Părintele-manager și viitorul ca investiţie

În general, acceptăm astăzi că orizontul copilăriei este cel care influenţează alegerile făcute la maturitate. Oamenii de ştiinţă în slujba statului, conştienţi de importanţa „resursei umane”, au revendicat de mai multe secole că, înainte de a aparţine familiilor, copiii aparţin societăţii. Capcana socialităţii – spun sociologii, de pildă – este că, în familie, copilul adoptă, fără discernământ şi posibilitatea de opţiune, valorile şi modul de conduită al persoanei responsabile cu creşterea sa la vârsta cea mai fragedă. Aceasta modelează personalitatea copilului, conştient sau nu, construindu-i o normalitate pe care el o va accepta ca singura existentă  (de fapt este doar singura la care are acces) şi cu care va măsura mereu situaţiile noi la care va trebui să se adapteze. Cu alte cuvinte, viitorul statelor stă în mâna mamelor, taţilor, bunicilor, fraţilor mai mari, dădacelor. Ce fac aceştia cu puterea lor de a construi viitorul?

Oamenii din jurul nostru sunt din ce în ce mai îngrijoraţi de incapacitatea lor de a face faţă lucrurilor simple ale vieţii. Obişnuiţi să îşi explice orice acţiune prin priceperea de a o duce la bun sfârşit (evitarea greşelii este una dintre cele mai puternice obsesii ale omului modern), ajung să fie paralizaţi în faţa situaţiilor pentru care această pricepere nu li se recunoaşte. De aceea, ei ajung să solicite cursuri şi certificări pentru lucruri dintre cele mai banale, cum ar fi vorbirea, mâncarea sau creşterea copiilor. Din ce în ce mai mult se discută despre „incompetenţa” de a fi „eu însumi”, necum de a deveni soţ sau părinte, de a „rezolva situaţiile” personale sau familiale. Această presiune de rezolvare a situaţiei este mai cu seamă definitorie pentru lumea noastră. În mod uimitor, oamenii de ştiinţă (mai ales sociologii şi psihologii) şi strategii care proiectează campaniile de marketing sunt în acord perfect în construirea unei viziuni generale asupra lumii: viaţa de zi cu zi este compusă dintr-o serie de situaţii-problemă care pot fi soluţionate; lucrurile sunt previzibile şi controlate; abordarea acestor probleme (prin achiziţionarea de bunuri şi servicii/competenţe) este dovadă de responsabilitate; ignorarea lor este condamnabilă.

Dintre toate şcolile, cursurile şi formările, cele referitoare la creşterea copiilor sunt parcă cele mai cerute. A avea şi a creşte copii devine una dintre cele mai grele probleme de viaţă. Atât de grea, încât efortul de a o soluţiona nu mai dă adulţilor responsabili şi pregătiţi (citiţi: competenţi) timp pentru a se şi metamorfoza în părinţi. Desigur, ei pregătesc naşterea, creşterea şi îngrijirea copiilor cu minuţiozitate şi cu mari cheltuieli de efort, timp şi bani. Cu cât reuşesc să anticipeze mai corect situaţiile-problemă care apar în această „aventură” (de la primele colici la plata studiilor în străinătate), cu atât se consideră mai pregătiţi, mai buni părinţi. De aceea, le este foarte greu să accepte eşecurile: „După cât am investit?!” sau „Am făcut totul!” sunt strigătele de disperare ale unor buni manageri, ale căror planuri de investiții nu au dat însă rezultatele aşteptate.

Copilul-investiție se trezeşte, de cele mai multe ori, imediat după părinţi, părăseşte dimineaţa locuinţa împreună cu aceştia şi se întoarce, tot după programul părinţilor, opt, zece sau doisprezece ore mai târziu. După programul de şcoală sau grădiniţă, joacă sau sport, instrucţie suplimentară şi agenţiile „after” sau „before school”, îi mai rămân una, maximum două ore de petrecut acasă, în compania părinţilor sau nu. Ca un recipient al cărui conţinut trebuie să fie de cea mai bună calitate, copilul este, din când în când, măsurat, evaluat şi retribuit. Un trup sportiv, o personalitate bine proporţionată înspre atributele performanţe şi competiţiei, pregătirea cât mai completă şi mai înaltă care să îl califice, la rândul lui, într-un cât mai eficient rezolvator de probleme este profilul ideal pe care părinţii îl aleg. Nu numai că ei nu îşi mai reclamă privilegiul de a-și modela copilul (şi viitorul), ci se şi feresc cu mare scrupulozitate de acesta. Nimic mai presant, pentru un părinte responsabil, decât să îşi externeze copilul din familie şi să îl încredinţeze instituţiilor profesional pregătite pentru a-i determina destinul.

Aceşti părinţi angajaţi în construirea carierei copiilor lor, au speranţe foarte precise legate, de obicei, de reuşita profesional-materială a copiilor, dar şi de un eventual sprijin financiar în ultima perioadă a vieții lor. Aici, proiectul investiției în copil se îmbină armonios cu acela al investiției în propriul interes. Și iată că interesul, nu grija părintească, nu intenţia de a crea şi păstra familia, nu sentimentul de acasă și de împreună îi determină pe aceşti adulţi – care, din păcate, conform moralei familiale nu ar putea să fie numiţi părinţi – să îşi ţină afară din casă câte 10-12 ore pe zi copiii de 3, 8 sau 13 ani. Interesul şi, poate, o vagă nostalgie de a renunţa la cariere şi responsabilităţi, de a le transmite, mai departe, copiilor lor şi de a reveni la o viziune mai firească şi mai neproblematică a vieţii. Şi poate că tot pentru acel moment al abandonării competenţei de părinte, îşi rezervă – imposibilă dorinţă! – şi timpul necesar exersării dezinteresate a rolului de părinte simplu şi pur.

1 comentariu

  1. Clara

    Foarte actuala analiza – cam asa se vede si din perspectiva cuiva fara copii. Pe langa parintele-manager, mai sunt si tiger-moms sau helicopter-moms care isi tin copilul intr-o perpetua imaturitate, fara sa-i ofere sansa sa esueze si sa invete din greseli. Treaba cu copilul-investitie insa e mai veche, nu e o problema contemporana. Si acum cateva secole oamenii isi priveau copiii tot ca pe o investitie (sigur ca nu in termenii astia neaparat), dar erau asigurarea lor de sanatate si de batranete, ca sa nu mai vorbim de bratele de munca. In relatiile de familie, dragostea si interesul danseaza un dans foarte strans de cand lumea:)

    Raspunde

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *