Primăvara de pe lume

poza Magda

E primăvară și se întorc treptat rândunelele, oricât de banal și de epuizat literar ni s-ar părea acest fapt. Nu putem interveni cu nimic. Putem să migrăm noi înșine spre tărâmuri unde hibernează flamingi sau pelicani. Putem să căutăm cu râvnă pădurile ninse de fluturi monarhi în călătoria lor legendară. Nu putem însă opri neîsemnatele rândunele să se întoarcă în țările eliberate de frig și neguri. Ceva ce nu putem controla le atrage aici, an după an.

Rachel Joyce nu era și probabil încă nu este un nume cunoscut, nici măcar printre cititorii obstinați și demodați care încă citesc cărți tipărite, rămășițe rizibile ale unei lumi bazate pe cultura scrisă, printre care ne numărăm, fără urmă de rușine. Mulți ani fabricând scenarii pentru piese radiofonice i-au dat rezistența alergătorului de cursă lungă care a reacționat pe la 50 de ani, în mod evident catalizată de un eveniment personal la care nu putem avea acces. Rezultatul a fost un best seller deloc tipic: The Unlikely Pilgrimage of Harold Fry. După debutul lui Muriel Barbery sau al Annei Gavalda, în Franța, nu am găsit nimic în literatura europeană contemporană care să ne impresioneze la fel de mult, prin originalitate (atât de greu de descoperit printre aberații și exagerări ale prostului gust), prin prospețime, prin pasiune și prin profunzime. Harold Fry este un om normal, la pensie, cu o viață aparent gri spre neagră, care începe un pelerinaj absurd cu o idee încăpățânată și neplauzibilă: să mențină în viață o veche prietenă din tinerețe, acum în ultima fază a unei boli terminale. Harold nu este remarcabil prin nimic, nu este curajos, nu este nobil, nici generos, nu crede în nimic și totuși nimeni nu îl va opri din drum: nici soția, nici prietenii, nici apostolii care i se alătură în căutare de faimă, bani sau companie, nici măcar faptul că visul lui se destramă în perfida pânză de păianjen a realității, așa cum se întâmplă cu toate visele. Nimeni și nimic din această carte nu este ceea ce pare: soția inocentă nu e chiar inocentă, vecinul adormit nu e chiar adormit, imigranții răi nu sunt chiar răi, magdalena cea păcătoasă se dovedește de o noblețe uriașă, admiratorii fascinați de profetul investit fără știrea lui îl vând la prima ocazie… Realitatea se reflectă în zeci de oglinzi diferite și finalul ne abandonează introspecției și lăcomiei de a ne cunoaște și de a ne recunoaște precum posibili, probabili, credibili ucenici a orice o fi să fie. Ucenici ai propriei noastre vieți.

Personajul lui Harold Fry ajunge la sfârșitul drumului, dar nu mai este același. Este un nou Harold Fry. După ce a trecut prin toate ipostazele posibile ale unei vietăți înzestrată cu conștiintă de sine, pierdut într-o primăvară britanică ciudată și purificatoare, își va găsi nu pacea, nici orgoliul, nici tinerețea, ci puterea de a privi viața în față, de a-și recunoaște erorile, de a se accepta cu toate păcatele și miracolele de care e plin, el, și orice alt om viu de pe minuscula noastră planetă.

Din Ucraina și Crimeea ne ajung zvâcniri de clopote; Franța ne arată cât de mult pot înșela aparențele; Spania vindecă imigranții africani pe care i-a primit cu gloanțe; democrațiile au devenit cuvinte penibile fără nici un echivalent real, ca în poveștile lui Borges; Uniunea Europeană pierde până și izul de ideal politic pentru a se transforma într-o marfă oarecare, probabil made in China… Dar nu vă lăsați amăgiți: e primăvară! În vechea capitală a Bizanțului luna aprilie e luna festivalului de lalele, flori originare din stepele Asiei și ajunse să fie valorate mai mult decât aurul, da, așa e, în epoca sofisticată și încântător depravată a otomanilor. Turcii nu au nevoie de Uniunea Europeană, au destul cu lalelele, cafeaua și narghilele. Am văzut flamingi și pelicani anul acesta în Turcia: mi-au adus aminte de rândunelele din România. Asta înseamnă primăvara: un pelerinaj printre nori și furtuni, cu picioarele goale prin iarba rece și cu fruntea caldă de razele soarelui firav dar statornic. Un pelerinaj printre rău și bine, din noi și din afara noastră.

Adevărat vă zic că e iar primăvară, în noi toți, începând cu degetele mici de la picioare până în vârfurile cele mai înalte ale pomilor născuți din nou. E primăvară, prieteni, să citim o carte și să plantăm un pom.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest