Povestiri de la sfârşitul lumii (II) – PIELEA

          Într-o zi, mi-am dat seama că m-am săturat de pielea mea. Nu ştiu precis de ce: era prea mică, prea meschină, ponosită, învechită. E şi o vorbă pentru asta cum că nu-ţi mai încăpi în piele! Sentimentul cam ăsta era, că nu mă mai încăpea, nu mă mai merita. Mă schimbasem, acum nu mai eram – sau nu mai voiam să fiu – oricine; adică un nimeni, nimic.

          Aşa că am hotărât să o schimb şi să-i uit numele. Să intru şi eu în rând cu lumea. Şi să nu vă aud că mă întrebaţi ipocrit: Cum, adică, să intri în rând cu lumea? Păi, uite aşa. Cum ştiţi, de fapt, fiecare. Credeţi că nu v-am văzut? Credeţi că nu ştiu că fiecare dintre voi aveţi pieile voastre, unii chiar dulapuri întregi, pe care le schimbaţi după cum vreţi să vă vadă ceilalţi? Ei, da, ştiu! Aşa că ciocu’ mic! Mucles!

            Deci, ce mai tura vura, pielea cea veche nu mai ţinea pasul cu realitatea. Aşa că am schimbat-o.  Ca fiecare, pe piaţa liberă, pe calea scurtă. Pentru că altfel ar fi fost prea complicat – analize, cercetări, studii de compatibilitate. Şi o groază de bani. Cei pe care îi consultasem îmi spuseseră că nu merită să pierzi atâta timp şi să arunci atâţia bani – adică tot muncă, timp – doar ca să-ţi iei o piele cu “pedigree”, acte de provenienţă şi diplomă de autenticitate, când poţi să iei aceeeaşi marfă, cu acte în regulă, de la nişte oameni de treabă, gata să te ajute pentru o sumă substanţial mai mică.

            Aşa că am luat-o de la iei. Am luat una, apoi alta… Am început să le schimb. Un timp a fost extraordinar. Mă simţeam cumva nou, renăscut, un altul, expandat, ca să zic aşa. Pe urmă… Chiar dacă din jur curgeau laudele, ceva părea a nu fi totuşi în regulă, chiar dacă păream în regulă, chemat şi primit peste tot, golul pe care noile piei îl astupaseră un timp revenea. Când rămâneam singur, după un timp, în care liniştea lua locul zgomotului şi agitaţiei, simţeam că golul nu se mai astupă, ba, din contră, devine tot mai mare.

            Pe urmă au început accidentele. (Pieile nu erau de loc ceea ce păruseră a fi. Chiar dacă aveau acte de acoperire, chiar dacă erau imprimate în relief cu semnele specifice unor nume renumite, noile mele piei se dovedeau, una câte una, doar nişte imitaţii. Nu erau piei, erau înlocuitori. Nu erau de la marile case de piei, ci din cine ştie ce fabrică chinezească specializată în contrafaceri.) Au apărut mici fisuri, apoi crăpături, în alte părţi se lăsau şi nu-şi mai reveneau, culorile se cojeau de pe ele. Cum nu aveau certificate, nu aveau nici garanţie, aşa că trebuia să fie reparate sau înlocuite pe proprii bani. Alţi bani. Dar pentru a face mai mulţi bani, era nevoie de alte piei, mai scumpe. Şi tot aşa într-un cer vicios.

          În acelaşi timp, sunt sigur că unii – poate mulţi – văzuseră deja crăpăturile, golurile şi încreţiturile mele, aşa cum le vedeam şi eu pe ale altora. Imagini îngrozitoare, care aduceau înăuntrul nostru teroarea ca o gheaţă întunecată, şi pe care ne chinuiam să le uităm, inventând alte jocuri, alte plăceri, alte lucruri fără care viaţa noastră părea că nu mai poate continua. Şi mai ales nu vorbeam despre ele, ca şi cum nu ar fi existat şi totul era extraordinar. Ne lipeam pieile, le tăiam părţile lăsate, le încărcam cu mai multe farduri şi haine; continuam să ne gratulăm şi să ne lăudăm unul pe altul, ca şi cum am fi fost cu toţii cei mai fericiţi purtători de piei veritabile.

            Pe urmă, într-o zi, azi-dimineaţă de fapt, în oglinda murală din baie am văzut soarele care răsărea chiar în spatele meu, am văzut obiectele care se găseau în cameră în spatele meu şi pe care, în mod normal nu ar fi trebuit să le văd acoperite fiind chiar de mine. Pielea mea era găurită peste tot şi peste tot prin ea trecea lumina. Ca şi cum nu ar fi fost nimic sub ea; nimic ce să îmbrace, nimic care să o sprijine. Şi, parcă pentru a-mi confirma această uimire-întrebare-decoperire, a şi pornit să cadă înspre gresia verde cu entarsii din aur; încet, extrem de încet, într-o cădere compusă din rotiri şi alunecări apropiate mai curând de static decât de mişcare, parcă purtată de lumină, de toţi acei corpusculi-energie din care ştim că este alcătuită ceea ce noi numim lumină. Odată ajunsă jos, mult mai târziu, după ce prin oglindă trecuse şi se ştersese tot ceea ce fusesem eu până într-acel moment, când se părea că nu mai rămâne nimic şi acesta e chiar ultimul gând, o particulă, un corpuscul, o infimă bucăţică de lumină, un punct luminos s-a oprit în dreptul gândului meu şi i-a spus pe nume. Un nume care, odată, fusese numele meu, însemnat pe vechea mea piele şi pe care îl uitasem.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest