Partidul pirat şi era mai puţinului

 

Ca reinterpretare a structurilor cu mai multe dimensiuni, oscilante între ancorarea definitivă în clișeu și/sau arhetip, Marshall McLuhan recupera legătura chimică (în sens rezonant, magic, via Heisenberg, Linus Pauling etc.) a fuziunii atitudinii arhaice faţă de clișeu cu noţiunea modernă de arhetip, ca produs al noilor tehnici, cu toată evidenţa ușor recognoscibilă în procesul prin care mediile tehnologice au efectul de a lichida/ înlătura clișeele culturilor/mediilor create de tehnologiile precedente.

Dacă din „poza de grup” a subiecţilor care acţionează comunicativ, Habermas distinge între scepticul propriu-zis – scepticul radical (practicant al refuzului argumentului dovedit o argumentaţie goală) – scepticul cu o a doua șansă (trecerea de la acţiunea comunicativă la cea strategică), profilul utilizatorului de logos este surprins de Marshall McLuhan, în tușe clare, prin plasarea în interiorul peșterii lui Platon – atelier/ prim depozit de arhetipuri – drept eu pus în relaţie cu fragmente modulare, desemnat prin allforabit – cel care face totul pentru un bit/bucătură, specializat, deopotrivă, în producerea de obiecte, dar și în mijlocul automat de a le recicla, înlocuindu-le și transformându-le printr-o/într-o permanentă producţie. De altfel, metoda reciclării denunţă tocmai rezistenţa virtualului de a se menţine la un singur nivel, efect de circuit recunoscut și în modelul resacralizant platon-ian de aruncare în peșteră a tuturor fenomenelor multistratificate.

Lyotard avertiza, profetic, asupra faptului că noile tehnologii vulnerabile la piraterie, ca date utile în luarea deciziilor, reclamă reexaminări din perspectiva dimensiunii formativ-politice și a punerii lor transparente în circulaţie/în reţea, cu valoare de monedă.

Cu siguranţă, aserţiunea lui Lyotard a prefigurat modelul practic al unei alternative – Partidul Pirat – cotat drept a treia forţă politică din Germania, mizând, tocmai, pe legitimarea de la software-urile on-line [de participare cetăţenească], capabile a dizolva, eficient, organizaţiile politice ca marcă a democraţiei minimale, purtând la vedere însemnele noii democraţii post- industriale.

Abolirea segregării rigidizante între/dintre producători vs. consumatori, extinse și asupra sferei politice, suscită, deopotrivă, fie exaltarea în prezenţa unei bune șanse de a depăși disfuncţiile actuale ale modelului european, fie rezerva că virtualul ar imprima o diminuare a nivelului modului/modelului în care se face politică. La limită, integrat unei ere a mai puţinului (Age of Less), modelului democratic i se impută anexarea virtualului, ca efect sporit al transparenţei / al participării cetăţenești crescute și ca soluţie alternativă la eşecul previzibil al tehnocraţiilor.

Decupat din seria viitorologilor europeni, în cheie sceptică, Matthias Horx se păstrează la distanţă de încărcarea virtualului cu atributul de platformă pentru democraţiile participative, considerând spaţiul mediat electronic un mijloc de comunicare ce amplifică toate luările de cuvânt secundare – profeţiind că viitorul nu va fi al piraţilor, ci al provocatorilor [trolls].

Virtualul mediază trecerea de la „opera deschisă” la „societatea deschisă”, în sensul că, prin ceea ce pierde la nivel estetic, politicul câștigă în popularizare, în uniformizare, în difuzare liberă și extensivă, în afara oricărei cenzuri.

Printr-o astfel de naraţiune dezideologiza(n)tă, recreativă, distanţa dintre activistul profesionist și massă se micșorează simţitor, prin miza unei strategii de ocultare identitare, „textele electronice” devenind elemente care fac parte din arhitextul postmodern.

 În notă filosofică, simbioza dintre realul „prim” și virtualul informaţional ar (con)duce  la constituirea unui „real secund”, înzestrat cu toate coordonatele ontologice și axiologice ale celui dintâi. 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest