Părinţii naţional-comunismului german: Heinrich Laufenberg şi Fritz Wolffheim

arb-sold-rat-1918-gr

Expresia ,,naţional bolşevic’’ conține numeroase ambiguităţi, provenite din alăturarea a două noţiuni totalmente opuse în aparenţă, folosite pentru a defini experienţe politice de multe ori foarte diferite.

Diferitele interpretări ale fenomenului, departe de a da o definiţie clară au dus, din contră, la numeroase confuzii. Ĭn cazul lui Heinrich Laufenberg şi Fritz Wolffheim, supranumele de ,,naţional bolşevism’’ le-a fost acordată de către inamici pentru a-i discredita. Cele două părţi nu l-au acceptat niciodată, deoarece nu sintetiza adevărata însemnătate a mişcării lor, care este mai degrabă o formă de naţional comunism şi vom vedea că această diferenţiere este importantă.

 

Naşterea unui Comunism Naţional

Cei doi camarazi s-au întâlnit în 1912, ambii având o lungă carieră militantă în lupta mişcării socialiste antebelice.

Laufenberg era considerat a fi unul dintre cei mai prolifici experţi ai mişcării muncitoreşti germane. Angajat în rândurile socialiste revoluţionare, a refuzat linia reformistă şi parlamentară a organizaţiilor de stânga ale vremii, jucând un rol activ în formarea revoluţionară de grupuri radicale în Germania de Nord, şi în special Hamburg, unde avea un grad ridicat de susţinere. Ameninţarea crescândă a unui război european l-a făcut să colaboreze cu un jurnalist proaspăt întors din SUA, Fritz Wolffheim. El va fi profund marcat de modul său de organizare şi convins de anacronismul vechilor forme ale organizaţiilor muncitoreşti (în special de diviziunea pur arbitrară de sarcini între un comitet central şi avangarda de partid).

Cei doi bărbaţi s-au angajat dârz împotriva războiului, refuzând să ia parte la ,,Uniunea Sacră’’ ce conducea în Germania, ca şi în Franţa, la o stângă ce se asocia cu vasta nebunie a Primului Război Mondial. Dacă activismul lor împotriva războiului îi forţa să ceară încetarea imediată a ostilităţilor şi o pace justă între beligerenţi, ei s-au arătat ostili oricărei încercări de sabotare a apărării naţionale, ce pentru ei însemna căderea în plasa imperialismului duşman împotriva ,,imperialismului naţional’’. Vom remarca că nici unul dintre cei doi nu va accepta să fie mobilizat pe front.

Perioada războiului le-a inoculat definitiv ideea că naţiunea este un ,,tot’’, adică o comunitate unită de o cultură, de o limbă dar şi de economie.

Heinrich Laufenberg şi Fritz Wolffheim distingeau două funcţiuni ale economiei: prima este o funcţiune a exploatării, de către o minoritate, a majorităţii, cea de-a doua fiind o funcţiune vitală privind existenţa ,,Totalităţii’’, adică a naţiunii. Rolul socialiştilor revoluţionari este acela de a înfrânge exploatarea capitalistă pentru ca naţiunea să înflorească. În cazul Germaniei, ei considerau că unitatea naţională condusă de către forţele burgheziei este o eroare, deoarece nu putea da naştere unui spirit al comunităţii naţionale. Este deci datoria clasei muncitoare de a realiza unitatea germană în jurul principiului socialist.

În contextul războiului, proletariatul, ce avea aşadar o vocaţie naţională, va putea fi condus în a accepta înrolarea într-o armată ,,naţională’’, în ciuda caracteristicilor burgheze ale statului. Deoarece se identifică cu naţiunea, proletariatul trebuie să îi apere interesele.

Însă subordonarea militară nu este subordonare politică, deoarece ţelurile proletariatului sunt întru totul diferite faţă de cele ale Capitalului. Poporul este inamicul războaielor imperialiste:

,,Cu toate că domeniul său economic este protejat de către apărarea reprezentată de frontiere, proletarul trebuie să se manifeste fără rezerve în favoarea păcii.’’

În această opoziţie în faţa războiului constă faptul prin care s-a distins această nouă viziune asupra socialismului reprezentată de Laufenberg si Wolffheim. Ea își va găsi baza de aplicare în răsturnările ce vor lovi Germania după armistiţiul de la 1918. Această nouă idee este conciliul muncitoresc, fiind cea pentru care vor mărşălui în 1917.

Va fi elementul central al politicii lor. Conciliile permiteau participarea directă a oamenilor în deciziile ce îi priveau, permiţându-le să depăşească jocul parlamentar şi să respingă organizaţiile birocratice de tipul partidelor şi sindicatelor clasice. Pentru ,,hamburgeri’’, centrul revoluţiei se găseşte în întreprindere. Forma birocratică a partidului este în mare depăşită şi devine o simplă structură de propagandă în slujba ideii conciliului.

Această abordare este în opoziţie totală faţă de modelul bolşevic. Ei propun o descentralizare către bază şi o democraţie directă atât în luptă cât şi în societatea socialistă a viitorului:

,,Dacă în era imperialistă masele sunt obiectele puterii executive’’, scria Wolffheim, ,,în modul socialist, ele însele vor fi puterea executivă’’.

Ei au participat la fondarea tendinţei de stânga radicală ce regrupa toate grupurile revoluţionare din nordul Germaniei. Wolffheim s-a întâlnit, în calitate de reprezentant al grupului, cu spartakiştii berlinezi pentru a pregăti insurecţia de la 1918. El a intervenit în aşa fel încât insurecţia nu avea să provoace o catastrofă generală în urma haosului din Germania insistând în acelaşi timp pe necesitatea frontului de a nu se destrăma. El se opunea de asemenea cu dârzenie ordinului de dezertare în masă lansat de anumiţi lideri spartakişti.

 

Revoluţia din Hamburg

La 6 noiembrie 1918, revoluţia a izbucnit la Hamburg, iar Wolffheim, mobilizat acolo în acel moment, a jucat un rol important de îndată. Soldaţii răzvrătiţi, încurajaţi de către radicalii de stînga, au proclamat republica socialistă în Germania. Wolffheim a participat la constituirea ,,Conciliului Muncitorilor şi Soldaţilor’’ ce asigura controlul asupra oraşului. În urma întoarcerii sale de pe front, Laufenberg a fost proclamat preşedinte al conciliului, ştiind faptul că ,,întreaga soartă a revoluţiei europene stă în mâinile clasei muncitoare germane’’.

Pentru el, nevoia imediată a revoluţionarilor era de a-şi consolida câştigurile, a le face ireversibile şi a evita războiul civil. El propăvăduia reconcilierea claselor sub auspiciile triumfătoarei revoluţii socialiste, insistând totodată pe o întoarcere rapidă la pace.

Socializarea societăţii se întâmplă pentru Laufenberg şi Wolffheim printr-o acţiune progresivă a maturizării conştiinţei proletare. Aşa cum scria Louis Dupeux:

,,El refuză ideea că dictatura proletariatului trebuie să fie instalată într-o singură ţară, deasupra celorlalte’’, acesta fiind momentul în care se rupe de viitorul model sovietic.

Pas cu pas, adevăratul socialism se construieşte pe sine în măsuri concrete. Conciliile de la Hamburg vor multiplica astfel măsurile sociale (reducerea orelor de muncă, creşterea salariilor, ameliorarea condiţiior de viaţă…) pe care le vor impune şefilor. Ei nu au ezitat niciodată să colectivizeze fabricile şefilor recalcitranţi. Radicalii de stânga au atentat de asemenea la privilegiile sindicatelor, distribuind fondurile acestor organizaţii reformiste către şomeri.

Însă, progresul celor din Hamburg era de asemenea pragmatic. Ei au încercat să convingă clasele de jos, ca şi pe cele mijlocii, că consecinţele războiului au împins în mod obiectiv către clasa muncitoare. Era deci posibil a trece peste vechile diviziuni, a realiza unitatea claselor opresate şi, de acolo, a naţiunii, în jurul revoluţiei. Noţiunea de națiune proletară în lupta contra imperialismului a fost astfel dezvoltată de către cei doi bărbaţi din Hamburg. Ei aveau în vedere ansamblul claselor muncitoare excluzând înalta burghezie din unitatea naţională. ,,Conciliile fabricilor devin’’, scria Wolffheim, ,,elemente ale regrupării naţionale, ale organizării naţionale, ale fuziunii naţionale, deoarece ele sunt elementul de bază, celula originală a socialismului.’’

Totuşi, contactele făcute de Laufenberg si Wolffheim cu cercurile de ofiţeri nu reprezintă în niciun fel o trădare a convingerilor lor socialiste. Ei au încercat să-i regrupeze pe ofiţeri în slujba Revoluţiei. În special în momentul în care diktatul de la Versailles contesta integritatea naţiunii însăşi. Clasa muncitoare germană s-a găsit sub ameninţarea eradicării totale sub călcâiul capitalismului anglo-saxon. Ei vor respinge astfel Tratatul în mod natural, cerând formarea unui ,,Wehrmacht Popular’’ ce se va alătura luptei împotriva imperialismului de partea Armatei Roşii sovietice. Acesta este contextul în care contactele cu mediile naţionaliste au fost făcute. Dacă prezentau un anumit interes pentru ofiţerii mai tineri, ei se vor lovi de neînţelegerea castei militare înalte, ratând astfel o şansă pentru Germania din pricina vechilor elemente reacţionare şi anti-comuniste. Un lider völkish prost a refuzat chiar să-l primească pe Wolffheim din pricina originilor sale evreieşti.

,,Naţiunea burgheză a murit iar naţiunea socialistă credea că ideea naţională a încetat a fi o sursă de putere în mâinile burgheziei împotriva proletariatului şi că s-a întors împotriva ei. Marea dialectică a istoriei a făcut ideea naţiunii o sursă de putere pentru proletariat împotriva burgheziei,’’ scria Laufenberg.

Poziţia lor patriotică asumată le va aduce ura spartakiştilor şi agenţilor Kominternului, ce va face astfel primele acuzaţii de deviaţiuni ,,naţional-bolşevice’’.

Social-democraţii au devenit progresiv majoritari în Conciliile din Hamburg forţându-l pe Laufenberg să demisioneze. Foarte rapid, reacţiunea a triumfat iar moderaţii au predat oraşul armatei regulate ce a lichidat Revoluţia.

 

Polemica Naţional-Bolşevică

În urma fondării KPD-ului (Partidul Comunist German), Laufenberg şi Wolffheim s-au afiliat în scurt timp. Însă campania pornită împotriva lor şi a poziţiilor lor naţional-bolşevice a condus la expulzarea lor din partid, urmată de tendinţa ,,stângistă’’. Operaţiunea epurării KPD-ului a fost condusă de un agent al Komintern-ului în Germania, Karl Radek. El va cauza plecarea a mai mult de jumătate din cei 107.000 membri ai partidului în dezacord cu linia Moscovei.

Laufenberg şi Wolffheim au îndemnat apoi la formarea unui nou partid comunist. Ei au participat în aprilie 1920 la congresul fondator al KAPD-ului (Partidul Comunist Muncitoresc German). ,,KAPD-ul nu este naşterea unui partid per se, ci auto-organizarea proletarilor radicali care beneficiază în sfârşit de propriul lor organ autonom. Atmosfera este în special ,,încinsă’’, participanţii au impresia că trăiesc un moment istoric: părăsing KPD-ul spartakist, ei s-au rupt definitiv de social-democraţie’’, scria D. Authier în a sa colecţie de texte conciliste de epocă. Foarte rapid, mediul s-a deteriorat înăuntrul KAPD-ului, KPD-ul presând organizaţia să lichideze tendinţa Hamburg. Chiar şi Lenin şi-a băgat nasul în această chestiune: într-un pasaj al cărţii sale ,,Comunismul de stânga: O maladie infantilă’’ (unde reglează conturile ideologice cu tendinţele ultra stângii), el i-a denunţat fără să cunoască cu adevărat tezele celor doi din Hamburg. Expulzaţi din KAPD, ei vor fi primii ce vor denunţa ,,capitalismul de stat’’ sovietic şi deviaţiunile totalitare ale regimului impus de Lenin.

Aşa au început nişte ani obscuri, ce i-au găsit pe cei doi în postura de fondatori ai unei multitudini de mici cercuri revoluţionare, cel mai important dintre acestea, ,,Bund der Kommunisten’’, regrupând doar câteva sute de adepţi. Lui Laufenberg, bolnav, retras către activitaţile sale literare şi mort în 1932, Niekisch i-a dedicat o vibrantă elegie funerară proclamându-l precursorul naţional-bolşevismului. L-a declarat primul naţional-comunist german şi i-a localizat precursorii în a sa declaraţie.

Wolffheim şi-a găsit un public neaşteptat în tânăra generaţie naţional-revoluţionară a anilor 30’. El va colabora la difuzarea ideilor comuniste ale conciliului în revistele Das Junge Volk şi Kommenden, conduse atunci de K.O. Paetel. El a reprezentat deci o influenţă importantă pentru tineretul Bundisch, cu care împărtăşea orientarea anti-capitalistă şi căutarea unei noi rădăcini comunitariste în cadrul naţiunii germane. Însă ascensiunea nazismului îi va fi fatală, arestat fiind din pricina originilor sale evreieşti, va muri într-un lagăr de concentrare. Un sfârşit tragic al unui om ce şi-a dedicat viaţa în slujba poporului său.

Într-o ironie a istoriei, KPD-ul va urma începând cu 1923 o linie patriotică cu scopul declarat de a regrupa clasele de mijloc şi anumite cercuri naţionaliste la comunism (cu multe succese notabile). Promotorul aceste linii deschis ,,naţional-bolşevice’’ era nimeni altul decât Karl Radek, agentul Internaţionalei ce conduesese campania împotriva comuniştilor din Hamburg.

 

Autonomia muncitorului astăzi

Critica radicală a capitalismului prezentată de către conciliile muncitoreşti are încă relevanţă, sistemul ce le-a zdrobit la 1919 încă domină. Dezvoltarea liberalismului şi a extensiilor sale pe tot globul pune în pericol viitorul întregii specii umane.

Ca şi Laufenberg şi Wolffheim, dorim a vedea apariţia autonomiei muncitorului, revolta proletară scoasă din lesa sindicalistă şi din iluziile de partid ale sistemului. Nu dorim a ne vedea revoltele canalizate, ghidate de televizor şi vândute pe altarul păcii sociale de către administratorii suferinţei noastre.

În faţa atacurilor Capitalului împotriva modului nostru de viaţă, noi cerem întoarcerea luptei. Degradarea situaţiei clasei muncitoare este strâns legată de sărăcirea claselor de mijloc iar rezistenţa devine astfel o chestiune de supravieţuire. Încă o dată, vom pierde bătăliile pe care nu le conducem. Aici şi acum, mai mult ca niciodată, cei ce trăiesc sunt cei ce luptă.

 

Rébellion n’3-Noiembrie/Decembrie 2003

 

Trad: Radu Simion

Nota traducătorului: Rébellion este organul oficial de presă al OSRV-ului (Organizaţia Socialistă Revoluţionară Europeană), un cunoscut think-tank francez militant ce îşi asumă, lucru rar în lumea occidentală, moştenirea ideologică naţional-revoluţionară, respingând astfel socialismul de caviar, ipocrizia şi frivolitatea asociată deseori cu politica de stânga contemporană, întru totul subordonată mondialismului şi cartelului liberal ce s-a instalat la conducerea Europei începând din 1945.

https://niekischtranslationproject.wordpress.com/2016/01/12/the-fathers-of-german-national-communism-heinrich-laufenberg-and-fritz-wolffheim-rebellion-2003/

 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest