Planurile Americii și Geopolitica

Deși termenul de „geopolitică” a fost introdus în teoriile politice încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, studiul ca atare al disciplinei a fost considerat fundamental abia după cel de-al Doilea Război Mondial. Denumită la originile sale ca „politică geografică”, geopolitica pune la baza strategiilor și politicilor internaționale factorul geografic, spațial, văzut a avea un rol esențial.

În perioada contemporană geopolitica a devenit sinonimă cu marile strategii și este foarte strâns legată de realismul politic. Principiile sale au fost urmate de toți strategii importanți ai Americii, printre care Henry Kissinger, Zbigniew Brzezinski, Colin Gray sau George Friedman.

George Friedman, de exemplu, a afirmat în anul 2015 că „Interesul geopolitic primordial al Statelor Unite de peste un secol, în primul și al Doilea Război Mondial, cât și în Războiul Rece, a fost relația dintre Germania și Rusia, deoarece unite ele ar putea fi singura forță care ne poate amenința și trebuie să fim siguri că asta nu se va întâmpla”[1].

În mod asemănător, Zbigniew Brzezinski scria în cartea sa Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice că în pofida numeroaselor mutaţii politice majore ce au avut loc pe „tabla de şah” a lumii la sfârşitul mileniului al doilea, „puterea din Eurasia rămâne procuparea centrală pentru capacitatea Americii de a își exercita supremația globală”[2].

Afirmațiile lui Friedman sau Brzezinski pot părea surprinzătoare la prima vedere, dar în realitate acestea reflectă foarte exact principiile de bază ale geopoliticii. Tocmai de aceea, având în vedere relevanța deosebită a acestor principii în politicile americane, voi evidenția succint câteva dintre fundamentele geopoliticii.

În primul rând este important să înțelegem că geopolitica este o știință, o metodă de analiză, o „matematică” politică. Cel care a articulat pentru prima dată axiomele de bază ale acestei științe a fost Halford Mackinder (1861-1947), savant și expert politic. Modelul său fundamental a stat la baza tuturor calculelor geopolitice și geostrategice ulterioare. În anul 1904 Mackinder a publicat faimosul articol The Geographical Pivot of History[3], în care observa că prin modul de dispunere al continentelor și oceanelor, se poate considera că există un fel de pivot central continental al lumii, pe care el îl denumește Heartland și care corespunde cu zona Eurasiei. Mackinder constată că prin amplasările țărilor, acestea pot dezvolta preponderent două tipuri de putere militară: putere continentală și putere maritimă. Geopolitica arată că cele două tipuri de putere se află într-o competiție permanentă pentru supremație. Zona pivotului central are însă avantajul că este mult mai greu accesibilă pentru puterea maritimă. De aici derivă principiul fundamental al geopoliticii care este, după Mackinder, că cine deține controlul asupra pivotului central, deține cheia pentru obținerea hegemoniei globale. Paisprezece ani mai târziu, în 1919, Mackinder a explicat într-o lucrare mai elaborată că pentru a controla zona continentală centrală, zona cea mai sensibilă este Europa de Est. El și-a sintetizat principiile prin următoarele afirmații:

„Cine domină Europa de Est domină Heartland;

Cine domină Heartland-ul controlează lumea”[4].

Să observăm că în istoria recentă (după anul 1900) cea mai mare putere maritimă a devenit Statele Unite (aliată cu Marea Britanie), iar puterea continentală euro-asiatică a fost distribuită în doi poli principali: Germania și Rusia. Mackinder a conştientizat încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea pericolul pe care l-ar reprezenta pentru America o eventuală alianță între Germania și Rusia. Merită remarcat că această alianță chiar s-a realizat în august 1939 prin Pactul Ribbentrop –Molotov, fapt care a trezit o puternică îngrijorare și reacție de adversitate din partea puterii maritime (atlantiste). Așa cum sublinia și George Friedman, Statele Unite au făcut totul să distrugă această alianță. În acest sens este semnificativ că – așa cum au consemnat istoricii[5] militari – SUA și Marea Britanie au aplicat în cel de-al Doilea Război Mondial o tactică prin care au lăsat (provocat) Germania și Uniunea Sovietică să se distrugă reciproc, deși ar fi putut să intervină mult mai devereme în ajutorul Rusiei.

Pe baza principiilor geopolitice elaborate de Mackinder, teoriile politice au ajuns ulterior să considere că zona continentală principală (Heartland/Eurasia) poate fi controlată prin dominarea nu doar a zonei Europei de Est, ci a Rimland-ului (teritoriul dintre țărmuri), adică fâşia de legătură dintre Europa, Africa și Asia. Pentru geopoliticieni zona aceasta are o mare miză strategică, fiind apreciată ca cea mai mare, cea mai populată și cea mai bogată dintre toate combinațiile de terenuri posibile.

Nicholas Spykman, fost director al Institutului de Studii Internaţionale de la Universitatea din Yale, a continuat și dezvoltat după Mackinder  principiile geopoliticii. El este cel care a introdus conceptul de „echilibru de putere” (balance of power) devenit un fundament al geopoliticii. În cartea sa, The Geography of Peace, Spykman sintetizează la rândul său unul dintre principiile de bază al geopoliticii, parafrazându-l pe Mackinder:

„Cine domină zona Rimland domină Eurasia;

Cine domină Eurasia controlează destinele lumii”[6].

De remarcat că, într-adevăr, de-a lungul Războiului Rece teoria lui Spykman a fost aplicată de Statele Unite în cadrul strategiei „de îndiguire” a Uniunii Sovietice. Cele mai multe conflicte armate au avut loc în zona Rimland (războiul din Corea, războiul din Vietnam, conflictele israeliano-arabe, războiul proxi ruso-american din Afganistan, etc).   De asemenea, așa cum voi descrie pe larg, strategii americani au plănuit imediat după Războiul Rece o invazie a șapte state din orientul mijlociu (Irak, Libia, Siria, Iran, liban, Sudan și Somalia), care și ele fac parte din zona Rimland.

Colin Grey, director al centrului de studii stratgice al Universității din Reading, evidenția că

De la Harry Truman la George Bush, viziunea de ansamblu a securității naționale a SUA a fost explicit geopolitică și direct urmărită prin teoria centrală a lui Mackinder. . . . Relevanța lui Mackinder pentru izolarea unei Uniuni Sovietice ocupante în Războiul Rece a fost atât de evidentă, încât se apropie de starea unui clișeu[7].

Și Zbigniew Brzezinski a făcut din Eurasia zona principală de preocupare a tuturor strategiilor de politică externă pe care le-a elaborat cât a lucrat în Pentagon, avertizând în mod constant asupra avantajelor (periculoase pentru America) pe care le are puterea continentală (Heartland) față de Occident. Sunt foarte semnificative în acest sens lucrările sale Planul de joc: Un cadru geostrategic pentru desfășurarea competiției americano-sovietice[8] și Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice[9]. În această a doua carte, publicată în 1997, Brzezinski a făcut o comparație între puterea pe care au dobândit-o Statele Unite după momentul unipolar și cea a vechilor imperii care au dominat lumea. Axată pe considerente geopolitice, descrierea sa este triumfalistă, dar foarte realistă:

În contrast cu imperiile anterioare, amploarea și incisivitatea puterii globale americane de astăzi sunt unice. Nu numai că Statele Unite controlează toate oceanele lumii, dar legiunile sale militare sunt puternic așezate pe extremitățile vestică și estică ale Eurasiei … Vasalii și tributarii americani, unii doritori de a fi îmbrățișați de legături și mai oficiale cu Washingtonul, sunt răspândiți pe întregul continent eurasiatic. Supremația americană globală este țesută de un sistem elaborat de alianțe și coaliții care literalmente împânzesc globul[10].

Iată și o transpunere în limbajul geopolitic a unor strategii corelate cu activitatea NATO în timpul Războiului Rece și după aceea. Conform analistului Srdja Trifkovic, membru al Intitutului pentru Democrație și Cooperare din Paris, principiile dezvoltate de Spykman au constituit „punctul de sprijin al politicii lui Harry Truman de apărare strategică a Statelor Unite, rațiunea creării NATO în 1949 și ulterior strategia politicii externe americane în timpul Războiului Rece”. Trifkovic  adaugă că din punctul de vedere al politicii liberale neoconservatoare, „Nu există nicio modalitate mai bună de a asigura în permanență dominația SUA asupra Rimlandului european, decât să tragă Europa în orbita de securitate a NATO (mai exact a SUA) și să submineze apropierea telurocratică ruso-germană”[11]. În opinia lui Trifkovic, în special principiile geopolitice ale lui Halford Mackinder legate de Europa de Est contribuie la explicarea esenței crizei ucrainene, precum și la înțelegerea motivului din spatele ambiției continue a politicienilor americani de a extinde influența americană în Orientul Mijlociu.

Interesant este că de la 1 ianuarie 2015 a fost înființată „Uniunea Euroasiatică” – un fel de replică a Uniunii Europene ce vizează însă tocmai consolidarea nucleului central al Eurasiei. Până acum în această uniune sunt integrate Federația Rusă, Armenia, Belarus, Kazahstan și Kârgâzstan. Uniunea Economică Eurasiatică reprezintă unul dintre principalele proiecte ale lui Vladimir Putin. Primele acorduri ale Eurasiei au fost semnate încă din 2009.

O scurtă expunere actualizată a principiilor geopolitice din punctul de vedere al Statelor Unite a fost oferită în februarie 2015 de George Friedman, fondator și președinte al Stratfor[12], apoi fondator și președinte al revistei Geopolitical Futures[13]. Expunerea a avut loc în cadrul unei conferințe privind afacerile globale desfășurată sub egida așa-numitului „Consiliu din Chicago” (The Chicago Council on Global Affairs).

Într-o manieră foarte directă, Friedman a explicat că Statele Unite tocmai urmărea în acea perioadă din anul 2015 să livreze armament în țările baltice. Conform înregistrării video disponibilă accesului public, el a recunoscut amuzat că livrarea urma să fie făcută într-un mod ne-oficial,  în afara cadrului NATO, pentru a evita vreun vot de veto, deoarece în NATO deciziile se iau doar prin unanimitatea membrilor. „Scopul acestor manevre ale Statelor Unite este să creeze un «cordon sanitar» în jurul Rusiei, iar Rusia știe”[14], spunea Friedman.

Evocând principiile geopoliticii, el a continuat explicând că

Statele Unite au un interes fundamental, ei controlează toate oceanele lumii. Nicio altă putere nu a mai făcut vreodată asta. Din această cauză noi putem să invadăm oamenii (alte state), iar ei nu pot să ne invadeze pe noi. Este un lucru foarte bun, căci menținerea controlului pe apă și în spațiu este fundamentul puterii noastre[15].

Revenind la planul creării unui cordon în jurul Rusiei, Friedman a subliniat miza pe care o are Ucraina pentru cele două părți: „În eventualitatea că Rusia continuă să avanseze în Ucraina, atunci trebuie opriți. De aceea SUA încep aceste acțiuni (…) de a pre-poziționa trupe în România, Bulgaria, Polonia și în zona baltică”[16].

Strategul american a explicat mai exact în ce fel dorește SUA să realizeze acest plan: „Soluția preferată de SUA este Planul Pilsudski, după cel care a elaborat acest plan”. Friedman a arătat foarte clar zona pe un ecran: „Este zona care unește Marea Neagră cu Marea Baltică”. Scopul este de a controla statele care se află între cele două zone de apă, adică de a face un baraj continental între Germania și Rusia. Aceasta deoarece „Statele Unite nu pot ocupa Eurasia” și atunci planul urmărește ca măcar să separe cele două mari puteri ale Eurasiei. În cuvintele lui Friedman: „Pentru Statele Unite interesul primordial este să împiedice ca tehnologia germană cu capital german să se unească cu resursele naturale și forța de muncă rusească. Aceasta este singura combinație care de secole a speriat Statele Unite”[17].

Iată deci o decodificare cât se poate de transparentă a politicii americane actuale în Europa. Germania este cea mai mare putere economică de pe continent, dar are o acută nevoie de resurse. Rusia are din plin resurse, dar are nevoie de piețe de desfacere. Combinația dintre cele două ar merge perfect, cu beneficii substanțiale reciproce. Dar cine se opune din răsputeri acestor acorduri? Într-adevăr, Statele Unite! Administrația americană face tot posibilul să blocheze, de exemplu, proiectul Nord Stream II, prin care Rusia se pregătește să ofere la un preț foarte convenabil gaz Germaniei. Washingtonul a lansat tot arsenalul de amenințări, sancțiuni și propuneri alternative, atât asupra Moscovei cât și asupra Berlinului. Gazoductul rusesc este descris de americani ca având un potențial subversiv pentru Germania. O ofertă ce poate crea, spun ei, „dependență politică” față de Rusia și care tocmai de aceea trebuie refuzată, din motive strategice. Strategia Americii, desigur.

Intrând în detalii și mai concrete, Friedman a explicat și care este metoda pe care el o recomandă ca cea mai potrivită, și care a mai fost aplicată de Statele Unite în anii ’80. „Politica pe care eu o recomand este politica pe care Ronald Reagan a adoptat-o cu privire la Iran și Irak. A finanțat ambele părți ca să se lupte între ele și să nu se lupte cu noi. Este cinic, cu siguranță nu este moral, dar a funcționat”[18]. Trebuie să recunoaștem că George Friedman nu prea se preocupă să păstreze aparențele pe care oficialii și mass-media le prezintă cu totul altfel.

Există și situații limită, dar care au fost prevăzute: „În cazuri extreme facem ce am făcut în Japonia, Vietnam, Irak și Afganistan prin atacuri pentru stricăciuni (original: „spoiling attacks”). Atacurile pentru stricăciuni nu au intenția să învingă inamicul. Au intenția să îl scoată din echilibru. Statele Unite nu pot să intervină constant asupra Eurasiei”[19]. Statele Unite nu pot interveni constant în Eurasia pentru că ar fi bătător la ochi. Dar recunoaștem foarte bine celelalte metode, de exemplu în Ucraina: au fost finanțați, antrenați și înarmați „rebelii” autohtoni, care să lupte împotriva Rusiei. De asemenea, au fost inițiate tratative foarte hotărâte ca Ucraina, Georgia și Moldova – țări din „brâul” care divide Eurasia – să fie integrate în NATO și Uniunea Europeană, cu motivația principală de protecție față de „pericolul agresiunii rusești”.

Ca și Zbigniew Brzezinski, George Friedman nu ezită să admită că Statele Unite a devenit un imperiu care dorește să își consolideze puterea. El spune că, în pofida idealurilor americane de pace și libertate, politica de forță trebuie să continue: „Suntem un imperiu foarte tânăr, nici nu ne-am gândit că vom fi un imperiu. Noi am vrea să mergem acasă și să avem visele libertății – să credem că s-a terminat – dar asta nu se va întâmpla”[20].

Friedman a spus totul foarte frumos, cu zâmbetul pe buze, chiar într-un mod amuzant. Dacă nu ar fi o somitate în materie de geopolitică și strategie internațională am putea crede că sunt doar părerile unui glumeț. Dar afirmațiile sale se corelează foarte strâns cu nenumărate alte surse și – cel mai elocvent – cu evenimentele pe care le constatăm. Merită așadar să reținem că „tânărul imperiu” nu mai are timp acum de „visele libertății”. Este foarte preocupat să crească, să se maturizeze.

 

Notă: Fragmentul de față face parte din studiul „Planurile Americii pentru hegemonia mondială” lansat în data de 18 noiembrie 2018 de editura ePublishers sub semnătura lui Calistrat M. Atudorei. Ediția digitală poate fi accesată la adresa:

http://ibooksquare.ro/Books/ISBN?p=978-606-716-801-3

 

Referințe

  1. George Friedman @The Chicago Council on Global Affairs 2015, Harald Fankie, 14 iulie 2016, https://www.youtube.com/watch?v=fATq03kBs44
  2. Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard: American Primacy and Its Geostrategic Imperatives, New York: Basic Books, 1997, p. 14
  3. Halford Mackinder, The Geographical Pivot of History, The Geographical Journal, vol 170, No. 4, December 2004, pp. 298-321, https://www.iwp.edu/docLib/20131016_MackinderTheGeographicalJournal.pdf
  4. Halford Mackinder,Democratic Ideals and Reality (New York: W. W. Norton, 1962, [original publication 1919], p. 106, 150
  5. Angelo Del Boca, The Ethiopian War, 1935-1941, trans. P. D. Cummins (Chicago:University of Chicago Press, 1969); J.F.C. Fuller, The First of the League Wars: Its Lessons and Omens (London: Eyre and Spottiswoode, 1936); and Thomas M. Coffey, Lion by the Tail: TheStory of the Italian-Ethiopian War (London: Hamish Hamilton, 1974)
  6. Nicholas J. Spykman, The Geography of Peace(New York: Harcourt & Brace, 1944), p. 43; vezi și Nicholas John Spykman, America’s Strategy in World Politics: The United States and the Balance of Power, Transaction Publishers, 1942; Insitut de la Democratie et de la Cooperation, „The geopolitics of new Multipolarity”, 27 mai 2014, http://www.idc-europe.org/en/-The-geopolitics-of-new-Multipolarity-
  7. Colin S. Gray, “The Continued Primacy of Geography,” Orbis, 40 (Spring 1996), p. 258
  8. Zbigniew Brzezinski, Game Plan: A Geostrategic Framework for the Conduct of the U.S.-Soviet Contest,Boston, The Atlantic Monthly Press, 1986
  9. Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard: American Primacy and Its Geostrategic Imperatives, New York: Basic Books, 1997
  10. Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard: American Primacy and Its Geostrategic Imperatives, Perseus Books, New York, 1997, p. 23
  11. Srdja Trifkovic, The Geopolitics of New Multipolarity, IDC, Paris, May 27, 2014, http://www.idc-europe.org/en/-The-geopolitics-of-new-Multipolarity-
  12. Stratfor este una dintre cele mai mari platforme de analize geopolitice și servicii de intelligence din SUA
  13. Geopolitical Futures este o publicație online care analizează și prognozează evoluția evenimentelor globale
  14. George Friedman, The Chicago Council on Global Affairs 2015, 4 februarie 2015, https://www.youtube.com/watch?v=fATq03kBs44
  15. Idem, George Friedman, The Chicago Council
  16. Ibidem, George Friedman
  17. Ibidem, George Friedman
  18. Ibidem, George Friedman
  19. Ibidem, George Friedman
  20. George Friedman, The Chicago Council on Global Affairs 2015, 4 februarie 2015, https://www.youtube.com/watch?v=fATq03kBs44

 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *