Postmodernismul bruiat: performatism şi/sau postmodernitarism

VIORELLA MANOLACHE

Într-o reinterpretare Houellebecq-iană, Raoul Eshelman (Performatism, or the End of Postmodernism) nu putea evita capacana mixturii performatism – postmodernism, în sensul cheii metaforice a raportului de filiaţie – doi fraţi având caractere opuse (unul dominat de raţiune, celălalt de sex poli consideraţi drept borne în interiorul cărora, dualismul postmodern se menţine reactiv), şi totuşi asemănători. Neputând nega capcana coincidenţelor (pe terenul ironiei) performatism – postmodernism, Raoul Eshelman pare constrâns a avertiza că performatismul reactivează ironia doar ca rezultat al idealurilor transcendente aplicate imperfect.

Cu aluzie la punctele de întemeiere ale performatismului, cele trei argumente pe care le lansăm platformei Estica, ilustrează ideea potrivit căreia, performatismul produce semnale parazite cu lungime de undă aproximativ identice cu ale postmodernismului, dar cu diferenţe specifice. Acestea au în vedere,în primul rând, faptul că  performatismulapelează la argumentul postmodern al filmului suveran, în sens lyotard-ian, al experien­ţei care nu este autorizată / nu face apel la nicio autoritate, dar care advine, fără a invoca/revendica dreptul de a fi „ceea ce este“.Al doilea argumentar viza direct problema relaţiei stabilite între ideologie şi subiectivitate, potrivit Lindei Hutcheon (Politica postmodernismului), pilon fundamental al postmodernismului. Al treilea argument consideră că nucleul tare al oricărui curent radical-avangardist ar consta (opinie exprimată şi de Badiou) în proiectarea unui prezent imediat, în contradicţie cu mişcările reacţionar-clasiciste, ca ordin final care regularizează viaţa dedicată savurării plăcerii postmoderne.

Adnotând două crtici adresate postmodernismului, pe filiera lui Henri  Meschonnic (Modernité, modernité) şi Yve-Alain Bois (Modernisme et postmodernisme), rezultatul (i)mediat,  permite formularea unei duble constatări: prima stabileşte că postmodernul este tentat să se rupă de modern, dar revine obsesiv, cu bruiaje, atât în ceea ce priveşte forma, cât şi conţinutul; a doua remarcă evidenţiază irigarea postmodernismului întreprinsă de o serie de curente care, departe de a-l decreta finit, reuşesc să-l salveze de ameninţarea iminentă de a fi discreditat. De fapt, ceea ce operează performatismul nu este altceva decât o recalculare a acestor reflexe asumate ca proiect al postmodernismului.

De aici se desprinde şi nevoia de a (re)plasa în centrul atenţiei, ca element de noutate, conceptul de postmodernitarism, reanalizând perspectiva Rancière-iană(Împărtăşirea sensibilului. Estetică şi politică)asupra modernitarismului asumat ca termen de identificare a formelor regimului estetic al artelor cu formele de împlinire ale unei sarcini/unui destin propriuşi încercând să-l impună drept formulăde partajarea postmodernismului. Revenind la vehiculatele tehnicisme hassan-iene, termenul operatoriu de partajarear face referire explicită la ”operaţia de împărţire a unei averi între două sau mai multe persoane îndreptăţite să o stăpânească”.

Deloc întâmplătoare, ipoteza performatismului românesc (în spiritul manifestului lui Claudiu Komartin) se reirigă dinspre un creştinism cosmic, girat de dimensiunea incompletitudinii, stabilind că oricemoarte reprezintă o formă de sacrificiu prin care se consfinţeşte că orice (obiect) îşi poate asuma misiunea demediator între uman şi divin. Încă o confirmare a faptului că, indiferent de titulatura şi conţinutul proiectului, chiar dacă pe fondul erodării credibilităţii sale, postmodernismul se menţine inventiv… până la sfârşit.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest