Nomosul Pământului

CarlScmitt

Cap. I Legea drept Unitate a Ordinii şi Orientării

În limbaj mitic, pământul a devenit cunoscut drept mama legilor. Aceasta semnifică o triplă rădăcină a legii şi justiţiei.

Prima, pământul fertil conţine în sine, în pântecul fecundităţii, o măsură interioară, întrucât truda umană şi efortul, plantarea şi cultivarea pământului fructuos este răsplătită just de către acesta prin creștere şi recoltă. Toţi fermierii cunosc această măsură lăuntrică a justiţiei.

A doua, pământul curăţat şi muncit de mâinile omului manifestă linii ferme, acolo unde diviziuni definitive devin vizibile. Prin demarcaţia pământurilor, păşunilor şi a pădurilor, aceste linii sunt gravate şi fixate. Prin rotaţia recoltelor şi cele ce urmează, acestea sunt chiar plantate şi cultivate. În aceste linii, standardele şi regulile cultivării umane a pământului devin perceptibile.

A treia, şi cea din urmă, pământul solid este demarcat prin garduri, împrejmuiri, graniţe, ziduri, case şi alte construcţii. Apoi, ordinea şi orientările vieţii sociale a omului devin clare. Apoi, evident, familii, clanuri, triburi, proprietăţii, forme de proprietate şi proximitate umană, de asemenea forme ale puterii şi dominaţiei devin vizibile.

Astfel, pământul este legat de lege prin trei căi. Acesta cuprinde în sine legea, drept răsplată a muncii; manifestă legea prin graniţe fixe asupra sa şi menţine legea deasupra sa, ca un semn public al ordinii. Legea este legată de şi înrudită cu pământul. Aceasta este ceea ce poetul exprimă atunci când vorbeşte despre justeţea infinită a pământului: justissima tellus.

Marea nu cunoaşte o astfel de unitate a spaţiului şi legii, precum cea a pământului, unitate a ordinii şi orientării. Cu siguranţă, bogăţiile mării – peştii, perlele, şi altele – de asemenea sunt câştigate în urma muncii asidue a omului, însă nu precum fructele pământului, în concordanţă cu o măsură lăuntrică a semănatului şi secerişului.

Pe mare, pământurile nu pot fi cultivate iar linii ferme nu pot fi gravate. Vasele care străbat marea nu lasă urme. “Pe valuri, nu există nimic altceva decât valuri.” Marea nu are caracter, în sensul original al cuvântului, care provine din grecescul charassein, însemnând a grava, a zgâria, a imprima. Marea este liberă.

Conform legii internaţionale recente, marea nu este considerată teritoriu statal, şi ar trebui să existe circulaţie liberă egală pentru toate sferele de activitate umană: pescuitul, navigaţia paşnică şi comportamentul de război. Cel puţin aşa este scris în textele de lege internaţionale. Se poate imagina cu uşurinţă ce se poate întâmpla cu aceste drepturi egale de folosinţă a spaţiului marin liber în practică atunci când se naşte un conflict asupra dreptului de folosinţă a spaţiului, atunci când, spre exemplu, dreptul de pescuire sau dreptul unei părţi neutre de navigație întâlneşte dreptul unei puteri maritime la război nelimitat. Una şi aceeaşi suprafaţă – marea, liberă de toate cele trei tipuri de activităţi – ar trebui să servească drept scenă atât a muncii cât şi arenă a acţiunilor aferente războiului maritim modern. Astfel, paşnicul pescar are dreptul să pescuiască în acelaşi loc unde puterea maritimă beligerantă are dreptul de a-şi plasa mine, acelaşi loc în care părţile neutre au libertatea de circulaţie, acelaşi loc unde părţile aflate în conflict au dreptul la anihilare reciprocă cu ajutorul minelor, submarinelor şi avioanelor de luptă.

Totuşi, acest scenariu atinge o întrebare legată de o situaţie modernă complexă. Inițial, înainte de naşterea puterilor maritime, axioma “libertatea mării” însemna un lucru simplu, anume, marea era o zonă liberă pentru prăduire. Aici, piratul putea să-şi desfăşoare activitatea cu conştiinţa împăcată. Dacă era norocos, găsea comori care-i răsplăteau pariul primejdios de a naviga în apele deschise. Cuvântul pirat provine din grecescul pieran, însemnând a testa, a încerca, a risca. Eroii lui Homer nu ar fi fost jenați să fie fiii unui astfel de aventurier îndrăzneț, care-și încearcă norocul ca și pirat. În apele libere, nu existau limite, granițe, locații consacrate, orientări sacre, lege sau proprietate. Mulți oameni rămâneau sus, la munte, departe de coaste, și niciodată nu se pierdea vechea și cucernica teamă de mare. În cea de-a patra eglogă, Virgiliu a profețit că în fericitele vremuri ce vor veni nu va mai exista frică de mare. Într-adevăr, în una din cărțile sacre ale credinței Creștine, în Apocalipsa după Sfântul Ioan, citim că noul pământ, curățat de păcate, nu va mai avea oceane: ή θάλασσα ούχ έστιν ετι[1].

Mulţi jurişti ai popoarelor continentale de asemenea cunoşteau această frică de mare. Aceasta încă se poate simţi printre autori spanioli şi portughezi ai secolului al XVI-lea. Alciatus, un recunoscut jurist italian şi umanist al perioadei sale, a afirmat că pirateria este o crimă cu circumstanţe atenuante: Pirata minus delinquit, quia in mari delinquit [Pirateria este o crimă minoră, chiar dacă o crimă pe mare]. În apele mărilor nu există lege.

Doar când marile imperii maritime, naţiunile maritime, sau, folosind o expresie grecească, thalassocrațiile, au luat naştere, securitatea şi ordinea au fost stabilite pe mare. Disturbatorii acestei ordini create au decăzut la nivelul criminalului comun. Piratul a fost declarat un inamic al rasei umane (hostis generes humani). Asta însemna ostracizarea şi expulzarea acestuia, lipsirea de drepturi, şi transformarea lui într-un fugar de către conducătorii imperiilor maritime. O astfel de extindere a legilor către spaţiul mărilor libere a fost un eveniment global-istoric de o semnificaţie revoluţionară. Îl vom numi “însuşirea mării.” Asirienii, cretanii, grecii, cartaginezii, romanii în Mediteraneana, hanseaticii în Baltica şi britanicii în oceanele lumii, toţi “şi-au însuşit marea” în acest fel. Aşa cum un autor englez afirmă: “Marea trebuie păstrată,” [2] marea trebuie acaparată. Totuşi, însuşirea mărilor a devenit posibilă doar la un stadiu târziu în dezvoltarea mijloacelor umane pentru putere şi conștiința umană a spaţiului.

Prin contrast, marile acte legislative primitive şi-au păstrat orientarea terestră: alocarea terenurilor, fondarea oraşelor şi stabilirea coloniilor. În definiţia medievală din Etymologia  lui Isidor din Sevilla, inclusă în prima partea a faimoasei Decretum Gratiani (în jurul anului 1150) esenţa legii internaţionale este declarată concret: “Jus gentium este sedium occupation, aedificatio, munitio, bella, captivitates, servitutes, postliminia, foedera pacis, induciae, legatorum non violandorum religio, connubial inter alienigenas prohibita.” Literal, asta înseamnă: “Legea internaţională este însuşirea de teren, construirea oraşelor şi fortificaţiilor, războaie, captivitate, robie, întoarcerea din captivitate, alianţe şi tratate de pace, armistiţiu, inviolabilitatea convoaielor şi prohibiţia căsătoriilor cu persoane străine”. Însuşirea terenurilor este primordială. Marea nu este menţionată.

În Corpus Juris Justiniani (e.g., „Dig. de verborum significatione 1 1 8″) se găsesc definiţii similare în care războiul, diversitatea popoarelor, imperiile, graniţele, şi, cel mai important, negustoria şi comerţul (commercium) sunt discutate în termeni de esenţă a legii internaţionale. Merită compararea şi luarea în considerare din perspectiva istorică a componentelor individuale ale acestor definiţii. În orice caz, ar fi mai semnificativ decât definirea abstractă a termenilor găsiţi în textele moderne, orientate către aşa-zisele norme. Pentru determinarea concretă a ceea ce numim legea internaţională, orice enumerare medievală şi listare a conţinutului este lămuritoare chiar şi în prezent, întrucât posesiunea pământului şi formarea oraşelor întotdeauna este asociată cu o măsurare iniţială şi distribuţie a pământului utilizabil, care produce un criteriu primar ce întruchipează toate criteriile ulterioare. Lucrul acesta rămâne clar atâta timp cât structura rămâne vizibil identică. Toate relaţiile legale ulterioare cu pământul, originar divizat între triburile îndreptăţite sau popor, şi toate instituţiile oraşului zidit sau a unei noi colonii sunt determinate de către acest criteriu primar. Fiecare judecată[3] autonomă sau ontologică derivă din pământ. Din acest motiv, vom începe cu însuşirea de pământ ca actul primordial în fundamentarea legii.

Însuşirea de terenuri împământenește legea în două direcţii: intern şi extern. Intern, i.e., în interiorul grupului împroprietărit, primul ordin al relaţiilor de stăpânire şi proprietate sunt create de diviziunea şi distribuţia iniţială a pământului. Fie public sau privat, colectiv sau individual, sau ambele, dreptul de proprietate derivă din divizarea iniţială a pământului; că studii cadastrale sunt executate sau nu iar registre privind proprietarii de teren sunt create, acestea sunt întrebări ulterioare, şi preocupă distincţii presupuse şi derivate din actul comun al împroprietăririi.În realitatea istorică, toate posibilităţile imaginabile şi combinaţiile de titluri de proprietate legale abundă. Dar chiar şi atunci când diviziunea iniţială a pământului stabileşte proprietatea pur individuală şi privată sau de clan, această formă de proprietate rămâne dependentă de însuşirea pământului şi derivă legal din actul primordial comun. În această măsură, fiecare împroprietărire internă creează un fel de stăpânire supremă a comunităţii ca şi întreg, chiar dacă distribuţia ulterioară a proprietăţii nu rămâne pur comunală, şi recunoaşte stăpânirea privată complet “liberă” a individului.

Extern, grupul de împroprietărire a pământului se confruntă cu alte grupuri şi puteri. În acest caz, împroprietărirea reprezintă un titlu legal în legea internaţional în două feluri diferite. Fie o parcelă de pământ este extrasă din spaţiul care până la acel moment a fost considerat liber, i.e., care nu avea un proprietar sau stăpân recunoscut de legea externă a grupului de proprietari, fie o parcelă de pământ este extrasă de la un proprietar recunoscut formal anterior, şi deci devine proprietatea noului stăpân. Nu este dificil a înţelege că achiziţia de teritorii formal libere, în absența unui stăpân sau proprietar, prezintă o problema legală diferită şi simplă comparativ cu achiziţia de teritorii cu proprietar recunoscut.

În orice caz, împroprietărirea, atât internă cât şi externă, este titlul legal primar care susține toate legile care derivă din aceasta. Legea teritorială şi succesiunea teritorială, miliţia şi apărarea naţională presupun împroprietărirea. Aceasta precede de asemenea distincţia dintre legea privată şi cea publică; în general, creează condiţiile pentru această distincție. În această măsură, dintr-o perspectivă legală, am putea spune că împroprietărirea are un caracter categoric.  Kant explică această noţiune cu mare claritate în Filosofia legii. El vorbeşte despre suveranitate teritorială sau, mai adecvat, despre proprietatea supremă a pământului, pe care o consideră “principala condiţie pentru posibilitatea proprietăţii şi a tuturor viitoarelor legi, publice dar şi private.” [4] Desigur, interpretează aceasta complet anistoric, drept o ”idee de constituţie civilă” pur logică. De asemenea, mi se pare că niciunul din termenii lui – proprietatea supremă şi suveranitatea teritorială – nu sunt complet folositori pentru discuţia noastră, din moment ce sunt determinaţi prea mult prin distincţia (care a avut efect doar mai târziu) dintre legea publică şi cea privată. În prezent, majoritatea juriştilor înţeleg ”proprietatea supremă” doar ca o proprietate (dominium), iar apoi doar în sensul legii private, în timp ce “suveranitatea teritorială” este înţeleasă ca o putere publică şi dominaţie (imperium), şi doar în sensul legii publice. Însă există două aspecte ale acestei distincţii. În primul rând, nu trebuie să gândim împroprietărirea ca o construcţie pur intelectuală, ci un fapt legal, considerat a fi un eveniment istoric important, chiar dacă, istoric vorbind, împroprietărirea a continuat într-un mod tumultos, şi uneori dreptul la proprietate s-a născut din migraţia crescândă a popoarelor şi campaniilor de cucerire, iar alteori, din apărarea cu succes a ţării împotriva străinilor. În al doilea rând, trebuie să ne amintim că, atât intern cât şi extern, acest proces fundamental al împroprietăririi a precedat distincţia dintre legea publică şi privată, autoritatea publică şi proprietatea privată, imperium și dominium. Împroprietărirea deci este arhetipul unui proces legal constitutiv din punct de vedere extern (vis-à-vis de alte popoare) si intern (pentru ordonarea pământului și proprietății în interiorul unei țări). Ea creează cel mai radical titlu legal, în sensul complet și comprehensiv al termenului titlu radical.

Acest fundament terestru, în care toate legile sunt înrădăcinate, în care spaţiul şi legea, ordinea şi orientarea se întâlnesc, a fost recunoscut de către marii filosofi juridici. Prima lege, afirmă Giambattista Vico, a fost primită de către om de la eroi în forma primelor legi agrare. Pentru Vico, diviziunea şi demarcaţia pământului (la divisione dei campi) este, împreună cu religia, mariajul şi azilul, unul dintre cele patru elementele primordiale ale legilor umane şi istoriei omeneşti. Pentru a evita crearea impresiei că avem de-a face cu simple antichităţi legale mitologice, voi cîta doi filosofi mai recenţi, moderni (din secolele 17 şi 18): John Locke şi Immanuel Kant. Conform lui Locke, esenţa puterii politice, în primul şi în primul rând, rezidă în jurisdicţia asupra pământului. El înţelege “jurisdicţia” în termeni medievali, drept suveranitate şi dominaţie în general. Pentru el, ocuparea unei ţări este subjugare exercitată de cel ce deţine jurisdicţia asupra pământului. Dominaţia este, în primul rând, stăpânirea doar asupra pământului şi, doar ca și consecinţă, stăpânirea asupra oamenilor care trăiesc pe acel pământ. [5] Chiar şi în această formulare pur teoretică, filosofic-legală,  rezultatul cuceririi Angliei de către normanzi prin William Cuceritorul (1066) este încă de recunoscut.

Englezul Locke, adesea descris ca un raţionalist modern, în realitate îşi găsea rădăcinile în tradiţia legilor medievale, feudale rezultate din procesul legal fundamental al împroprietării normande.[6] Însă, după cum este evident în doctrina lui Kant privind “proprietatea supremă a pământului”, în fundamentele filosofice teoria sa legală porneşte de asemenea de la premisa că toate proprietăţile şi ordinele legale au pământul drept precondiţie, şi derivă din posesia originară a pământului. Kant spune: ”Prima posesie a unui lucru poate fi doar posesia pământului.”[7] Această “lege a lui al meu şi al tău care distribuie pământul fiecărui om”, nu este o lege pozitivă în sensul codificărilor statale ulterioare, sau a sistemului legalităţii în constituţiile statale ulterioare; este, şi rămâne, adevăratul nucleu al unui eveniment completamente concret, istoric şi politic: o împroprietărire.

Deci, într-un fel, procesul constitutiv al împroprietăririi se găseşte la începutul istoriei tuturor popoarelor sedentare, fiecărei comunităţi, fiecărui imperiu. Este de asemenea adevărat pentru începutul oricărei epoci istorice. Nu doar logic, dar şi istoric, împroprietărirea precede ordinea care-i urmează. Ea constituie ordinea spaţială originară, sursa tuturor ordinilor concrete viitoare şi al legilor viitoare. Este rădăcina reproductivă în ordinea normativă a istoriei. Toate viitoarele relaţii de proprietate – comună sau individuală, publică sau privată – sunt derivate din acest titlu radical. Toate legile subsecvente şi tot ceea ce este promulgat şi executat după acest punct ca şi decrete şi porunci înfloresc, că să folosim termenul lui Heraclit, din această sursă.

Istoria tradiţională a legilor internaţionale este de asemenea o împroprietărire. În anumite momente, însuşirea spaţiului maritim a devenit de asemenea parte a acestei istorii, iar apoi nomos-ul pământului se sprijină pe o relaţie aparte dintre pământ şi mare. Astăzi, drept rezultat al unui nou fenomen spaţial – posibilitatea dominării spaţiului aerian – pământul şi marea sunt alterate drastic, atât în sine şi de către sine, dar şi raportul dintre ele este afectat.

Nu doar dimensiunile suveranităţii teritoriale sunt în schimbare, nu doar eficacitatea şi velocitatea metodelor puterii umane, transportul, şi informaţia sunt cele care se schimbă, dar şi conţinutul acestei funcționări suportă modificări. Suveranitatea teritorială a avut întotdeauna o dimensiune spaţială şi întotdeauna va rămâne un concept important al legii internaţionale pentru împroprietărirea şi ocuparea de teritorii, dar şi pentru embargouri şi blocade. În consecinţă, drept rezultat al acestori transformări, relaţia dintre protecție şi supunere, şi odată cu aceasta, structura puterii politice şi sociale, dar şi relaţia acestora cu alte puteri se schimbă. Ne aflăm în pragul unui nou stadiu de conştiinţă spaţială umană şi ordine globală.

Toate ordinile pre-gloale au fost esenţialmente terestre, chiar dacă cuprindeau puteri maritime şi talasocraţii. Lumea originar terestră a fost alterată în Epoca descoperirilor geografice, când pământul a fost pentru prima dată cuprins şi măsurat de către conştiinţa globală a popoarelor europene. Aceasta a dus la primul nomos al pământului. El s-a bazat pe o relaţie particulară între ordinea spaţială a pământului şi ordinea spaţială a marii, iar pentru 400 de ani a susţinut o lege internaţională eurocentrică: jus publicum Europaeum. În secolul al XVI-lea, Anglia a fost cea care a îndrăznit să facă pasul de la existența terestră la una maritimă.

Un alt pas înainte l-a reprezentat revoluţia industrială, în decursul căreia pământul a fost conceput şi măsurat într-o manieră nouă. A fost esențial că începutul revoluţiei industriale a avut loc în ţara care a făcut primul pas spre existența maritimă. Acesta este punctul în care putem aborda misterul noului nomos al pământului. Până acum, un singur autor, Hegel, s-a apropiat de acest arcanum [secret]. Cuvintele lui vor servi la concluzionarea acestui corolar: “Principiul vieţii familiale îl reprezintă dependenţa de pământul solid, de terra firma. Similar, elementul natural pentru industrie, cel care-i animă expansiunea, este marea.”[8].

Acest citat este plin de semnificaţii pentru viitoare prognoze. Pentru moment, însă, trebuie luată în considerare o distincție elementară, pentru că nu este lipsit de consecinţă dacă lumea mecanizată şi industrială creată de oameni cu ajutorul tehnologiei are un fundament terestru sau maritim. Însă astăzi, este de conceput că aerul va îngloba marea şi poate chiar pământul, iar oamenii vor transforma planeta într-o combinaţie de depozite de alimente şi portavioane.

Apoi, noi linii de amiciție vor fi trasate, dincolo de care vor cădea bombe atomice şi cu hidrogen. Oricum, ne agăţăm de speranţa că vom găsi ordinea normativă a pământului şi că cei ce vor aduce pacea vor moşteni pământul.

 

 

Note:

  1. “And i saw a new heaven and a new earth: for the first heaven and the first earth were passed away; and there was no more sea.” Vezi Revelația 21:1 înSfanta Biblie, conținând Vechiul și Noul Testament, Versiunea Autorizată a lui King James, ed. de către C.I. Scofield (New York: Oxford University Press, 1909-1945), p.1351.
  2. Thomas Wemyss Fulton,The Sovereignty of the Sea: An Historical Account of the Claims of England to the Dominion of the British Seas, and of the Evolution of the Teritorial Waters, with Special Reference to the Rights of Fishing and the Naval Salute(London: Blackwood, 1911); (Millwood, N.Y: Kraus Reprint Co., 1976).
  3. Schmitt prima dată foloseste grecesculontonome, insemnând în concordanță  cunomos-ul existenței; apoi folosește cuvântul german seinsgerechte, însemnând în acord cu natura existenței.
  4. Immanuel Kant,The Philosophy of Law: An Exposition of the Fundamental Principles of Jurisprudence as the Science of Right, trad. de W. Hattie (Edinburgh: T.T.Clark, 1887)/ Reprint (Clifton: Augustus M. Kelley, 1974), Partea Secundă: Public Right, Nota B: Land Rights, p. 182 (traducere alterată).
  5. “[G]ovemment has a direct jurisdiction only over the land.” [Trad. VeziThe Works of John Locke,O Noua Editie, Corectata in 10 Vol. (Londra: Thomas Tegg, et al., 1823), retipărită de Scientia Verlag Aalen (Darmstadt, 1963), “Two Treatises on Govement,” cea din urmă fiind “An Essay Concerning the True Original, Extent, and End of Civil Govemment,” Vol. 5 , § 1 2 1 , p. 410.
  6. Disertaţia lui Emil Roos stabileşte clar că filosofia “rationalistica” repudiată a lui Locke, în pragmatismul Englez tipic, este condiţionată de tradiţia feudală. VeziNaturzustand und Vertrag in der Staatsphilosophie Lockes(Berlin: 1933), este utilă, pentru că este mai comprehensivă şi conţine un material istoric mai larg. Însă unele din concepte sunt supra-utilizate şi, în loc de concept “spaţiale”, lucrarea suferă de pe urmă faptului că vorbeşte doar în termeni de concept “material” sau “substantive”. Lucrarea ignoră istoria principiului teritorialităţii în legea privată internaţională şi legea penală internaţional, şi nu ia în considerare teoria teritorială a lui Locke.
  7. Immanuel Kant, “Metaphysical First Principles of the Doctrine of Right,” inThe Metaphysics of Mrals,trad. de Mary Gregor (Cambridge: Cambdridge University Press, 1996), §12, p. 50 și §16: “Exposition of the Concept of the Original Acquisition of Land,” p. 54.

 

 

 

Trad. Ovidiu Preda, după varianta engleză Carl Schmitt, The Nomos of the Earth, Telos Press Publishing, 2006

 

1 comentariu

  1. Pingback: Nomosul Pământului - » Portalul Romanilor de Pretutindeni

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest