Oameni şi locuri

poza-sfinxul

Locul și puterile sale

„Uite, stau la umbră. După atâta ploaie, stau și la soare.” – răspundea acum o săptămână, un târgoveț din București unei femei curioase, în logica teatrului cotidian (sau poate nu). Chiar dacă întrebarea o fi fost neadevărată, „de formă”, răspunsul a fost năucitor de complex și de precis, în același timp: nu poți sta la umbră, dacă nu e soare, și nu poți sta la soare dacă plouă. La mintea cocoșului, dar realitatea de multe ori e la mintea cocoșului. Acesta este adevărul. Și când este spus atât de prescurtat, vedem că metafizica e mai accesibilă păturilor umile decât ne-am aștepta. Bucureștiul e mai înțelept decât cred intelighenții dominați de complexul barocului vienez (complexul mitteleuropean, după care adevărurile ar fi fost aduse în Transilvania de către Austria, ca și când Horia, Cloșca și Crișan s-ar fi răsculat contra extratereștrilor). Și mai e o chestiune, cu adevărat majoră, dincolo de această satisfacție în cheie minoră, Capitala are un strat de viu prin înțelepciune, unde te-aștepți mai puțin, după bomba atomica comunistă, bomba cu neutroni a imbecilizării protv-iste din anii 90 (vă mai amintiți de proiectul brucanian al „generației pro”?), urmate de prostirea cu program prin școală prin reformele curriculare de după 2003 încoace.
Un student bun ar constata, probabil, „refacerea țesutului urban prin înțelepciunea de tip folcloric”. De nu i-ar mai sui în dubă vreun partid unic!, să apucăm să ne refacem și noi bunul simț. Drum lung. Și-apoi urmează altul, și mai lung, că pe acel bun simț se recreează limbajul înțelesurilor (diferit de limbajul vorbirii uzuale) și, pe baza lui, pot apărea noi paradigme, noi moduri de a vedea lumea în biologie, fizică, filozofie etc. Poate că, uite așa, nu o mai fi nevoie să facem vaccinuri toxice să ținem lumea sub control (teoria conspirației), nici „planning familial” (abordarea neoliberală) și nici să plănuim să fugim de pe planetă ca să scăpăm de bolile civilizației (prea multa populație – teroarea de tip freudian numită „legea lui Malthus”, de pildă). E nevoie doar de recuperarea bunului simț.
Cărțile-oglindă
Am terminat recent o carte-oglindă a spațiului urban, unde blocurile sunt „clepsidre” prin care oamenii se scurg spre propriul destin. Nu m-a ridicat prea sus, să am nevoie de mască de oxigen, dar mi-a pus în vedere că oamenii pot avea oglindă și-atunci când citesc romane-jurnal-colectiv. E o ispravă să scrii un roman ca un jurnal colectiv, al unei colectivități oarecare. Colectivitatea nu își cunoaște maladiile și nici bucuriile. Ea doar le practică: suferă sau se veselește. Prin acest roman o comunitate poate ști de ce se bucură și de ce se întristează. Crucială ar fi legătura dintre autor-roman și public. Și-aceasta rămâne de făcut. Atunci, probabil, am avea o societate cu adevărat civilă, când publicul ar ști cum se vede din afară, fără să fie demonizat, admonestat, ca în producțiile cinematografice ciudat de premiate la Cannes, ale intelighentsilor de pe la noi. Roman social, fără să îți fie groază că atunci când treci pe stradă, chiar tu vei lua pulsul cerșetorului doborât de tramvai, ca în multe din dramatizările recente. Autorul este acolo, pentru a te proteja. Cam cum este sticla de la marile acvarii: rechinii sunt la 10 cm de tine, deasupra, nu doar în față, la o grosime de sticlă. („Polițistul lui Dumnezeu”, Daniel Sur).
Pădurea ca teatru
O pereche cu biciclete, a oprit în pădurea-parc național, să ia rapid un prânz. M-a surprins viteza de mișcare a ei, în special, pentru că, recunosc, mă așteptam să fie destul de pretențioasă: e cald, în pădure sunt țânțari. S-au convorbit repede pe unde să se ducă, ea fiind cea care manevra gps-ul. Fain. Mă bucur ori de câte ori dau peste câte o comunicare rapidă între elementele reacției nucleare (bărbatul și femeia): înseamnă că nespusele sunt ample, tăcerea este plină. Și după cum știm, ființa nu e flecăreală (Heidegger), este „închidere ce se deschide” (Noica). (Relația nucleară este ca un reactor. Reactorul este o închidere, spațiu al celei mai delicate intimități, și este deschidere pentru că puterea către bucuriile oricărui posibil este stocată în relația dintre un bărbat și o femeie, dacă nu e geniu sau monah). Dar toate aceste aspecte au venit rapid, prin ecoul convorbirii scurte dintre cei doi, cu rezonanțe de scenă, parcă eram într-o sală de spectacol. În pădure. Probabil, mai încolo, dincolo de „spațiul meu de supraveghere”, i-o fi furat (dat) un sărut, expresie a nespuselor.
Eul, prin cărți
(bullshit total problema „competențelor”. Competența, adică ce știu să fac pentru … Eu unde sunt? Tocmai acesta e lăsat la o parte, azi, răspunsul la „de ce?”).
Sunt unele cărți revelatoare, care te dumiresc în raport cu propriul sine, îți adaugă deschideri și măresc cuprinderile. Probabil că nu-s prea multe, pe care un modern ar trebui să le citească, vreo 30-40. Ajunge o viață, cu condiția să nu devii prea agitat în lenea salahoriei de zi cu zi (da, se poate, iată: „Cât de urâtă mi-a fost purtarea faţă de colegul meu de clasă, Rafael Cristescu. Ce puţin l-a înţeles copilul răzgâiat ce eram, plin de sine, sigur pe cele câteva romane franţuzeşti pe care le citeşte, leneş şi tocilar (nu e contradicţie) şi îngust la minte, închis, muncit de mereu aprinsele răni ale vanităţii.” – Steinhardt, p.146). Una dintre ele este „Jurnalul fericirii” al lui Steinhardt, Cluj Napoca, 1994. Iată câteva cuvinte cu putere de diamant:
„Cea mai extraordinară cugetare citită vreodată, in afara textelor evanghelice, e a lui Kierkegaard. Contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea.” (p.122) – nu poți fi liber dacă te vinzi, dacă te minți, dacă nu crezi, dacă nu dai doi bani, dacă ești blazat și nepăsător. Tot timpul trebuie să îți pese de ceva, cu siguranță nu de tine. Instinctul tău de conservare e bun numai întru atât cât te păstrează să fii în stare să fii pentru altul.
„Sunt parcă vieţi ce se deapănă sub semnul tragediei şi altele sub semnul batjocurei. Primele cuprind catastrofe măreţe, dileme, nicicând înjositoare; un aer clasic le învăluie. Celelalte au parte nu atât de suferinţe, cât de belele, necazuri, complicate neajunsuri. În categoria întâi boalele vor fi: afecţiunile cardiace, tuberculoza, cancerul. Cealaltă duce lipsă de morţi fulgerătoare, de accidente fatale, în ea mişună interminabilele înjosiri cronice: trânji, furuncule, varice, colită, scurgeri, eczeme, urcioare, bube, viermi intestinali. În loc de medicamente radicale, oblojeli; în loc de aspre dureri, stăruitoare sâcâieli. Într-o parte: duşmănii şi violenţe. În cealaltă: perfidii, chemări în judecată, şantaj.” (p.141) – drama zilelor noastre este mediocritatea lor: au o perspectivă atât de mică, încât îți interzic să fii om. Din păcate, proiectul de fundal al „integrării europene” al României din ultimul sfert de secol a stat, și încă se mai află, sub semnul minoratului batjocurei. Încă mai premiem regizori care fac mișto de 80% dintre români (de credința lor ortodoxă), încă mai facem lansări de carte pentru neputincioși care confiscă centenarul Marelui Război, avem viceprim-miniștri care au ca scop demantelarea Marii Uniri ș.a.m.d.
Tragicul – conștiința asumării marilor probleme, este, se pare, calea obligatorie către propria personalitate și către condiția ta originară, de om, de singură vietate cu libertatea de a face (alege) și bine, și rău. Ca să nu mai vorbim de faptul că opusul tragicului e fericirea. Sau, pentru cei care stau mai slab la această abilitate (animus-ul), calea către bucuria de a trăi cu-adevărat.

 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest