Prăbuşirea boom-ului gazelor de şist

harta1

Articol scris de F. William Engdahl

Citind principalele titluri de ştiri, s-ar părea că SUA a devenit subit cel mai mare gigant al petrolului şi gazului. Totul datorită Revoluţiei Shale (roca de şist). Recent, preşedintele Obama a lăsat să se înţeleagă că SUA ar putea ajuta Ucraina în problematica gazelor şi a dependenţei acesteia faţă de Rusia, pe baza excedentului înregistrat de gaze şi petrol extras din formaţiunile de rocă de şist de pe teritoriul SUA. Există o singură problemă cu această imagine – „N-o să se întâmple…”

Rezultatele aparente sunt într-adevăr impresionante pentru nespecialist sau politician. Conform datelor oferite de Administraţia Energiei din cadrul guvernului american, între 2005 şi 2010 contribuţia adusă de gazele de şist la totalul producţiei de gaz a crescut de la mai puţin de 2% la mai mult de 20%, iar anul 2011 a marcat un record al tuturor timpurilor datorită gazelor de şist.

Totusi acestea provin dintr-un număr redus de zone cu cantităţi importante şi viabile de gaze de şist care să conţină şi petrol la intersecţia rocilor sedentarizate de şist. Principalele zone cu gaze de şist sunt Barnett (Texas), bazinul Fort Worth, Fayetteville şi Woodford (Arkansas si Oklahoma), Haynesville (la graniţa dintre Texas şi Louisiana), Marchelus (bazinul Appalachian) şi cel mai recent zăcămant descoperit, Eegle Ford, din sud-vestul Texas-ului.

Doi indici folosiţi cu precădere pentru descrierea bunei performanţe a gazelor de şist sunt rata producţiei iniţiale (Initial Production Rate) şi rata declinului producţiei (Production Decline Rate), care împreună determină aşa-zisa recuperare finală (Ultimate Recovery) dintr-un puţ, variabilă importantă în analizarea viabilităţii economice. Un grup de specialişti de la Universitatea MIT din Massachusetts a efectuat o analiză a datelor de producţie din zonele majore cu gaze de şist de pe teritoriul SUA. Ce au descoperit este sobru. Deşi producţia iniţială a gazelor de şist a fost neaşteptat de crescută, componentă esenţială pentru hiper bula de pe Wall Street, aceleaşi zone au înregistrat un declin dramatic într-un an de zile. Au descoperit că „în general, rata producţiei gazelor de şist tinde să scadă cu cel puţin 60% raportat la rata iniţială de producţiei din primele 12 luni. De asemenea, datele disponibile pentru producţia pe termen lung sugerează că nivelul producţiei descreşte în cel de-al doilea an moderat, cel mai des cu 20% pe an.”

În traducere liberă asta înseamnă că după 4 ani rămâi cu 20% din volumul iniţial de gaze de şist disponibil pentru expoatarea prin fracturarea orizontală. După 7 ani, doar 10%. Adevăratul boom al volumului de gaze de şist a fost în 2009. Asta înseamnă că zonele unde s-a exploatat asiduu după gaze de şist începând cu 2009 au fost golite în proporţie de 80% – 90%. Singura cale prin care exploratorii de gaze şi petrol îşi menţin volumul şi rata producţiei este să creeze noi puţuri, cheltuind şi mai mulţi bani, îndatorându-se în speranţa unei creşteri bruşte a „depresivului” preţ al gazelor în SUA. În ansamblu, companiile de gaz cheltuiesc mai mulţi bani decât profitul net, creând o bulă de obligaţiuni-„gunoaie” pentru a ţine jocul Ponzi în mişcare.

Industria se speteşte să mărească perspectivele revoluţiei gazelor de şist. Cea mai recentă perspectivă a fost afirmată de către Ryan Lance, CEO al Conoco/Philips. Făcând o analogie cu baseball-ul, a spus la o conferinţă a energiei din Huston că revoluţia gazelor de şist în ţară este abia la început şi că mai sunt necesare decenii pentru o producţie de succes a gazelor de şist: „Suntem în prima rundă a unui joc de nouă runde a revoluţiei gazelor de şist de pe teritoriul SUA”. El nu a fost clar cu privire la legătura ştiinţifică dintre baseball şi revoluţia gazelor de şist.

Realitatea boomului gazelor de şist se dovedeşte a fi din ce în ce mai diferită faţă de imaginea oferită. Conform lui Arthur Berman, geolog petrolist cu 34 de ani de experienţă, care a studiat producţia şi alte aspecte ale boom-ului gazelor de şist şi petrolului, „prevăd că maximumul producţiei gazelor de şist de la zona Bakken din nordul statului Dakota şi până la Ford Eagle din Texas va fi atins în anul 2020. Cei care investesc în gaze de şist cu speranţa că boom-ul va dura zeci de ani se înşeală amarnic.”

Concret, uriaşele zăcăminte de gaze de şist de pe teritoriul SUA, care nu sunt aşa de numeroase geologic vorbind, îsi vor începe declinul absolut al producţiei în mai puţin de 6 sau 7 ani. Spre deosebire de gazul convenţional sau petrol, gazele de şist sunt neconvenţionale şi necesită o cale dificilă de extragere a energiei prin metoda foarte controversată şi toxică numită fracturare hidraulică. În timp ce gazul circulă orizontal, perfecţionarea de noi tehnici de forare orizontală din anii ’90 au deschis perspective comerciale pentru gazele de şist.

Fracturarea formaţiunii Bakken în Dakota de Nord

Fracturarea hidraulică este formată prin pomparea unui fluid fracturant – de obicei foarte toxic, fiind scutită, mulţumită influenţei vicepreşedintelui Cheney asupra Congresului, de reglementările legii Apele Curate – în puţul de foraj cu o rată suficientă pentru a creşte presiunea în zona ţintită. Rocile sunt crăpate şi lichidul de fracturare continuă să-şi facă loc prin pietre, mărind crăpăturile încontinuu. Deseori până la 70% din lichidul toxic se scurge, şi în multe cazuri în Pennsylvania şi alte locuri se scurge în apa din pământ.

Până şi estimările EIA despre petrolul american vorbesc de o producţie de vârf cifrată la valoarea de 9.61 milioane de barili pe zi în 2019. Ele prevăd că petrolul sau gazele de şist vor atinge un vârf de 4,8 milioane de barili în 2021. Asta înseamnă peste doar 7 ani. Şi dacă guvernul american încearcă să grăbească aprobarea de terminale de export al gazului LNG în porturi pentru a permite companiilor americane producătoare de gaz să exporte, finalizarea acestor complexe structuri care includ şi impactul asupra mediului, aprobarea lor etc., de obicei, necesită 7 ani. Hmmmm…

 

Bani mulţi de pe Wall Street

Nimeni nu se aşteaptă ca preşedintele Americii să aibă timp sau pregătire ştiinţifică pentru a dezbate complexităţile geo-fizice ale energiei produse din gazele de şist. Evident că se bazează pe consilieri competenţi. Dar dacă consilierii, în loc să fie competenţi, aşa cum se întâmplă în multe agenţii guvernamentale, sunt în imperiul (şi câteodată plătiţi de) companiilor energiei gazelor de şist şi bancherii investitori de pe Wall Street care au pus la bătaie miliarde de dolari pentru promovarea intensivă a gazelor de şist?

Actualul boom al gazelor de şist este injectat cu steroizi, altfel cunoscuţi drept interminabila politică de relaxare a dobânzii Fed, o poziţie care nu arată niciun semn de întoarcere la un nivel normal al ratei dobânzii pe măsură ce economia continuă să fie depresivă încă de la căderea bulei imobiliare din 2007. Fiind în vigoare, aceasta le permite exploratorilor de gaze de şist să îţi menţină afacerile datorită Wall Street şi alţi investitori continuă să le dea bani de parcă ar cădea banii din copaci. Tim Gramatovich, manager principal al investiţiilor pentru Peritus Asset Management LLC, un fond de 800 milioane de dolari, notează: „există mult Kool-Aid băut de investitori. Oamenii îşi pierd busola. Nu mai fac calcule. Nu mai fac contabilitate. Visează mereu, şi asta se întâmplă cu bula gazelor de şist.

Datorită dobânzii zero a Fed, fondurile de investiţii sunt disperate să găsească noi investiţii care să dea randament mai mare al dobânzii. Sunt aşa de disperaţi ca pompează bani în companiile de gaze de şist şi petrol mai mult ca niciodată. Companiile operează pe pierderi, se încarcă cu datorii şi agenţiile de creditare consideră datoriile lor ca fiind „gunoi”, adică o prăbuşire a pieţei cvasitotale. O asemenea companie, Rice Energy, şi-a vândut obligaţiunile în aprilie la un rating de CCC+ dat de Standart & Poor’s, şapte trepte sub gradul acceptat de investiţii. Asta este sub riscul minim pe care marile companii de investiţii îl consideră acceptabil. ” Standard & Poor’s  spune că rata dobânzii în zona CCC este “vulnerabilă şi pasibilă de nonplată”. În ciuda acestui fapt, Rice Energy a fost capabilă să obţină credit la o dobândă incredibil de joasă, respectiv 6.25%.

„Asta e o afacere de tip cub de gheaţă,” a declarat Mike Kelly, de la Global Hunter Securities din Huston. „Dacă nu îţi măreşti producţia, mori”. Din cele 97 companii de explorare şi producere a energiei clasificate de S&P, 75 sunt „gunoi” sau sub gradul acceptabil pentru investiţii. „Revoluţia” gazelor de şist este doar o schemă Ponzi deghizată în revoluţie energetică.

F. William Engdahl este consultant şi profesor pentru strategiile de risc, deţine o diplomă în administraţie de la Universitatea Princeton şi este autorul best-seller în materie de petrol şi geopolitică, exclusiv pentru revista online „New Eastern Outlook”.

 

Traducere: Ovidiu Preda

Sursa: http://journal-neo.org/

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest