O comemorare necesară: Michel Foucault şi efectul Matrioska

Michel Foucault, painted portrait DDC_7448.jpg

Intervenţia de faţă îşi propune demontarea impedimentelor care par să bruieze partitura lecturii lui Foucault în spaţiul românesc post 1989: primul se vrea rezultanta unui complex secundar care semnalează contactul tardiv românesc cu discursul foucault-ian, luarea de act fiind consumată doar la sfârşitul anilor ’90, şi al doilea intenţionează să demonstreze detaşarea creaţiei foucault-iene de orice prelungiri moderniste şi/sau plonjări în postmodernism. Un prim răspuns ar avea în vedere recursul la numărul 5/1967, dedicat „introducerii în structuralism”, al revistei Secolul 20, care publica (fără reţineri sincronizante) polemica generaţiei lui Sartre şi cea a ”noului val” , Foucault – Lévi Strauss – Lacan, consemnând toate efectele scoaterii la lumină a „gândirii de dinaintea gândirii”.

Deloc întâmplător, în acelaşi an, Alain Robbe-Grillet îşi prezenta, la Bucureşti, reflecţiile teoretice care decretau că nu obiectul descris are importanţă, ci mişcarea – continuă şi paralelă – a descrierii, imperativ ilustrat cu succes şi de Foucault (dispus să viziteze imediat după apariţia lucrării Les mots et les choses, Ungaria şi, fără semnale mediatice, România) care afirma că receptarea  modernităţii, drept contradicţie  a subiectului structural – finit şi suprasolicitat –, transcende la infinit.. În acelaşi circuit deschis, R. Jakobson prezenta la Bucureşti, în cadrul Congresului Internaţional de Lingvistică (august 1967), raportul general despre Legăturile dintre lingvistică şi alte discipline învecinate. Arhivele valorizează prezenţele intelectuale ale spaţiului francez – conferinţa scriitorului Pierre de Boisdeffre sau Claude Sernet, vizitele lui Louis Michel, Julien Cain, Ernest Kahane, Octav Nandris (şeful Catedrei de Limba şi Literatura Română de la Universitatea din Strassbourg) etc.

Printre încercările (extrem de puţine!) de a justifica o acută lipsă de date concrete, Ştefan Borbély  preciza, într-o cheie-light, faptul că, deopotrivă, vizita lui Foucault în România şi participarea lui Sartre la protestul studenţilor parizieni au fost ignorate de oficioasele Partidului, deoarece acestea nu popularizau devianţele grupurilor radicale, considerate adesea marginal-nesemnificative, ci se concentrau pe atmosfera de normalitate concretizată prin protejarea preşedintelui de Gaulle (cel care vizita România, în mai 1968) de interpelări inopinate şi incomode.

De fapt,  demersul, operat cu succes de Revista Secolul 20, era axat pe stabilirea coeficientului de receptivitate faţă de fenomenul structuralist, cu precizarea că, dacă modernismul anilor ’60-’70 era un fenomen retardar, în Franţa anilor ’60 exista o intellighentia acomodată cu fallout-urile exploziilor de ordin estetico-politic.

Recuperând demersul ezitant de înregimentare a lui Foucault în categorii dihotomice şi revăzând,  în tripla partitură de dată recentă (din intervalul 2000-2011), încercările exegeţilor de a fixa personalitatea şi opera acestuia într-un anume flux (eludându-l, voluntar, pe Bogdan Ghiu, traducătorul şi comentatorul-deja-specializat în idiomul foucault-ian), constatarea de ordin imediat s-ar baza pe faptul că nicio tentativă nu reuşeşte să ofere un efect de perspectivă (numit de noi, efectul matrioska). Din contră… Perspectivele propuse de diversele comentarii se grăbesc în a-l raporta/plasa, eticheta(n)t, pe Foucault la/în ipostaza de critic al modernităţii/Iluminismului, de adept / căutător al modernităţii alternative [prin atacul lansat la adresa conceptului de raţiune modernă – opresivă, reductivă şi coercitivă sau la adresa ideii de progres, în sensul demascării imparţialităţii şi universalităţii] – de exponent contramodern, etalând o atitudine de rezistenţă critică, specifică postmodernismului [cu analiza în-comun a lui Foucault şi Rorty, în pliul critic al lui între şi de reconsiderare a cărţii Les mots et les choses,operă de referinţă în analiza de definire a postmodernismului filosofic continental, creaţie decisivă pentru misiunea ingrată de clarificare şi delimitare a caracteristicilor specifice postmodernismului continental vs. anglo-american, de brand intelectual, dificil de adnotat, marcat de un dandysm scriptic, suspectat de abuz de filosofie sau/şi de artizan al unei politici a scrierii [considerăm că, pe fondul de cunoaştere discontinuă, mitul postmodernului Foucault este unul fals, sintetizând teze şi antiteze care nu sunt altceva decât simple expresii stilistice, în contextul în care Foucault nu a fost niciodată postmodern].

Bine inspirat, Bernard Pingaud miza pe un profil cu borne precise – înainte şi după praxis – care recompunea imaginea diferită a lui Sartre 1 şi a lui Sartre 2. Aplicând o atare sinteză în cazul lui Foucault şi apelând la conexiunile tranşante – modern/postmodern (vezi, în acest sens, alegaţiile habermas-iene cu recul în gestul radical de ruptură de moder­nitate şi de reînnoire revoluţionară a energiilor premoderne sau, la limită, paradoxurile tipic postmoderne – regresul infinit – descifrate de Foucault în pictura lui Magritte),   structuralism-poststructuralism (cu toate adâncirile în criză ale istoriei/ subiectului), filosof – postfilosof (Sartre fusese decretat, cu emfază, ultimul filosof), considerăm că dincolo de o existenţă duală, însemnul care i se poate atribui lui Foucault, în notă (ne)simbolizantă, este acela de matrioska.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest