucuria generală a păcii pe care au trebuit să o semneze şi ei! Da, tragic şi îngrozitor. Am avut ghinionul să stau alături de Tonchev[19], cel mai important membru al delegaţiei bulgare. Orice conversaţie a fost dificilă pentru că orice subiect ducea pe un drum care se înfunda.

Unchiul a fost însă mai presus de orice elogiu, şi în toate privinţele a acţionat ca un adevărat conducător şi ca o mare personalitate. Dacă până de curând îi vedeam mai mult părţile amuzante, te asigur că acum am învăţat să-l admirăm, a fost absolut extraordinar. Este unul dintre cei mai mari oameni de acţiune pe care i-am văzut vreodată. Şi când te gândeşti că toată iarna propriul său popor l-a insultat şi l-a detestat pentru dorinţa lui de a păstra pacea şi acum când România a ieşit cu atâta măreţie din toate dificultăţile şi fără să tragă niciun foc de armă, popularitatea sa nu mai cunoaşte limite. Mă bucur foarte mult pentru el, este o încoronare splendidă a unei vieţi trudnice şi dintr-o dată, după momentele penibile de astă iarnă, graţie unei şanse miraculoase, dar ajutat de inteligenţă, răbdare şi înţelepciune, uite că a ajuns într-o poziţie absolut extraordinară. Mă tem că tu nu l-ai plăcut niciodată suficient de mult ca să te poţi bucura acum din toată inima alături de noi. Eşti prea mult rusoaică, născută într-o ţară mare, şi nu poţi simpatiza cu adevărat o ţară mică, dar şi tu ai trecut de curând prin emoţii colosale şi copleşitoare când Unchiul a fost într-adevăr unser Steuersmann [cârmaciul nostru]. Iartă-mă că îţi spun toate acestea, dar după cum vezi, am învăţat să devin una cu interesele acestei ţări, oricât de rău s-ar putea purta uneori.

Singura umbră pe acest tablou este holera. Şi ca în toate spitalele militare sunt pregătiţi pentru răniţi, dar nu şi pentru epidemii, oricâte avertismente s-ar primi în acest sens. La început condiţiile au fost groaznice, dar acum au început să facă faţă teribilului flagel, însă vor fi sute şi sute de victime. Nando şi Carol sunt încă la Plevna, au foarte puţin de făcut, dar nu se pot încă întoarce acasă deoarece trebuie să se ocupe personal de demobilizare, operaţiune complicată în special din cauza holerei pentru că trebuie să încercăm să prevenim răspândirea ei în ţara noastră.

Printre delegaţi au fost şi unii oameni foarte plăcuţi. Venizelos[20] este deopotrivă inteligent şi plăcut. Unul dintre generalii bulgari, Fitcev[21], era chiar simpatic. Printre sârbi erau câteva persoane plăcute, mai ales unul cu un nume delicios: Spalaicovici[22], care a cucerit inimile tuturor doamnelor ; era de asemenea un grec pe nume Politis[23], specialist în belles lettres şi în tot ce ţi-ai fi putut dori de la el[24].

Carol suferă de Heimweh [dor de ţară] acolo, înconjurat doar de soldaţi şi cu un tată care nu-i este nici prieten şi nici sfătuitor. Doar anturaj militar este ceva foarte obositor à la longue, cred că aşa stau lucrurile, mai ales în condiţii de inacţiune.

Sper să pot să vin să te văd în septembrie, când vei fi ori la Tegernsee, ori la Rosenau…

Aviatorii noştri au fost foarte norocoşi în acest război, au avut tot felul de aventuri, cei mai muţi şi-au stricat aparatele, dar niciunul nu a fost ucis.

Fratele Elenei Mavrodi este şi el aviator, este foarte tânăr şi foarte îndrăzneţ şi va face orice cu avionul său. De curând, nemaifiind necesar în Bulgaria, zboară din oraş în oraş după doamna inimii sale, Martha Bibescu, care este şi ea cu o ambulanţă, dar sărmana mea doamnă Mavrodi a trecut prin toate stadiile de îngrijorare deşi la exterior pare calmă. Este un înger de femeie, nici nu ştiu cum de am putut avea şansa să întâlnesc o astfel de comoară.

Cred că scrisoarea aceasta se lungeşte prea mult! […]

Elisabeta şi cu mine avem propriul nostru spital, numai că nici ea şi nici eu, ce păcat, nu iubim meseria asta.

Your loving Missy.

(ANR, Regina Maria, dosar V 2706/1913)

*

Zimnicea, [17] 30 august 1913

My dear Mama,

Din păcate nu pot încă să-ţi spun când voi putea să vin la tine pentru că mi-am asumat o muncă grea, dar interesantă. De o săptămână trăiesc efectiv printre holerici, organizând, improvizând, încurajând, ţinând lucrurile laolaltă. Nu m-am gândit niciodată că aş fi în stare de aşa ceva, sau că aş rezista la aşa ceva, dar uriaşele dificultăţi, lipsa oricăror lucruri necesare, nevoia de a insufla curaj celor care fugeau, mi-au trezit spiritul de luptător şi acum, dintr-odată, viaţa mea şi interesele mele s-au schimbat şi sunt centrul de greutate al unui imens lazaret de choleriques, care depinde în întregime de mine ca să susţin curajul, spiritul de luptă şi mijloacele necesare. Nu mai sunt deloc eu însumi, sunt o cu totul altă persoană, aproape că am ajuns să trăiesc aici, eu dau toate ordinele, eu distribui proviziile, medicamentele, paturile. Am chemat în ajutor câteva dintre minunatele surori catolice de la St. Vincent de Paul[25] şi ele sunt sufletul întregii acţiuni. Este mult de povestit, nici nu ştiu cum să descriu toate acestea. Fapt este că holera a izbucnit cu furie printre trupele noastre din Bulgaria, tocmai când toate se întorceau acasă, iar ţara trebuie salvată pe cât posibil de extinderea acestei boli îngrozitoare. Am venit la Turnu Magurele, un orăşel pe malul Dunării, în momentul în care câteva doamne caritabile au pus pe picioare câteva spitale de campanie pentru cei bolnavi şi răniţi, ca să inspectez ce făceau, dar nu aveam câtuşi de puţin intenţia de a rămâne acolo, dar am găsit o cu totul altă situaţie decât cea la care m-aş fi aşteptat. Barăcile organizate de doamne erau pline de oameni cu febră tifoidă, de accidentaţi, de răniţi, dar nimic nu fusese organizat pentru a face faţă holerei, toate lipseau şi în plus panica pusese stăpânire pe toată lumea şi practic nu se făcea nimic, iar bieţii noştri soldaţi mureau ca muştele. Atunci am înţeles că trebuia să rămân aici, că aici era locul meu, că lumea avea nevoie de un centru, de un sprijin de la cineva care să aibă autoritatea de a schimba lucrurile şi cu ajutorul a unuia sau doi doctori de mare valoare şi energie am pus pe picioare o întreagă organizaţie: partea ştiinţifică era problema lor, partea materială, a mea şi a lui Nando.

Acum sunt aici, la Zimnicea, mai curând un sat mic decât oraş pe malul Dunării, unde a fost construit unul dintre podurile peste acest fluviu. Locuiesc, sau mai bine zis dorm şi mănânc pe yachtul nostru, dar îmi petrec toată ziua în lazaretul nostru de campanie care este improvizat în modul cel mai primitiv. Imaginează-ţi un câmp imens pe care au fost ridicate vreo 30 de grajduri. În aceste grajduri, direct pe pământ sau pe paie se află tot ce reprezintă un spital. Într-un timp incredibil de scurt, ajutată de toată lumea am adunat paturi, cearceafuri, mâncare, provizii de tot felul, surori de caritate. Armata a venit cu sanitaires – simpli soldaţi – şi doctori. Într-un interval de timp scurt am transformat aceste grajduri în Räume [spaţii] mai mult sau mai puţin locuibile în care sunt aruncaţi de-a valma sărmanii noştri bolnavi şi muribunzii. Fiecare clădire are un doctor şi câţiva sanitaires, iar în clădirile mele lucrează călugăriţe. Nu este nevoie să precizez că nu fac munca propriu-zisă a unei infirmiere, nici nu ar fi cu putinţă şi ar fi într-adevăr prea periculos, dar sunt aici, acolo şi pretutindeni, discutând şi încurajând pe cei mai puţin bolnavi, oferind pături, cearceafuri, paturi, saltele celor pentru care nu mai se mai poate face altceva. Din păcate mulţi mor, şi am fost martoră la scene cumplite. Chiar la sfârşit nu mai simt şi nu mai văd nimic, zac cu capetele date pe spate, cu ochii duşi în fundul capului, chinuindu-se să mai respire, dar practic inconştienţi, cu feţele vinete sau purpurii. Stagiul cel mai rău de văzut este când au crampe şi se contorsionează, plus alte manifestări îngrozitoare. Atunci însă nu mai rămân, trec mai departe, nu mai pot fi de niciun ajutor şi nu îmi place să exagerez şi nici nu sunt inutil de sentimentală unde nu mai pot face nimic. Dar toţi sunt foarte emoţionaţi şi cum sunt un pic mai bine sunt extraordinari de recunoscători pentru cea mai mică atenţie, pentru cel mai mic gest de compasiune : un zâmbet, o floare, o vorbă bună. Mă duc de la o baracă la alta, cu vinuri de pildă, şi le torn eu însumi în căni, iar ei beau cu lăcomie pentru că sunt morţi de sete, le dau lămâi, dulciuri şi alte răcoritoare. Totul mi se pare a fi un vis incredibil. Cu greu pot să cred că sunt eu însumi în mijlocul la toate acestea. Am ridicat un cort pentru călugăriţele mele şi acolo gătesc, dorm şi îmi păstrează proviziile. Am numit toată această improvizaţie în cele mai imposibile şi mai dificile condiţii mon Quartier Général. În plus la toată mizeria noastră am avut şi ploi torenţiale care au transformat terenul nostru într-un lac de noroi prin care ne mişcăm cu greu. Cel mai credincios sprijin şi ajutor este Carol, este absolut extraordinar şi s-a implicat cu trup şi suflet în această acţiune.

Din toate părţile îmi sunt trimise tot felul de lucruri, eu le adun, eu le împart ; printre altele cantităţi enorme de tutun pentru că ţăranul român este un mare fumător.

Sunt mase mari de soldaţi adăpostite în bivuacuri, în noroaie, sub corturi, adică în carantină. Carol şi cu mine ne ducem printre ei şi le oferim tutun. Nando este şi el de ajutor, cât poate el şi eu îl fac să uzeze de autoritatea sa şi să dea ordinele militare de care este neapărată nevoie. Nu am vrut să mă ajute nicio doamnă, am preferat călugăriţele [catolice]. Doar o singură fiinţă extraordinară, o foarte urâtă şi mai bătrână doamnă Cantacuzino[26] se află aici; ea fost cu infirmiere şi pentru soldaţii holerici chiar în Bulgaria, cu un spital de campanie contruit pe cheltuiala ei. Ar mai fi o stă de lucruri de povestit, dar acum nu mai pot să scriu, trebuie să plec din nou. Mă simt perfect şi îmi iau toate precauţiunile necesare, dar trebuie să rămân aici ca susţinere morală oricât timp va fi nevoie. După ce va trece ce-i mai rău sper să vin la tine (bine dezinfectată) ca să mai schimb aerul şi decorul. Tu ştii cât de puţin îmi păsa mie de spitale, dar aici, în cele mai cumplite şi mai oribile lipsuri, cu holera răspândind panică peste tot, am fost forţată să mă implic şi acum mă folosesc de toată energia de care sunt capabilă.

Toţi ceilalţi copii sunt bine şi sunt la Sinaia.

Love to you all, Missy.

(ANR., Fond Regina Maria, dosar V 2710/1913)

*

[sfârşit de august 1913]

Simky dear,

Nu, am renunţat să ne mai ducem la nuntă[27] şi aproape două săptămâni am stat printre holerici, la Zimnicea. N-am mai văzut-o pe Elise [Brătianu] de când a plecat la Turnu Măgurele în acelaşi moment în care eu m-am stabilit aici [la Zimnicea]. Am muncit ca o sclavă printre munţi de dificultăţi, am simţit că ajut şi eu puţin şi m-am ataşat enorm de munca mea şi de sărmanii mei bolnavi şi m-am mişcat printre ei de parcă o viaţă întreagă nu aş fi făcut altceva. Carol a fost ajutorul meu de nădejde în tot acest timp. O să-ţi povestesc eu când ne vedem, acum sunt prea obosită şi ocupată ca să pot scrie o scrisoare lungă, dar mă simt foarte bine şi deloc afectată, deşi am trăit printre cele mai crude şi mai triste privelişti şi în cea mai îngrozitoare atmosferă. După ce a trecut primul moment de panică, oameni de nădejde s-au adunat în jurul meu şi din toate părţile mi-au fost trimise lucrurile necesare, aşa că am putut face depozite întregi. Constance [Cantacuzino] a venit şi ea cu barăcile ei, altminteri nu a fost acceptată nicio altă doamnă, cu excepţia extraordinarelor surori catolice, care au locuit într-un cort, cu ploaia curgând peste ele, în noroi până la genunchi. O să am atât de multe lucruri să-ţi povestesc.

Acum mă duc pentru două zile la Sinaia ca să-mi văd copiii. Pe urmă sper că voi pleca puţin în străinătate, la familia mea[28].

Sper că te vei întoarce înapoi puternică şi odihnită.

Te anunţ când plec. Am devenit atât de profund ataşată de sărmanii oameni de care am grijă că pur şi simplu nu pot să-i părăsesc.

Marie

(A.N.I.C., Fond Regina Maria, dosar V 4668)

*

Constanţa, [5] 18 iunie 1914

My dear Mama,

Trebuie să-ţi scriu câteva rânduri despre măreaţa noastră zi rusească ce a decurs extrem de bine, slavă Domnului; am avut cea mai splendidă vreme, însorită, fără vânt, şi totuşi nu prea cald, o zi cum rar se întâlneşte.

Cam pe la ora 9 ½ frumosul lor yacht[29] a apărut plutind peste o mare uşor agitată, dar albastră şi strălucitoare – cu o zi înainte fusese foarte urât – o privelişte splendidă, cu acompaniamentul obişnuit de steaguri, urale şi fanfare.

Din primul moment am avut plăcuta surpriză să vedem că venise şi Alix[30]; a participat la tot, mai puţin parada, a încercat să zâmbească şi a fost oricum foarte amabilă. Fiicele ei erau simpatice, dar arse de soare ca nişte nuci, aşa că nu arătau chiar foarte frumoase şi nici nu au fost considerate aşa, deşi toată lumea a fost de acord că erau fermecătoare, naturale şi amabile. Nicky[31] a fost fireşte, adorabil, iar Unchiul îl iubeşte. A fost emoţionant să-i vezi împreună, unul bătrân şi celălalt tânăr, şi amândoi cam de aceeaşi înălţime.

Sigur că a fost o adevărată zi regală, cel puţin în ceea ce priveşte oboseala, iar picioarele mele resimt solicitările prea mari, mai ales când este foarte cald. Mai întâi a fost un Te Deum la biserică imediat după sosirea lor, precedat de o trecere solemnă pe străzile străjuite de trupe. Au fost urale frenetice, populaţia a manifestat un entuziasm extraordinar. Apoi am luat masa în familie, în micul pavilion al Mătuşii, împreună cu toţi copiii, foarte amuzant, dar prea cald, apoi, ca de obicei, fotografii îngrozitori la sfârşit, transpiraţi şi emoţionaţi. Pe urmă nişte femei săritoare de pe la şcoli au oferit cadouri – mătase şi broderii şi alte produse naţionale – toate de bun gust pentru că eu însumi le-am ales, apoi o oră de odihnă. Pe urmă am mers noi la bordul splendidei lor nave pentru un ceai la care a fost invitată toată lumea, dar familia imperială a avut propria ei masă. Chiar şi Mircea a participat şi a fost răsfăţat de fiicele ţarului. Ileana a fost pur şi simplu adorabilă şi s-a bucurat de toate ca la ea acasă, toată lumea a privit-o cu încântare, a fost dulce şi amabilă şi charmante.

Singurul moment la care Alix nu a luat parte a fost parada, alminteri a făcut faţă cu brio peste tot şi a fost chiar plăcută. A arătat aproape foarte bine, mai ales seara când a luat parte la marele banchet. Parada a fost un mare succes, s-a desfăşurat de la 6 la 7, ora cea mai potrivită, entuziasm de nedescris, un moment foarte frumos, cu marea albastră ca fundal.

Abia am avut timp să ne schimbăm hainele şi a venit marele banchet într-o sală splendidă, albă ca neaua, construită special pentru acest scop. Pe urmă ne-am plimbat în automobile decapotabile pe străzile iluminate, eu cu fiicele mele mai mici ne-am bucurat nespus. Carol a venit special pentru această zi[32], a fost vergnügt, [încântat] dar nu în mod special atent cu fiicele ţarului. Sigur că publicul spera că se va ajunge la o logodnă, aşa, sur place.

Cam pe la ora 11 frumosul lor yacht a ridicat ancora în bubuitul tunurilor, în acordurile fanfarelor şi în uralele mulţimii. Le public était très chaud [publicul a fost foarte călduros] şi toată ziua a decurs fără niciun incident, inclusiv vremea frumoasă.

[Urmează ştiri cu caracter familial.]

Your loving daughter Missy.

(ANR, Fond Regina Maria, dosar V 2711/1914)

*

Bibliografie:

1.***Istoria militară a poporului român, Editura Militară, Bucureşti, 1988, vol. V.

  1. Terrence Elsberry, Mary of Romania, Cassel London, 1972.
  2. Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice şi Cadrilaterul, ediţie Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995.
  3. Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, Editura Eminescu, Bucureşti, vol. II, 1991.
  4. Maria, Regina României, Jurnal de război, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, vol. II.
  5. Hannah Pakula, Ultima Romantică – Viaţa Reginei Maria a României, Editura Lider, Bucureşti, 2003.

[1] Terrence Elsberry, Mary of Romania, Cassel London, 1972, p. 91. Aceleaşi punct de vedere la Hannah Pakula, Ultima Romantică, viaţa Reginei Maria a României, Editura Lider, Bucureşti, 2003, pp. 205 – 208.

[2] Brătianu Elisa (1870 -1957), născută Ştirbei, sora lui Barbu Ştirbei, până în 1907 căsătorită cu Al. Marghiloman, de care a divorţat, şi s-a recăsătorit cu Ion I.C. Brătianu.

[3] Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, traducere din limba engleză de Mărgărita Miller-Verghi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1991, vol. II, pp. 355 – 366.

[4] Ducesa Maria de Coburg (1853 -1920), fiica ţarului Alexandru al II-lea, căsătorită la 23 ianuarie 1874 cu ducele Alfred de Edinburgh (1844 -1900), fiul reginei Victoria a Marii Britanii. Cei doi au avut un fiu şi patru fiice.

[5] Simona Lahovari (1881 – 1936), fiica fruntaşului conservator Alexandru Lahovari (1841 – 1897), vreme de 30 de ani doamnă de onoare a principesei şi reginei Maria, asupra căreia a avut o influenţă deosebită. De menţionat că mama ei se numea tot Simka, născută Germani Obrenovici (1858 – 1915).

[6] Sora cea mai mică a principesei Maria, Beatrice (1884 – 1966) se căsătorise la 15 iulie 1909, cu Alfons de Orleans y Borbon (1886 -1975), infante de Spania.

[7] Principele moştenitor Ferdinand.

[8] Trupele române trecuseră deja la ocuparea Cadrilaterului.

[9] A fost cea mai rapidă mobilizare a unei armate din istoria războaielor de până atunci, în mai puţin de zece zile – 22 iunie/5 iulie – 2/15 iulie 1913 – şi nu 14 zile cum se estimase iniţial, vezi pe larg în Istoria militară a poporului român, Editura Militară, Bucureşti, 1988, vol. V, pag. 276.

[10] Vezi Sorin Cristescu, Principele moştenitor Ferdinand – scrisori din războiul balcanic, în Buletinul Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I“, nr. 13, Bucureşti, 2015, pp. 53 – 64.

[11] Ecclesiastul, Cap. 1, versetele 14 şi 15.

[12] Ştirbei, Barbu (1872 – 1946) între 1913 – 1927 administrator al Domeniilor Coroanei.

[13] Mavrodi, Elena (1863 – 1941), născută Greceanu, căsătorită cu diplomatul Eugeniu Iorgu Mavrodi (1859 -1915), ministru plenipotenţiar la Bruxelles (1 februarie 1899 – 1 iunie 1909). Din 1911 Elena Mavrodi a fost doamnă de onoare a principesei, ulterior a reginei Maria.

[14] Împăratul german Wilhelm al II-lea.

[15] Care va fi prelungit până la semnarea păcii de la Bucureşti, la 10 august stil nou 1913.

[16] Portul Kavala a fost cucerit pentru scurtă vreme de către bulgari în noiembrie 1912, dar a fost ocupat de greci în iulie 1913 în urma unei operaţiuni de desant a glotei greceşti condusă de amiralul Pavlos Koundouriotis (1855 -1935) şi a fost atribuit Greciei prin pacea de la Bucureşti.

[17] Danev, Stoian (1858 – 1949) om politic bulgar, liberal, de două ori prim-ministru (4 ianuarie 1902 – 19 mai 1903 şi 14 iunie – 17 iulie 1913). Împreună cu ţarul Ferdinand responsabil pentru declanşarea celui de al doilea război balcanic.

[18] Categoric, aceleaşi exagerări tipice despre toţi cei implicaţi în războaiele balcanice.

[19] Tonchev, Dimitar (1859 -1937), om politic bulhgar, liberal, ministru de Finanţe al Bulgariei în guvernul condus de Vasil Radoslavov (17 iulie 1913 -21 iunie 1918), reprezentant al ţării sale la conferinţa de pace de la Bucureşti.

[20] Venizelos Elefterios (1864 -1936), am politic grec, de mai multe ori prim-ministru.

[21] Fichev, Ivan (1860 -1931), general bulgar, ministru de Război, istoric militar, membru al Academiei.

[22] Spalaicovici, Miroslav (1869 -1951), om politic sârb, ministru de Externe.

[23] Politis, Nikolaos (1872 – 1942), diplomat grec, ulterior ministru de Externe (1916 -1920)

[24] Pentru lucrările conferinţei de pace de la Bucureşti, vezi Titu Maiorescu, România, Războaiele Balcanice şi Cadrilaterul ediţie Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995, pp. 152 -156.

[25] Cea mai faimoasă va fi sora Elisabeta Pucci (1847? – 13/26 martie 1918) trimisă aici de viitorul monsenior Vladimir Ghica (1873 – 1954); despre activitatea ei în timpul războiului de întregire vezi Maria, Regina României, Jurnal de război, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, vol. II, pp. 403 – 470.

[26] Cantacuzino, Sabina, născută Brătianu (1863 – 23 august 1944), din 1885 soţia doctorului Constantin Cantacuzino (1849 -1920), mamoş al familiei regale. Fiica lui Ion C. Brătianu şi sora lui Ion I.C. Brătianu. Memorialistă, Din viaţa familiei Brătianu (1933 -1937). Constanţa Cantacuzino, sora aceluiaşi doctor, s-a implicat şi ea în asistenţa celor bolnavi de holeră, vezi mai jos.

[27] La 4 septembrie 1913, la Sigmaringen, a avut loc căsătoria Augustei Victoria von Hohenzollern (1890 -1966), fiica lui Wilhelm, cu fostul rege Emanuel al II-lea al Portugaliei (1908 -1910).

[28] Îşi va revedea mama la Tegernsee, în septembrie 1913, vezi Povestea vieţii mele, vol. II, pag. 368.

[29] Standart, yachtul imperial rusesc al ţarului Nicolae al II-lea şi al familiei sale, la vremea respectivă (începutul secolului al XX-lea) cel mai mare yacht imperial. După revoluţie a stat în doc uscat până în 1936, când a fost transformat în navă puitoare de mine. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a participat la apărarea Leningradului.

[30] Alexandra Feodorovna (1872 – 1918), născută mare ducesă Alix von Hessen; de la 26 noiembrie 1894 soţia ţarului Nicolae al II-lea.

[31] Ţarul Nicolae al II-lea (1868 -1918) a domnit între anii 1894 -1917.

[32] Fusese învoit de la Regimentul 1 al Gărzii Imperiale prusiene de la Potsdam, unde se afla în serviciu de la începutul anului.

 

Apărut în „Românii în istoria Europei“, Coordonatori : Lucian Dindirica, Alexandru Ionicescu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2016, vol. III, pp. 200 – 219, ISBN la vol.III 978-606-537-364-4; ISBN general 978-606-537-159-0.

 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *