Planuri de participare a armatei române alături de trupele Puterilor Centrale 1896 -1913

marele-razboi-100-de-ani-de-la-intrarea-romaniei-in-primul-razbo

 Preocupările elitei politice româneşti pentru apărarea statului român care îşi cucerise independenţa prin grele sacrificii umane şi materiale între anii 1877 – 1880, s-au concretizat în deceniile care au urmat prin demersuri adoptate atât pe plan politic cât şi pe plan militar. Pe plan politic este bine cunoscută încheierea tratatului secret al României cu Austro-Ungaria la 30 octombrie 1883, la care a doua zi, tot în mod secret, a aderat Germania. Aceasta reprezenta în fond integrarea României în sistemul Triplei Alianţe sau a Ligii Păcii organizată de cancelarul german Otto von Bismarck. Acesta din urmă a fost cel care a impus secretul aderării României din dorinţa sa de a nu supăra Rusia şi de a lăsa o poartă deschisă pentru o eventuală alianţă a Germaniei cu marele imperiu de la Răsărit. Este evident că în adoptarea acestei opţiuni de către România a jucat un rol şi simpatia regelui Carol I pentru ţara din care venise, Germania. Pe plan militar preocupările de apărare a României de ameninţarea rusească s-au concretizat prin construirea a două mari sisteme de fortificaţii : Cetatea Bucureştilor şi linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi[1]. Construirea acestor fortificaţii a impus conturarea unei doctrine militare româneşti în spiritul tradiţiei din secolele trecute, aceea de apărare a teritoriului românesc de ameninţările venite din partea imperiilor vecine. Această doctrină s-a conturat şi în dezbaterile Camerei Deputaţilor din primăvara lui 1889, când votarea creditelor pentru construirea liniei fortificate FNG s-a lovit de opoziţia unor deputaţi, precum prinţul Nicolae Bibescu[2] care au considerat că acest sistem de fortificaţii însemna abandonarea din primul moment a Moldovei în faţa unei eventuale invazii ruseşti pentru ca armata română să poată rezista în spaţiul limitat şi propice apărării dintre curbura Carpaţilor şi Delta Dunării. Afirmaţiile celebrului prinţ au primit replica unui tânăr om politic, Take Ionescu, menit unei cariere extraordinare în politica românescă care a dat glas, putem spune, sentimentului general, arătând că Moldova nu va fi abandonată fără luptă. Discursul celui care avea să fie unul dintre cei mai talentaţi oratori politici a fost inclus cu explicaţiile de rigoare în primul volum de Discursuri politice, publicat în anul 1897 :

„Fortificaţiile – şedinţa Camerei de la 5 aprilie1889.

Era vorba de creditul pentru continuarea fortificaţiilor de la Bucureşti. Începute sub guvernul Ioan Brătianu, fără a se arăta limpede Parlamentului cât aveau să coste, fortificaţiilor Bucureştilor necesitau cheltuieli cu totul în disproporţie cu ceea ce se crezuse la început. Era dar firesc ca creditele cele noi să întâmpine opunere serioasă în Parlamentul din 1889. Principele Niculae Bibescu, în discursul său, se încercase să dovedească inutilitatea acestor costisitoare fortificaţii. Dl Take Ionescu, ale cărui vederi în politica generală a ţării difereau cu totul de vederile prinţului Bibescu, nu a putut să nu intervină:

….Principele Bibescu a mai făcut o declaraţie politică gravă, şi o zic D-lor în plină convingere, ca adevărat admirator al talentului principelui Bibescu, ca unul care îmi aduc aminte cu bucurie de accentele călduroase pe care le-a avut D-sa când a vorbit în favoarea ţăranilor noştri zilele trecute. A zis D-se că se sacrifică Moldova. Cuvântul e foarte grav şi foarte periculos. Dacă aş crede aceasta D-lor aş fi cel dintâi să votez contra, căci dacă este o fortificare mare a neamului românesc, e tocmai unirea Moldovei cu Muntenia, fortificare mai tare decât toate fortăreţele de oţel şi toate tunurile Krupp. Când vorbiţi însă de sacrificarea Moldovei, ar trebui să ne spuneţi că poate exista un alt sistem de apărare a ţării care să împingă linia de apărare mai departe decât valea Siretului.

Cum D-voastre, când ţara este în pericol, când nu găsiţi niciun alt sistem de apărare posibil, în loc să ziceţi Moldovei: tu ai să suferi cea dintâi invazia; va fi pentru tine o onoare, un titlu de glorie… (Zgomot mare, întreruperi)

[…] Întreb prin urmare, în toată sinceritatea, pe principele Bibescu, şi-l rog să spună: crede D-sa că există, că poate exista un alt sistem de apărare pentru teritoriul acestei ţări, care, fără să slăbească puterea noastră de rezistenţă, să împingă linia noastră de apărare mai departe decât Focşani şi Nămoloasa?

[…]

Dar unde, în care plan de apărare al ţării văzut-aţi această idee că Moldova va fi părăsită fără luptă? Nu. Ideea a fost însă că în toată întinderea Moldovei, aşa cum a făcut-o geografia, nu se poate alege un punct de fortificare permanentă. Moldova va fi apărată D-lor, pas cu pas…

Dl Nicolae Ionescu: Cu ce?

Dl Take Ionescu: Cu ce? Cu piepturile soldaţilor noştri; cu acele piepturi cu care principele Bibescu voieşte să apere toată ţara. Şi cu altceva încă: cu fortificaţii pasagere pe care le vom face atunci, şi unde ne va ordona mersul vrăjmaşului.

Fortificările de la Galaţi şi Focşani nu sunt decât pentru a servi de primă linie de retragere în caz că soarta armelor ne-ar fi defavorabilă; iar fortificările din Bucureşti sunt destinate să fie ultima resursă, ultimul punct în care să mai poată bate inima naţiunii.

Nimănui nu i-a trecut prin minte să părăsească teritoriul ţării fără luptă (Întreruperi).

Ei bine, D-lor, iată un lucru curios, iată întreruperi curioase; acuzaţi aceste fortificaţiuni de a fi dirijate contra Rusiei, şi tot D-voastre spuneaţi că aceste fortificaţiuni sunt făcute aşa încât să lase Moldova în mâna Rusiei!!

Nu, d-lor, fortificaţiunile sunt făcute încât să apere ţara întreagă.

Ce aţi fi zis D-voastre de Belgia dacă, în loc să fortifice Anvers-ul, cu a făcut-o, şi-ar fi zis că deoarece nu poate fortifica toate fruntariile, atunci mai bine să nu mai fortifice deloc.

Aceasta D-lor cutez să o spun, nu ar fi o politică de apărare naţională.

Ia uitaţi-vă puţin D-lor, unde s-a fortificat Italia, această ţara care se aseamănă cu Moldova ca configuraţiune de teren? Unde a strâns Italia magazinele, puterea ei de rezistenţă? A presărat-o în tot lungul peninsulei? Nu! A strâns-o pe toată în valea Padului.

Nicolae Ionescu: Nu aşa; Roma nu este fortificată.

Take Ionescu: D-voastră ziceţi că nu este aşa, că Roma nu este fortificată. Dar Roma se fortifică de zece ani de zile şi este aproape gata; dacă nu mă înşel are vreo 14 forturi.

D-voastră ziceţi că se abandonează Moldova! Şi ne acuzaţi de egoism! Dar credeţi oare că soarta ţării aceleia care va fi teatrul de bătaie, va fi mai fericită decât aceea care va suferi numai invazia? Fiţi siguri că suferinţele vor fi egale. Dacă România de sus va avea invazia cu cortegiul ei de rele, din care cea mai mare e ruşinea, ţara dintre Siret şi Bucureşti va avea războiul cu cortegiul lui de foc şi sânge. Pustiirea va cuprinde câmpiile de sub poalele Carpaţilor! Nu, D-lor, să nu mai drămuim partea de suferinţă, partea de sacrificii ale diferitelor regiuni ale ţării.

Moldova şi Muntenia sunt o singură ţară, eu unul nu cunosc nici Moldova, nici Muntenia, nu ştiu decât o singură Românie! […]”[3]

La vremea când apărea volumul de discursuri al lui Tache Ionescu concepţiile liderilor României privind apărarea dinspre Rusia suferiseră anumite modificări. Acest lucru s-a văzut la scurtă vreme după vizita pe care împăratul Franz Joseph la Austro-Ungariei a făcut-o la Bucureşti şi Sinaia, la finele lui septembrie stil nou 1896, şi în condiţiile vizitei pe care preşedintele Consiliului de Miniştri român, D.A. Sturdza, o face la Berlin în primele zile ale lui 1897. Iată ce aflăm dintr-un raport al unui consilier al Ministerului de Externe german scris cu acel prilej:

„Însemnare a consilierului din Ministerul de Externe Mumm von Schwarzenstein[4] către cancelarul Hohenlohe

Berlin, 15 ianuarie 1897

Conform însărcinării primite am comunicat astăzi şefului Marelui Stat Major conţinutul întrevederii pe care dl. Subsecretar de Stat a avut-o cu dl. D. A. Sturdza conform însemnărilor făcute de acesta din urmă la 6 ianuarie a. c.

Cu acest prilej contele Schlieffen[5] mi-a comunicat că ieri după amiază a avut o întrevedere cu dl. D. A. Sturdza la cererea acestuia. În cadrul acestei întrevederi dl. D. A. Sturdza i-a comunicat faptul că în timpul vizitei pe care împăratul Austriei a întreprins-o astă vară la Bucureşti s-a convenit ca în caz de mobilizare Austro-Ungaria să trimită în România un corp de armată din Transilvania, care să fie dislocat între cele două corpuri de armată româneşti, între cel de la Galaţi şi cel de la Iaşi. În acest scop s-a proiectat construirea unei noi linii de cale ferată[6].

Contele Schlieffen a dedus de aici, precum şi din alte comunicări ale d-lui Sturdza că austriecii şi-au deplasat spre sud direcţia de marş [a loviturii principale] şi este oarecum consternat deoarece în privinţa aceasta nu i s-a comunicat încă nimic din partea Marelui Stat Major austriac. Sigur că încă nu poate să acuze comandamentul austro-ungar de lipsă de loialitate, căci nu există vreo îndatorire precis consemnată între cele două state majore de comunicare reciprocă a direcţiei de marş. În orice caz cele două comandamente şi-au comunicat adesea direcţia de marş a armatelor lor în caz de mobilizare, chiar de curând a fost transmisă o comunicare în acest sens generalului Beck, şeful Marelui Stat Major austro-ungar. Se prea poate ca atunci când i se va răspunde la aceasta din urmă să i se comunice şi modificarea direcţiei de marş a austriecilor.

Din punct de vedere militar generalul conte Schlieffen nu pare înclinat să aprobe schimbarea direcţiei de marş hotărâtă de austrieci, argumentând în acest sens că în război bătălia decisivă se dă acolo unde se află grosul forţelor inamice, iar grosul forţelor ruseşti nu se va afla în Basarabia.

Nu am primit un răspuns clar la întrebarea pe care i-am adresat-o generalului dacă există ceva care să ne împiedice să transmitem confidenţial informaţiile primite de la dl. D. A. Sturdza către ministrul nostru plenipotenţiar de la Bucureşti, contele Leyden, care a raportat de mai multe ori despre planurile de cooperare dintre armata austro-ungară şi cea română; totuşi nu mi se pare că ar exista temeri speciale în acest sens. Contele Schlieffen nu ştie ce importanţă trebuie să dea comunicărilor d-lui D. A. Sturdza. Ar vrea să-l convoace aici pe ataşatul nostru militar de la Viena[7], dar se teme că l-ar putea compromite pe dl. D. A. Sturdza. În orice caz generalul vrea mai întâi să aştepte să vadă dacă nu cumva în răspunsul austriecilor – la care m-am referit mai sus – nu i se va comunica ceva despre dispoziţiile schimbate. Până acum contele Schlieffen nu a raportat nimic M. S. Împăratului despre discuţia avută cu dl. D. A. Sturdza şi vrea să facă acest lucru după ca va fi împuternicit în acest sens de către Ex.V.

În privinţa Germaniei, dl. D. A. Sturdza doreşte încadrarea a cât mai mulţi ofiţeri români în armata prusiană şi apoi, la vară, doreşte trimiterea unui ofiţer superior la Bucureşti care să avizeze direcţia de marş convenită. Contele Schlieffen susţine că în calea realizării acestei din urmă dorinţe s-ar ridica anumite greutăţi vizavi de Austria, deoarece Marele Stat Major de acolo ar putea să ia în nume de rău misiunea respectivului ofiţer dacă află de ea, dar pe de altă parte trimiterea ofiţerului cerut de români ne-ar oferi avantajul că am putea să aflăm o mulţime de lucruri, mai ales detaliile planului de luptă austriac despre care până acum nu ştim nimic. Am impresia că din considerente de ordin militar contele Schlieffen ar fi dispus să accepte trimiterea unui ofiţer cu această misiune, dar nu este exclus ca să renunţe la această idee, ce-i drept fără plăcere, dacă Ministerul de Externe ar fi împotriva ei din considerente politice.

Mumm von Schwarzenstein“[8]

Vedem deci că doctrina militară românească rămăsese defensivă, dar apărarea Moldovei trebuia să se realizeze prin operaţiuni peste Prut. În acest sens au apărut ecouri şi în publicistica militară românească.

Aşa de pildă în 1901 a apărut o broşură intitulată Importanţa României în resbelul eventual austro-germano-rus, Studiu oportun de un soldat german, traducere din limba germană de colonel Emil Casimir, Bucureşti, Tipografia şi fonderia de litere Thoma Basilescu.

Este de fapt vorba despre o traducere şi colonelul Casimir ne explică astfel geneza lucrării împreună cu consideraţiile sale privind situaţia europeană şi politica externă românească:

„Această broşură militară ce am tradus acum din limba germană, mi-a fost trimisă în anul 1888, când ea a apărut, din Viena, fără ca să pot şti până azi, atât numele autorului, cât şi pe cel al persoanei care s-a gândit la mine.

Numele autorului nu se poate şti fiindcă titlul broşurii nu are altă indicaţie de autor decât fraza De un soldat german. Presupun că această broşură a fost scrisă de un militar din o armată străină, competent care a stat mult timp în România şi a avut destul timp şi nenumărate ocazii de a cunoaşte cât mai de aproape armata română, organizarea ei, calităţile şi bravura soldatului român. Poate că mă înşel, am însă convingerea că broşura a fost scrisă de maiorul de stat major austriac Schneider, care a stat mult timp la Bucureşti ca ataşat militar la legaţiunea austro-ungară. În timpul din urmă el a jucat un rol important ca ataşat militar la ambasada din Paris în afacerea Dreyfus, care însă i-a fost fatală, căci emoţiunile i-au zdruncinat sănătatea şi i-au pricinuit moartea într-o casă de sănătate din Viena. Maiorul Schneider, în timpul aflării sale în Bucureşti, a avut la îndemână toate mijloacele pentru a cunoaşte îndeaproape armata română şi laudele ce îi aduce în prezenta scriere, importanţa ce dă armatei române la caz că va lupta alătura cu armata austriacă, confirmă şi mai mult presupunerea mea… (pp. 3-4)

Cu toate că au trecut 13 ani de la apariţia acestei broşuri, ea nu şi-a pierdut deloc importanţa, ba din contră pot zice că ea este acum mai importantă, că este de mai mare actualitate ca în anul apariţiei ei. Şi cum să nu fie când pe zi ce trece mai toată presa europeană şi cea din ţară este plină de zgomote alarmante, când la vecinii noştri, la bulgari, astăzi nu mai e taină pregătirile ce fac pentru realizarea aspiraţiunilor lor, pe care în curând ei vor să le transforme în realitate. […]

Austria este astăzi îngrijorată când vede cum popoarele balcanice, adormite în urma înţelegerii austro-ruse din [aprilie] 1897, deschid ochii şi aruncă privirile spre Nord. Vizitele colonelului Leontovici, a amiralului Birilev şi a marelui duce Alexandru Mihailovici în Bulgaria au pus pe gânduri cercurile politice austro-maghiare şi cu drept cuvânt, căci chestiunile balcanice, după spusele principelui de Bismarck, sunt pentru Austria chestiuni interne şi de purtarea statelor balcanice depinde pentru ea siguranţa graniţelor sale de la Carpaţi la Marea  Adriatică. Astăzi Austria pierzând influenţa sa în Bulgaria, care poate pune în linie 175 de mii de luptători, precum şi în Serbia care dispune de 125 de mii de luptători, fară de Muntenegru cu brava ei miliţie de 40 de mii de voinici, ea astăzi trece prin momente grele cum n-a mai cunoscut decât după tratatul de la Adrianopol. (pp.4 -6)

Am crezut de datoria mea de a traduce această broşură ca semn de omagiu şi de admiraţiune pentru armata ţării mele, căci în această broşură se arată zi cu zi mişcările Corpurilor armatei noastre, fie că va conlucra cu armata rusească, fie cu cea austriacă.

Îmi aduc şi acum aminte cu groază scena teribilă la care am asistat în luna august 1854, când mica trupă a Moldovei refuzând a merge cu trupele ruseşti în contra turcilor, a fost dezarmată de către ruşi; două regimente de infanterie ruseşti au înconjurat ostaşii moldoveni şi cu toate că soldaţii ruşi după încărcarea armelor, au ochit pe soldaţii moldoveni, aceştia, cu toate ameninţările, au refuzat a merge; şi ulanii şi tunarii au aruncat la pământ cu dispreţ armele lor. În urmă, înconjuraţi de cazaci, au fost duşi la Cucuteni, un sat nu departe de Iaşi, în tabăra rusească, iar servanţii ruşi au încălecat pe dată caii bateriei şi au dus tunurile moldoveneşti în aceeaşi tabără. Cine n-a admirat atunci în Moldova pe bravul locotenent de artilerie Filipescu, care a ţinut piept generalului Budberg şi care drept pedeapsă pentru purtarea sa, a fost în urmă arestat un an de tile în cetatea Bender?[9] Şi astăzi ziarele ruseşti opun unei alianţe române cu Austria, amintirile luptei de la Griviţa şi sentimentele eroilor în viaţă din armatele rusă şi română, iar marele duce Alexandru Mihailovici vine cu escadra rusească la Constanţa. […] pag. 9.

Înainte de a trece la broşura în chestiune voi termina prefaţa mea cu următoarele cuvinte, cu care a terminat colonelul A. Budişteanu scrierea sa „Apărarea naţională” apărută în 1898:

„Nu ştiu care va fi soarta acestei scrieri în literatura noastră militară. Ştiu însă că România nu mai poate rămâne mult timp în starea actuală de apărare expusă la invaziuni, fără mijloace de a respinge de la întâiul moment la frontieră, orice agresiune şi din orice parte.

Înconjuraţi de rase cu totul străine de a noastră şi cu interese care se izbesc de al noastre, siguranţa tânărului şi micului nostru regat, trebuie să fie aşezată numai şi numai pe forţele noastre naţionale.

Este întotdeauna un pericol pentru o ţară care se sprijină şi contează mult pe simpatiile sau amiciţia unor state sau pe legăturile de rudenie între casele domnitoare. În această privinţă avem un exemplu recent, pe nenorocita de Grecia, pe care Europa creştină a tolerat anul trecut să fie zdrobită şi umilită de Turcia, deşi casa regală a Greciei este înrudită îndeaproape cu Casele imperiale germană şi rusă. Să luăm aminte.

România trebuie a fi bine armată şi bine întărită.” Pag. 11.

Introducere

Situaţiunea actuală se află în mare grad de nelinişte şi primejdie. […]

În capitolele următoare voi arăta în ce mod se va schimba situaţia dacă România intră în acţiune, şi întâi dacă va merge cu Rusia, al doilea dacă acest stat se aliază cu puterile iubitoare de pace, şi al treilea dacă păstrează neutralitatea.

Voi avea în vedere cazul cel mai dezagreabil pentru noi aliaţii, dar foarte important, anume acel al unei alianţe cu Rusia, căci dacă alipirea României la Tripla Alianţă nu s-a efectuat încă în timp de pace, atunci trebuie şi noi, şi mai ales Austria să fim organizaţi şi pregătiţi întotdeauna pentru primul caz. […]

Ar fi o nebunie a nu aprecia armata română la justa ei valoare, armata care între altele şi în toamna anului trecut, făcând manevre în faţa regelui, un Hohenzollern, a cules laude şi anume laude binemeritate în faţa şefului ei suprem. [urmează descrirea de către traducător a manevrelor din octombrie 1884 publicată în Monitorul Oastei nr. 27 din 30 octombrie 1884, care la rândul său reproduce un articol din Norddeutsche Allgemeine Zeitung.]

Prin urmare greutatea unui corp de armtă român mobilizat este de 30 de batalioane, 15 escadroane, 12 baterii, 5 companii de geniu ori pe scurt 35 de mii de combatanţi cu 72 de tunuri.

Partea românească: patru corpuri de armată Craiova, Bucureşti, Iaşi, Galaţi.

Un corp de armată român constă în timp de resbel din următoarele trupe:

Două divizii de infanterie, fiecare compusă din in regiment de linie a 2 batalioane, 4 regimente dorobanţi a câte 4 batalioane.

O brigadă de călăraşi de trei regimente a 5-6 escadroane.

O brigadă de artilerie a două regimente, fiecare cu 6 baterii de câte 6 tunuri, în total 72 de tunuri.

Un batalion de geniu a cinci companii. (pp. 18 -19)

România în alianţă cu Rusia, atunci Austria este silită la defensivă (p. 27): Până în ziua a 20 Corpul Bucureşti ocupă Cernăuţii (pp. 24 – 25)

România în alianţă cu Tripla Alianţă:

A 13 a zi: cavaleria austro-română patrulează înspre Chişinău.

A 15 a zi: avantgarda Corpului Bucureşti trece Nistrul (pp. 29 -30).

Este evident că în aceste condiţii nu se mai punea problema abandonării Moldovei.

România neutră atunci ambele mari puteri vor disloca corpuri de observaţie la frontiera cu România (p. 37).

Un alt document important poate fi întâlnit în memoriile feldmareşalului Franz Conrad von Hötzendorf[10] în care acesta povesteşte vizita sa la Bucureşti la finele lunii noiembrie 1912 şi discuţiile purtate cu acest prilej cu regele Carol I, generalul Al. Averescu şi  preşedintele Consiliului de Miniştri, Titu Maiorescu. Prezentăm doar partea referitoare la planurile de luptă comună, austro-ungaro-română împotriva Rusiei:

„A doua zi, 30 noiembrie, la orele 9 dimineaţa, a venit la mine Şeful Marelui Stat Major, generalul Al. Averescu, în acea aripă a palatului regal unde am fost primit ca oaspete al regelui şi am discutat între patru ochi până la orele 11 măsurile militare comune, prilej cu care mi s-a oferit o privire de ansamblu asupra ordinii de luptă a armatei române.

Pentru mine cel mai important lucru a fost ca măsurile convenite să fie imediat consemnate în scris, măcar în linii generale. De aceea am elaborat câteva asemenea măsuri pe care generalul Averescu le-a copiat.

Aceste directive, cunoscute doar de rege şi de generalul Averescu, trebuiau să servească drept bază pentru hotărârile ulterioare, consemnate în scris, între cele două state majore. Un exemplar a fost prezentat M.S. Regelui, iar un al doilea exemplar cu acelaşi conţinut a fost adus la cunoştinţa M. S. Împăratului şi a A. S. I. arhiducele Franz Ferdinand.

Trebuie consemnat în mod special faptul că asigurarea frontierei româneşti la Prut a fost concepută în patru sectoare încredinţate fiecare câte unui corp de armată, cu extremitatea aripei stângi la Dorohoi (acolo urmează să fie plasate batalioane de infanterie sau de vânători de munte).

Cavaleria – roşiorii – va fi gata pentru a invada imediat teritoriul Rusiei cu şase regimente.

Operaţiunea va trebui să înceapă în a zecea zi de la declararea mobilizării.

Corpul IV de Armată chiar mai devreme, cam în a patra zi de la declararea mobilizării.

Datele concrete de mai sus au un caracter strict secret[11].

[…] Textul convenţiei militare încheiate cu şeful Marelui Stat Major al armatei române, generalul Al. Averescu:

Bucureşti, [17] 30 noiembrie 1912

  1. Directivele operative privind cooperarea între Marele Stat Major austro-ungar şi român sunt analoage cu cele din convenţia cu Marele Stat Major german.
  2. În cazul unei cooperări împotriva Rusiei, România îşi va concentra Corpul 4 de Armată la Roman, iar corpurile 1, 2, 3 şi 5 în zona Bârlad-Focşani-Tecuci.
  3. Dintre diviziile de rezervă, trei sau patru se vor concentra la Buzău, una în Dobrogea; cele dintâi vor avea menirea de a fi trimise în linia întâi.
  4. Operaţiunea principală se va îndrepta mai întâi asupra Chişinăului.
  5. Următoarele forţe austro-ungare se vor concentra în zona Tarnopol-Tremblowa-Czortkow, iar o parte la Cernăuţi.
  6. General Averescu
  7. General Conrad von Hötzendorf“[12]

 

La scurtă vreme de la vizita generalului austro-ungar, discuţiile sale şi-au găsit ecoul într-una din revistele militare ale epocii, Buletinul Armatei şi Marinei, „Revistă militară de cultură generală şi de educaţie naţională redactată de un comitet de ofiţeri şi publicişti români sub preşedinţia de onoare a Domnului General de Divizie Grigore Crăiniceanu, comandantul Corpului II de Armată şi membru al Academiei Române.”

Din „Comitetul de redacţiune“ făceau parte:

Colonel Iliescu D. din Artilerie

Colonel Praporgescu D. din Cavalerie

Colonel intendant Staicovici St. din Marină.

Maior Darvari M. din Infanterie

Maior Poetaşu S. din Infanterie

Maior Ballif E. din Cavalerie

Maior Olteanu C. din Cavalerie

Căpitan Pascal T. din Artilerie

Căpitan Iovanovici A. din Cavalerie

Căpitan Bârzotescu L. din Infanterie

Căpitan Cernovodeanu P. din Artilerie

Căpitan Economu V. din Infanterie

Căpitan Stănculescu Gh. din Infanterie

Căpitan Samsonovici N. din Infanterie

Căpitan Botez D. din Cavalerie

Căpitan Sion G. V. din Geniu

Căpitan Crăiniceanu C. din Cavalerie

Locotenent Antonescu I. din Cavalerie[13]

Iorga N., Profesor universitar, membru al Academiei Române

Slavici I., Profesor şi publicist

Mehedinţi S., Profesor universitar

Murgoci G., Profesor universitar

Eraclie Sterianu, Doctor în medicină, publicist.

Karnabat, publicist

Poenaru I. Inginer

Redactor literar : Ion Slavici

O menţiune specială merită căpitanul de cavalerie Constantin Crăiniceanu. Este fiul generalului Gr. Crăiniceanu şi în ianuarie 1917, având gradul de lt. colonelul şi comanda Regimentului 25 Infanterie a colaborat la acţiuena trădătoare a colonelului Alexandru D. Sturdza, fapt ce i-a adus judecarea şi executarea prin împuşcare în Vinerea Mare (31 martie/13 aprilie 1917)[14]. Articolele de mai jos îi aparţin şi vădesc cât de bine era iniţiat autorul lor în detaliile planului Schlieffen. Sunt emblematice pentru un anume mod de a gândi specific epocii şi din acest motiv le reproducem în întregime :

 

« ACŢIUNEA STRATEGICĂ A ROMÂNIEI

ÎNTR-UN VIITOR RĂZBOI EUROPEAN

Într-un viitor război european soarta României se va decide pe Mosela, în bătălia dintre Francezi şi Germani. Ea va depinde de partea cui va rămâne victoria finală. Dar aceasta nu înseamnă că România va putea aştepta sorţul fatal cu mâna în buzunar. Din contra tocmai activitatea mâinii ei înarmate va avea influenţă asupra bătăliei franco-germane, cu cât Rusia şi popoarele slave din Balcani vor fi ţinute mai mult timp în loc de Austria şi de România, cu atât aceasta îi va permite Germaniei a întrebuinţa cea mai mare sumă de forţe în timpul necesar spre a termina cu Franţa. Pentru victorie, Germania nu are nevoie decât de timp; nesusţinută de Rusia la timp pe uscat, mai puţin încă de Anglia, Franţa izolată nu poate spera victoria finală în cu Germania singură chiar, cu atât mai puţin dacă se ţine seama de Italia.

În studiul strategic al colonelului francez Boucher[15] care, ca fost şef de birou, este în msură să aibă date precise, acest ofiţer e optimist şi e convins de victoria franceză. El atribuie Germanilor o situaţie strategică defavorabilă în prima ciocnire franco-germană, punându-i pe hartă într-o situaţiune pe care aceştia se vor feri a o adopta în realitate.

Spre a dovedi care trebuie să fie acţiunea României într-un viitor război ne vom servi de datele colonelului Boucher în studiul său.

Lăsând la o parte colaborarea Angliei care nu i-ar folosi la nimic Franţei decât pe mare, prin apărarea coastelor, pe care de altfel Germanii nu au nici un interes de a le ataca, căutând deciziune ape uscat; Boucher studiază la prima parte, numai planul de război al Rusiei, pentru a deduce din el planul de război al Germaniei şi deci contramăsurile Franţei.

Atât în ofensivă cât şi în defensivă – zice Boucher – Rusia va aduna un grup în Polonia, spre Bialystock, pentru a face faţă armatelor Austro-Germane ce şi-ar putea da mâna spre acest punct; ea va aduna un grup secundar spre Kiev pentru a acoperi flancul stâng al grupului principal în faţa unui alt grup austriac ce ar căuta să înainteze pe la sudul bălţilor Pinsk şi în fine, o extremă stângă în Basarabia pentru a face faţă unei armate române.

Pentru ce este vorba de o ofensivă austro-germană, nu înţelegem, căci este sigur că în virtutea principiului a fi mai tari pe un punct dat, pe care însuşi Boucher îl atribuie strategiei Triplicei, acţiunea austro-germano-română în prima parte a războiului, este defensiva cu minimum de forţe. Atât numai că folosindu-se de întârzierea mobilizării şi concentrări ruseşti, armatele aliate vor pronunţa mai întâi o mişcare ofensivă pentru a imobiliza armatele ruse cât mai departe. Apoi, de vor fi nevoite, vor ceda terenul pas cu pas, dând Germaniei timpul de a termina Franţa şi de se a întoarce contra Rusiei dacă aceasta va mai insista.

Singuri Românii vor putea avea la început o acţiune ofensivă activă. Ei vor ocupa linia Nistrului cu forţe necesare spre a învinge singurele două corpuri de armată şi două divizii de cavalerie ruse ce vor putea fi concentrate în acea parte. Ruşii vor trebui în adevăr să graviteze cu maximum de forţe spre Polonia prusiană pentru a respinge cât mai repede grupul austro-german şi a alerga în ajutorul Franţei. Aceasta rezultă de altfel şi din dislocare pe timp de pace a armatei ruseşti. Boucher ne dă următoarea ordine iniţială rusă: din 27 de corpuri ruse, 18 corpuri cu 14 divizii de cavalerie vor forma grupul principal, 5 corpuri cu 4 divizii de cavalerie vor forma corpul secundar, 2 corpuri cu 2 divizii de cavalerie extrema stângă a corpului secundar, iar 2 corpuri cu 2 divizii de cavalerie rezerva generală.

Este suficient să aruncăm o privire pe harta de dislocare a trupelor ruse pentru a vedea situaţiunea trupelor ruso-române faţă în faţă şi a căilor ferate de care se vor servi ele pentru  concentrare. Este ridicol să ne gândim la părăsirea Moldovei când Ruşii nu au în Basarabia decât următoarele trupe; 2 regimente de infanterie (53 şi 54) 1 regiment de Husari (8) şi o brigadă de artilerie (14) la Chişinău, 2 regimente de infanterie (55 şi 56) la Tiraspol şi Bender, 2 regimente de cavalerie (8 de Dragoni şi 8 de Ulani) la bălţi şi la Tiraspol. Dar acestor trupe le trebuie pentru a se concentra la Chişinău timp mai mult decât ne trebuie nouă ca să trecem Prutul cu forţe egale cel puţin.

Tot asemenea restul celor două corpuri ruse, 7 şi 8, singurele ce ne va putea opune Rusia, nu se vor putea găsi pe zona de concentrare în Basarabia ce le atribuie colonelul Boucher în studiul său decât în urma unor forţe române cel puţin egale.

În adevăr, având în vedere greutatea mobilizării şi concentrării corpurilor ruse, din cauza enormului spaţiu de teren, pe care se găsesc, tot după datele lui Boucher, în primele zile după declararea războiului numai o sigură divizie din corpul 8 şi o divizie de cavalerie se vor putea concentra în Basarabia. Cealaltă divizie a corpului şi încă o divizie de cavalerie se vor putea concentra în Basarabia de abia în a 13-a zi, la Chişinău; iar corpul 7 nu s-ar putea aduna în Basarabia decât în a 19-a zi. Acestor trupe le mai trebuie încă câteva zile pentru a ajunge la Prut. Ar trebui deci, pentru a admite ideea înrădăcinată încă în mintea multora, că va trebui să părăsim Moldova, să admitem că armata română va sta mai bine de 20 de zile cu arma la picior pe dreapta Prutului.

În realitate armata română de nord se va putea concentra netulburată spre Chişinău împingând în marşul ei trupele de acoperământ ruse şi va fi în poziţie de a bate corpurile ruse la trecerea Nistrului; în Basarabia chiar în tot cazul.

Departe deci de a sacrifica noi Moldova ruşilor[16], aceştia vor fi obligaţi a ne ceda nouă Basarabia

În timpul acestor operaţiuni la Nord, restul armatei române va face faţă Bulgariei în caz că aceasta nu va fi aliata noastră adoptând defensiva pură în Dobrogea şi pe Dunăre, cu minimum de forţe. Fortificaţiile ce s-ar mai construi în Dobrogea ar permite deci siguranţa acestei provincii şi ar compensa inferioritatea numerică momentană. Pentru a ataca însă cu factori siguri de victorie la nord ne va trebui o forţă de cavalerie cel puţin egală cu cea a Ruşilor în acea parte, adică două divizii de cavalerie independente. Acestea vor trebui organizate din timp de pace pe picior de război, cu artilerie, mitraliere, biciclişti şi infanterie, putând trece Prutul în 24 de ore de la ordinul de mobilizare pentru a se măsura cu cavaleria rusă în Basarabia. Chiar concentrarea singurei divizii, a 14-a rusă în Basarabia, devine problematică faţă de invazia celor două divizii de cavalerie, astfel formate precum propunem, cărora nu le va putea rezista singurul regiment de husari ce formează sâmburele diviziei de cavalerie rusă la Chişinău. Toată mobilizarea în Basarabia va fi perturbată.

Odată cele două corpuri ruse bătute pe Nistru, armata română de nord va merge să dea mâna cu armata austriacă, contra grupului secundar rus de la sud de Pinsk. O parte din această armată va putea, de va fi nevoie, întări grupul din Dobrogea.

Chiar dacă nu am putea bate pe ruşi, admiţând că aceştia ar putea concentra forţe prea numeroase spre Basarabia, totuşi vom putea fi concentraţi pe Nistru înaintea lor, adoptând atunci defensiva. În acest caz, această atracţiune de forţe numeroase ruse spre sud, va face mai uşoară victoria decisivă a Germanilor, astfel încât rezultatul final va fi tot favorabil.

Din aceste consideraţiuni se va deduce uşor care va fi zona de concentrare a armatei principale române şi că concentrarea ei pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi nu are niciun rost. Tendinţa noastră trebuie să fie organizarea dispozitivului căilor ferate astfel ca să permită o concentrare repede cât mai aproape de Iaşi şi de Prut.

Victoria noastră însă nu poate fi definitivă decât dacă Germania va fi învingătoare. În caz contrar, fiind Rusia învingătoare, noi nu am mai putea păstra Basarabia şi am fi siliţi a ne retrage.

În viitorul număr ne propunem a dovedi, cu datele adversarilor Germanilor, că victoria acestora, în condiţiunile actuale, care nu se pot schimba nici în viitor, este probabilă, putem afirma chiar sigură.”

C[17].

« Chestiuni militare de actualitate.

Viitorul război european.

Spre a ajunge la un tablou real al evenimentelor ce se vor petrece într-un viitor război european, nu trebuie să socotim totalitatea forţelor ce vor lua parte la luptă pe întregul câmp de război, ci numai pe acela ce vor lua parte la prima lovitură decisivă. Această lovitură va avea rezultat hotărâtor şi va pune, probabil, capăt războiului.

Germania va fi în adevăr gata odată cu Franţa – dacă ia ofensiva cu unităţi puse pe picior de război – înaintea tuturor celorlalte Puteri. Ea va căuta deci de a profita de această împrejurare pentru a începe imediat acţiunea, fiind superioară Franţei. În acest timp aliatele Germaniei vor căuta a întârzia pe aliatele Franţei, până când Germania va fi terminat. Odată Franţa învinsă, Rusia nu va mai putea insista, căci ar fi uşor bătută de Germania şi Austria, eventual de China şi Turcia, fără a mai vorbi de provinciile interne doritoare de a se emancipa. Acest eveniment va curma şi poftele statelor balcanice şi Europa se va linişti.

Ceea ce ne propunem să arătăm în acest studiu este că :

1 Germania va putea întrebuinţa toate forţele sale la început pentru a lupta cu Franţa.

2 Germania poate bate Franţa, dacă poate dispune de toate forţele sale.[18]

Pentru dovada temei noastre ne vom servi de datele unui adversar – de ale colonelului Boucher. Ţinând seama de repartiţia celorlalte forţe puse în joc, Rusia va dispune, după Boucher, de 13 corpuri de armată pentru a invada în Prusia. În adevăr, Rusia dispune în total de 30 de corpuri de armată, iar Austria de 16 corpuri, adică 14 corpuri mai puţin. Acest calcul nu are însă mare valoare ; fie ele 13, fie ele mai multe, important este calculul timpului în care aceste corpuri vor putea ocupa Berlinul, deoarece acest timp este acela, când Germanii pot dispune de toate corpurile lor active şi de bună parte din cele de rezervă pentru a termina cu Franţa. Să calculăm deci acest timp. Greşeala colonelului Boucher este de a crede că aceste 13 corpuri vor înainta fără a ţine seama de acţiunea armatei austriace şi de corpurile de rezervă prusiene. În realitate, ele nu vor putea înainta decât simultan, pe măsură ce celelalte corpuri au învins rezistenţa austriacă, dacă o pot învinge. Altfel şi-ar expune spatele.

Să considerăm totuşi cazul cel mai bun pentru Ruşi, că cele 13 corpuri vor putea înainta nesupărate. Mai rămâne de văzut dacă înaintarea lor se va face la timp pentru a avea o influenţă asupra primei ciocniri franco-germane.

După calculele făcute de colonelul Boucher, aceste corpuri vor fi concentrate în a 24-a zi de la ordinul de mobilizare, la Bialystock, în Polonia. De la Bialystock la frontiera rusă sunt 300 de km marş pe jos. Astfel, deşi cu multă indulgenţă, se poate admite cifra dată de colonelul Boucher, că aceste corpuri vor invada Prusia în a 35-a zi. Dar de la frontieră la Berlin mai sunt alţi 300 de km. Spre a ajunge la Berlin, cele 13 corpuri ruseşti vor avea de făcut un marş de 600 de km pe jos, împingând înaintea lor forţele de rezervă ale Germaniei.

Ruşii nu vor putea ocupa Berlinul decât în a 50-a zi, în cazul cel mai fericit. Boucher se înşeală deci crezând că încă din ziua 20-a Germanii vor trebui să-şi transporte corpurile din Lorena spre est pentru a acoperi Berlinul. Dar ruşii nici nu şi-au terminat concentrarea în a 20-a zi !… Apoi invadarea Prusiei orientale şi poate chiar ocuparea Berlinului nu au mare importanţă, dacă Franţa este definitiv învinsă, căci Ruşii vor fi obligaţi să evacueze ceea ce ocupaseră la început. Admiţând însă că Germanii voiesc a-şi acoperi capitala, ei nu vor începe a transporta corpurile lor din Lorena decât după a 40-a zi cel mai devreme, având nevoie de trei zile pentru a-şi transporta toată armata de la Vest spre Est.

Ce priveşte Anglia, ea nu va putea debarca la timp un corp de expediţie, chiar având dominaţiunea mării. Precipitarea evenimentelor nu-i va permite să ia parte la lovitura decisivă şi se va mulţumi a bara Canalul Mânecii şi a-şi apăra coastele, eventual a bloca flota germană. Toate acestea vor fi acţiuni secundare, fără efect asupra acţiunii decisive care se va petrece pe uscat.

Este deci dovedit că Germania va avea completa libertate de acţiune timp de cel puţin 40 de zile şi că va putea întrebuinţa pentru ciocnirea decisivă toate corpurile sale active şi câteva din cele de rezervă.

Acestea dovedite ne mai rămâne să dovedim punctul al doilea : că Germania poate învinge Franţa, luptând singură în timp de 40 de zile. Nu ţinem seama de acţiunea Italiei, considerând cazul unei agresiuni germane, ceea ce ar putea conduce pe Italia să prăstreze neutralitatea.

În ceea ce priveşte forţele celor două adversare, Germania este cu mult superioară în ce priveşte numărul, ea având 27 de corpuri şi find pe cale de a-şi mări contingentul anual cu un număr de 50 de mii de soldaţi. Franţa n-are decât 21 de corpuri şi nu mai poate face altele. Deja în aceste corpuri armata permanentă de abia atinge 40% din efectiv, restul trebuind a fi completat cu rezervişti. Dar lăsând toate celelalte consideraţiuni de comparare la o parte şi admiţând că cele două armate se găsesc în perfectă egalitate de comnadament, instrucţie, moral, organizare etc. rămâne totuşi fapt superioritatea covârşitoare a numărului de partea Germaniei. Aceasta nu este însă suficient. Să considerăm puţin terenul şi felul de luptă.

Franţa nu poate lua ofensiva. Forţa sa numerică inferioară, imposibilitatea de a se concentra înaintea adversarei sale, îi interzic ofensiva. Ea va trebui deci să aştepte ofensiva Germaniei şi contează pe greşelile de desfăşurare ale armatei germane pentru a lua ofensiva pe un punct dat. Să vedem deci  care va fi planul german. Desfăşurarea armatei franceze, pe care ne-o dă studiul căilor ferate şi datele colonelului Boucher, se va face pe linia Epinal-Toul-Verdun care prezintă o deschizătură nefortificată între Epinal şi Toul, pe unde o armată poate înainta mascând cetăţile.

După toţi scriitori competenţi ai timpurilor actuale – între care cităm în primul rând pe generalii Bonnal[19] şi Bernhardi[20] – Germania va lua ofensiva cu două mase principale : una îndreptată asupra liniei întărite Epinal-Toul-Verdun, alta prin Belgia, violând teritoriul acesteia, şi având rolul de a întoarce pe la nord linia Toul-Verdun şi a veni să cadă pe liniile de comunicaţie franceze. Spre a face legătura acestor două grupe, Germanii au construit o formidabilă linie întărită Metz-Thionville, pe care Bonnal o numeşte unică în lume[21] şi o consideră suficientă pentru a asigura legătura efectivă a celor două grupe germane.

Boucher crede că Francezii vor dejuca planul Germanilor atacând grupul german din Lorena cu întreaga armată franceză de 21 de corpuri, în timp ce grupul german din Belgi ava fi oprit pe loc de opt divizii de rezervă franceze şi cele 4 divizii active ale armatei belgiene.

Ideea este bună în sine şi corespunde strategiei ce trebuie a se opune strategiei mişcărilor învăluitoare cu grupe depărtate unele de altele. Pentru reuşita ei trebuie însă să se oprească una din grupe până la învingerea celeilalte.

Boucher crede lucrul posibil pentru cazil ce ne interesează, el însă face următoarele erori :

Crede că grupul german din Lorena nu va fi mai tare decât 13 corpuri, pentru că nu face să intervină totalitatea armatei germane, ci crede că o parte va rămâne să facă faţă Rusiei. Am dovedit însă că aceasta nu e necesar. Germanii, după calculele lui Boucher chiar, vor putea începe operaţiunile în a 10-a zi, când Ruşii abia încep transporturile de concentrare spre Bialystock, la 300 de km departe de frontiera germană. Ce-ar putea deci să facă acolo trupe germane active, când Germanii au în tot cazul trupe de rezervă – pe Austriaci şi eventual pe Români ? Nu credem că Germanii vor comite eroare de a lăsa un singur batalion activ la frontiera rusească.

Nu ţine seama de linia Metz-Thionville şi crede că Germanii, neputând rezista în Lorena până la terminarea mişcării grupului din Belgia, se vor retrage peste Rin, lăsând în mâna Francezilor grupul lord in Belgia aventurat. În realitate admiţând că grupul german din Lorena nu poate rezista, el se va aşeza în defensivă pe linia Metz-Thionville, care-l va lega cu grupul din Belgia, astfel va aştepta ca acesta să-şi termine mişcarea, reluând ofensiva la momentul oportun.

Crede şi cere ca armata belgiană să ia pe faţă partea Franţei, ceea ce nu este sigur. Generalul Bonnal crede că armata belgiană se va concentra şi va rămâne în expectativă, fiind gata a se opune numai în caz că independenţa ţării ar fi ameninţată. Dar germanii nu o vor face aceasta decât tocmai când Belgia va manifesta pe faţă contra ei ; de aceea aceştia se vor mulţumi a permite tercerea armatei german, precum am permis noi trecerea armatei ruseşti în 1877. În tot cazul spre a preveni orice mişcare ofensivă din partea Belgiei, Germani va trebui să adopte măsuri capabile a dejuca combinaţiunile adversarilor, şi acest plan constă în formarea unei rezerve înapoia celor două grupe de atac, gata de ale susţine, după trebuinţă.

Aşadar ţinând seamă şi de dispozitivul de căi ferate, Germanii vor putea adopta următoarea ordine de bătaie :

Grupul [de armate] Lorena : 15 corpuri.

Grupul [de armate] Belgia : 8 corpuri

Rezervă 4 corpuri şi un număr oarecare de divizii de rezervă. Această rezervă ar fi adunată pe linia Metz-Thionville şi ar face jocul basculei între cele două grupe germane.

După socoteala lui Boucher, Francezii pot opune spre frontiera belgiană 8 divizii de rezervă. Pentru a le răsturna 8 corpuri active germane sunt mai mult decât suficiente. Dacă ar interveni şi cele 4 divizii belgiene, Germanii ar mai avea încă 4 corpuri, deci forţe îndoite, ceea ce ar permite ca mişcarea lor prin Belgia să se facă cu repeziciune. E de prevăzut deci că mişcarea va fi terminată în a 10-a zi, adică a 20-a de la mobilizare.

Dacă armata franceză a reuşit să se retragă fără a fi decisiv învinsă şi timpul celor 40 de zile s-a împlinit, Germaniei îi rămâne totuşi jocul liniilor interioare. Lăsând deocamdată armata franceză în observare, o bună parte a armatei ei poate veni acum spre est pentru ca împreună cu armata austro-română să scoată din cauză armata rusească. Apoi se poate reîntoarce în contra Franţei. Un perfect dispozitiv de căi ferate face ca mişcarea întregii armate să se execute ca a două corpuri de armată, fiecare 2 corpuri de armată dispunând în adevăr de câte o cale dublă, într-o zonă de mişcare proprie.

Este caracteristic că în ultima parte a lucrării sale[22] colonelul Boucher admite că salvarea Franţei stă în atitudinea Belgiei şi în valoarea armatei belgiene. Este adevărat că Belgia este pe cale de a-şi reorganiza armata de război de 300 de mii de oameni. Aceasta însă cere ani de zile, timp în care nici Germania nu va sta pe loc. Este încă o întrebare : dacă, odată reorganizată această forţă, va fi îndreptată împotriva Germaniei, precum cere Boucher. Actualmente este un puternic curent în opinia publică belgiană care cere o alianţă directă cu Germania. Se va ajunge în tot cazul la o convenţie, ca Germania să garanteze independenţa Belgiei pentru a i se permite trecerea grupului său de atac prin Luxemburgul belgian.

Pentru neutralizarea Belgiei cu sila, Germania mai are şi un alt plan : acela al unui atac bruscat pentru a împiedica mobilizarea armatei belgiene. Deplasarea corpului 8 la Aix-la-Chapelle şi putinţa lui de a se concentra într-o noapte, par a corespunde acestui plan. După ziarul belgian « Le Soir » ordinul de mobilizare sosind seara, aproape tot corpul 8 poate trece Meusa a doua zi dimineaţa ! « Până seara Belgia este tăiată în două şi Anversul izolat de restul ţării printr-o perdea [de trupe] ce se îndeseşte apoi din ce în ce mai mult. Mobilizarea armatei belgiene devine imposibilă. Căile ferate sunt în mâna Germanilor, cetăţile mascate şi izolate, Belgia nu mai poate face nimic. »

Ce este mai caracteristic în acest tablou este că însuşi optimistul colonel Boucher consideră pericolul ca evident şi cere ca guvernul belgian să ia măsuri.

Cele spuse mai sus se aplică cazului normal al unei acţiuni cu o armată mobilizată.

În urma unei îndrumări ce Germania voieşte însă a da armatei sale de uscat, ridicând-o la un efectiv de 850 de mii de oameni pe timp de pace, este de considerat o altă eventualitate, aceea a unui atac bruscat cu armata nemobilizată.

Aceasta ar permite armatei germane să se transporte în patru sau cinci zile în mijlocul zonei de concentrare franceză, să o tulbure şi să paralizeze întreaga acţiune a Franţei. Războiul ar fi terminat în câteva zile.[23]

Concluziune : cele ce preced dovedesc cele două premise : că Germania va putea lupta  cu totalitatea forţelor contra Franţei şi că va fi deci în măsură de a o bate.

*

Ce ne priveşte pe noi în primul rând se cere :

  1. Perfecţionarea sistemului de căi ferate.
  2. Formarea unui corp de două divizii de roşiori independente, cu efectiv de război, cu artilerie, mitraliere şi infanterie, şi mai presus de toate cu comandamente fixe şi corespunzătoare misiunii.

În fine, perfecţionarea tuturor celorlalte elemente materiale şi morale de luptă, pentru ca în tot minutul să fim gata ca şi când ordinul de mobilizare ar fi aşteptat din moment în moment.

România nu trebuie să piardă nicio singură zi pentru organizarea forţelor materiale şi morale, de care va avea nevoie pentru a-şi îndeplini datoria de neam, mai curând decât se aşteaptă. Fiecare secol în istoria popoarelor a avut caracteristica sa. Aceea a secolului XX, pregătită de germenul revoluţiei franceze, este emaniciparea naţionalităţilor şi formarea statelor pe baza unităţii lor etnice. Nicio putere umană nu se va putea opune acestei legi de predestinare. Dar trebuie să fim gata pentru a prinde prima ocazie chiar.

Vom învinge numai dacă ne vom infiltra în inimă că lucrul e posibil şi dacă ne vom pregăti pentru războiul cel mare… »

C.[24]

La finele lui 1913 Buletinul Armatei şi al Marinei a fost defiinţat din cauza criticilor aduse guvernanţilor pentru modul în care se desfăşurase campania din vara anului 1913 împotriva Bulgariei, sau participarea României la cel de-al doilea război balcanic.

Ştim cum a izbucnit Primul Război Mondial în iulie –august 1914 şi cum opinia publică românească s-a pronunţat categoric pentru o acţiune de partea Antantei care să permită realizarea idealului naţional de unire a României cu Transilvania şi Bucovina. Planul Schlieffen a eşuat în confruntarea de pe râul Marna, la începutul lui septembrie 1914. În fond, după păreea noastră, eroarea principală a planului constase nu atât în dificultăţile legate de o eventuală încercuire şi cucerire a Parisului de către trupele germane, ci de faptul că în condiţiile în care Franţa era aliată cu Marea Britanie şi Rusia, chiar dacă germanii ar fi reuşit încercuirea capitalei franceze, nu puteau obţine nicio pace separată şi nici o situaţie care să le permită trimiterea majorităţii trupelor lor de pe frontul de vest în est, împotriva Rusiei. Aşa cum va recunoaşte generalul Falkenhayn în 1915, Germania nu avea suficiente trupe pentru a obţine o victorie militară pe ambele fronturi.

 

[1] Ambele sisteme de fortificaţii s-au bucurat de cea mai documentată prezentare în lucrările publicate de Muzeul Militar Naţional « Regele Ferdinand I », graţie cercetărilor a doi reputaţi istorici militari : Cornel I. Scafeş şi Ioan O. Scafeş : Cetatea Bucureşti. Fortificaţiile din jurul Capitalei (1884 – 1914) şi Regiunea întărită Focşani-Nămoloasa-Galaţi (1888 -1916)  ambele apărute într-o frumoasă grafică la Editura ALPHA MDN din Bucureşti, în 2008, respectiv 2014.

[2] Nicolae Bibescu (1832 -1890), ofiţer remarcabil, adjunct al generalului Trochu în războiul franco-prusian din anii 1870 – 1871, s-a întors în România după dezastrul Franţei, lansându-se în politică şi în afaceri.

[3] Tache Ionescu, Discursuri politice, 1897, vol. I, pp. 305 – 309.

[4] Mumm von Schwarzenstein, Alfons Freiherr von (1859 – 1924), diplomat german, nepotul proprietarului celebrei firme de şampanie Mumm din Reims; ataşat de ambasadă la Londra (1885), Washington D.C. (1888), secretar de legaţie la Bucureşti ( 1892 – 1893), la Roma (1893 – 1894), Luxemburg (1898), din nou la Washington (1899), apoi la Beijing unde i-a succedat baronului Clemens von Ketteler, asasinat la 22 iunie 1900,    ambasador la Tokio (1906 – 1911). Celebru prin fotografiile făcute în China. Între anii 1917 – 1918 a fost reprezentant al Germaniei la Kiev.

[5] Schlieffen, Alfren conte von (1833 – 1913), feldmareşal german, şef al Marelui Stat Major (1891 -1906), celebru pentru elaborarea planului care îi poartă numele, la finele anului 1905, în care explica modul în care Germania, respectiv a Puterile Centrale, puteau câştiga un război pe două fronturi prin înfrângerea rapidă a Franţei, ca în războiul de la 1870, înainte ca Rusia să-şi poată încheia mobilizarea trupelor, şi apoi mutarea majorităţii trupelor din vest în est, graţie sistemului eficient al căilor ferate germane, şi înfrângerea trupelor ruse în câteva mari bătălii.

[6]  Calea ferată Ghimeş – Palanca.

[7] Colonelul conte von Hülsen-Haeseler (1852 – 14 nov. 1908), ataşat militar la Viena (1894 – 1897), avansat general în 1899. Din 1901 şef al cabinetului militar al împăratului Wilhelm al II-lea cunoscut pentru faptul că a murit de infarct la capătul unui dans pe care l-a executat deghizat în balerină pentru a-şi amuza suveranul deprimat din cauza scandalului mediatic declanşat de interviul pe care suveranul îl acordase cotidianului britanic „Daily Mirror”.

[8]  Document publicat în Die Grosse Politik der Europäischen Kabinetten, vol. XI, Berlin, 1925, doc. nr. 2835, pp. 312 – 313. Traducerea în Sorin Cristescu, Regele Carol I în rapoartele diplomatice austro-ungare 1877 -1914, vol. II 1896 -1908, Editura Paideia, Bucureşti, 2014, pp. 66 – 68.

[9] Manuscrisul original relativ la această dezarmare, subsemnat de 54 de ofiţeri ai miliţiei Moldovei, se află în colecţunea dlui Vasile Kogălniceanu.

[10] Franz Conrad von Hötzendorf, Aus meiner Dienstzeit, Viena, 1922, vol. II, pp. 354 – 370.

[11] Documentul există în A.N.I.C., Fond Xerografii Viena, dosar LX/15, filele 12 – 15.

[12] Sorin Cristescu, op. cit., vol. III 1908 -1913, pp. 315 – 321. De menţionat faptul că documentul redactat de Hötzendorf nu se află în arhivele austriece sau româneşti, dar existenţa sa este sigură de vereme ce în doc. nr. 277 de la pagina 337 se menţionează faptul că „lt. col Oskar von Hranilovici s-a întors de la Viena, unde a remis schiţa direcţiei de marş a armatei române împotirva Rusiei şi a fost primit ieri în audienţă de M.S. Regele.”

[13] Ion Antonescu (1882 -1946) viitorul mareşal.

[14] Pe larg în Petre Otu, Maria Georgescu, Radiografia unei trădări. Cazul Colonelului Alexandru D. Sturdza, Editura Militară, Bucureşti, 2011, pp. 138 -149.

[15] Boucher, Arthur (1847 – 1933). Autor : La France victorieuse dans la guerre de demain, Paris, 1911, L’Offensive contre l’Allemagne, Paris, 1912, La Belgique à jamais indépendante, Paris, 1913, L’Allemagne en péril, Paris, 1914. În această ultimă lucrare, la pag. 26 autorul afirmă : « La thème de manœuvres impériales en 1912 est venu confirmer l’intention de notre voisin de commencer par nous écraser, en précisant la situation initiale de la manière suivante : … C’est seulement après la destruction de l’ennemi principal de l’ouest (Français) que pouvait commencer la concentration contre l’ennemi de l’est. » et ces jour derniers, le général von Jagewitz nous redisait la même chose en ces termes : « L’offensive contre la France, avec toutes les forces disponibles, serait la première condition à remplir dans une guerre imposée à l’Allemagne sur deux fronts à la fois. »

[16] Ideea strategică din 1888 care a stat la baza proiectului de construire a liniei fortificate Focşani-Nămoloasa-Galaţi după planurile maiorului german Maximilian Schumann.

[17] Buletinul Armatei şi al Marinei, nr. 1, ianuarie 1913, pp. 7–8.

[18] În fond, motivul principal pentru care contele von Schlieffen elaborase celebrul său plan era acela de a cere liderilor Reich-ului înrolarea tinerilor dintr-un contingent în proporţie de 90% ca în Franţa şi nu doar 60% cum se făcea în Germania, deoarece existau temeri legate de comportamentul tinerilor care proveneau din familiile cu orientare politică social-democrată. Vezi pe larg lucrarea recentă a lui Terence Zuber: Inventing the Schlieffen Plan: German War Planning 1871-1914, Oxford, 2002, pp. 5 -26.

[19] Guillaume Bonnal (1844 -1917), general francez, teoretician militar.

[20] Friedrich von Bernhardi (1849 -1930), general german şi istoric militar, celebru pentru lucrarea sa Deutschland und der Nächste Krieg (Germania și următorul război), publicată în 1911. A pledat pentru o politică de agresiune nemiloasă și un dispreț total față de tratate, privind războiul ca fiind „de drept divin”.

[21] Questions militaires, 1-ere serie, Paris. (nota autorului).

[22] La Belgique à jamais indépendante, [Belgia niciodată independentă], Paris, 1913. (nota autorului)

[23] Presa franceză (nota autorului).

[24] Buletinul Armatei şi al Marinei, nr. 2, februarie 1913, pp. 34 –36.

 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest