Noi şi ceilalţi

Prinţul Nikolai Sergheevici Trubeţkoi a fost unul dintre cei mai mari intelectuali ruşi ai emigraţiei. Lingvist, filolog, istoric şi filosof, este unul dintre părinţii fondatori ai curentului eurasianist.

 

Acest articol a fost inserat în culegerea  « Evraziiskii Vremenik », livre IV, Berlin, 1925, paginile 66-81. Prinţul N.S. Trubeţkoi încearcă să articuleze aici eurasianismul ca un curent esenţialmente cultural.

Eurasismul, în calitate de mişcare ideologică, şi-a manifestat clar existenţa pentru prima oară şi a început a se cristaliza în condiţiile şi în mediul emigraţiei ruse. Emigraţia rusă este o manifestare politică, consecinţă directă a evenimentelor politice. Chiar dacă emigranţii ruşi se străduiau să părăsească politica, ei nu erau în măsură să facă aşa ceva, datorită permanenţei calităţii lor de emigranţi. Ceea ce defineşte calitatea refugiatului este determinat de consecinţele evenimentelor politice dictate de panică: este suficient ca motivele care au dus la panică să înceteze a exista, pentru ca refugiatul – în măsura în care a fost realmente un refugiat – să revină în patria sa.

Existenţa emigraţiei este determinată de dezacordul dus la extrem dintre convingerile unei părţi a societăţii şi cele ale cercurilor conducătoare: atâta vreme cât acest dezacord va persista, emigrantul nu va putea reveni în patria sa, chiar dacă în ceea ce priveşte motivele care au provocat panica (teroare, foamete etc.), totul a revenit la normal. Şi cum visul secret al fiecăruia este să revină în patrie, refugiaţii caută să afle întrebându-se unii pe ceilalţi dacă ceea ce le-a inspirat teroarea nu a luat cumva sfârşit, iar atunci când cred că nu mai au să se teamă de nimic, emigranţii se întreabă în legătură cu caracterul pe care ar trebui să-l aibă guvernământul pentru a putea considera că dezacordul lor cu acesta a devenit insignifiant. Deoarece chestiunile politice sunt în permanenţă pe buzele emigranţilor ruşi, ele nu le ies din cap. Fiindcă oricât şi-ar dori, emigranţii nu pot face abstracţie de politică. Şi deoarece, în emigraţie, în mod special, orice orientare ideologică este abordată din punctul de vedere al conţinutului său politic. Bineînţeles că din acest punct de vedere este abordat şi eurasismul.

Eurasiştilor li se pun următoarele întrebări: de care parte eşti, de stânga sau de dreapta? Monarhist sau republican? Democrat sau aristocrat? Constituţionalist sau absolutist? Socialist sau partizan al clasei burgheze? Iar atunci când nu se primeşte un răspuns satisfăcător la aceste întrebări, fie se bănuieşte vreo maşinaţiune ascunsă bine de tot, fie se înalţă cu dispreţ din umeri, declarându-se că această „mişcare” pur literară nu este decât o simplă curiozitate.

II

Raţiunea acestei neînţelegeri, a acestei incapacităţi de a găsi o limbă comună rezidă în aceea că, în eurasism, problema raporturilor reciproce dintre politică şi cultură se pune de o manieră radical diferită faţă de cea cu care este obişnuită intelighenţia rusă.

În conştiinţa fiecărui intelectual rus (în sensul cel mai larg al termenului, până la a include orice persoană „educată”) trăiesc, între altele, începând cu epoca lui Petru cel Mare, două idei, sau mai precis două complexe de idei: „Rusia ca mare putere europeană” şi „civilizaţia europeană”. „Tendinţa” unei persoane era determinată prin raportare la aceste două idei. Existau două tipuri cu totul opuse. Pentru unii, singura cale era aceea a Rusiei în calitate de mare putere europeană. Ei spuneau astfel: oricare ar fi preţul, chiar dacă ar fi vorba despre aservirea poporului şi a societăţii, renunţarea integrală la tradiţiile Luminilor şi ale umanismului civilizaţiei europene, daţi-ne o Rusie mare putere europeană. Aceştia erau reprezentanţii reacţiunii guvernamentale. Pentru ceilalţi, ideea „progresistă” a civilizaţiei europene era mai scumpă ca oricare alta. Ei spuneau: oricare ar fi preţul, fie el şi renunţarea la puterea statului şi la statutul de mare putere a Rusiei, daţi-ne, în Rusia, realizarea idealurilor civilizaţiei europene (adică, pentru unii, democraţia, pentru ceilalţi, socialismul etc.) şi faceţi din Rusia un stat european progresist. Erau reprezentanţii societăţii radicale şi progresiste.

Tragedia rezida în aceea că nici una dintre aceste două tendinţe nu puteau să fie puse în operă complet, având în vedere condiţiile vieţii ruse. Fiecare tabără accentua contradicţiile interne şi inconsistenţele celeilalte, fără să vadă că ea însăşi era infectată de aceleaşi deficienţe. Reacţionarii înţelegeau perfect că deschizând calea democraţiei ruseşti, adică unei bande de ţărani semi-sălbatici (din punctul de vedere european), progresişii înşişi ar fi dat o lovitură ireparabilă chiar existenţei Rusiei. La rândul lor, progresiştii arătau că dacă Rusia dorea să-şi conserve locul în „concertul marilor puteri europene”, era indispensabil ca ea să se menţină la nivelul celorlalte state europene în materie de politică internă. Dar, bineînţeles, nici reacţionarii, nici radical-progresiştii nu înţelegeau propria lor dimensiune utopică şi lipsită de consistenţă internă. Să găseau evident şi reprezentanţi ai „mediei juste”, ai „conservatorismului înţelept”, ai „liberalismului rezonabil”, combinând patriotismul marii puteri cu imperativul unei politici interioare liberale. Dar finalmente, această parte a societăţii ruse educate trăia în utopie. Ideea unei Rusii ca mare putere şi cea a concretizării pe pământ rusesc a idealurilor civilizaţiei europene, aceste două idei fundamentale, care în combinaţiile lor variate suscitau divergenţe printre tendinţele vieţii politice ruseşti, erau artificiale în chiar rădăcina lor. Ele au fost rodul reformelor lui Petru cel Mare. Petru a impus reformele sale cu forţa, fără a întreba poporul rus dacă le doreşte, iar în măsura în care acele două idei erau rodul reformelor sale, ele erau străine poporului rus. Nici Rusia ca mare putere europeană, nici idealurile europene de progres nu-i spuneau nimic poporului rus. În condiţiile mutismului artificial şi a pasivităţii maselor populare, era posibil să se menţină o mare perioadă de timp cupola Luminilor europene deasupra poporului rus pe de o parte, iar pe de alta dimensiunea de mare putere europeană a Rusiei. Dar şi una şi cealaltă erau sortite fisurării şi apoi unei prăbuşiri pe măsură ce devenea instabilă masa mare a poporului rus, fundament natural al oricărui edificiu rusesc. Tocmai de aceea era în van şi sterilă dezbaterea între „curentele” ruseşti apărute pe firul diferitelor combinaţii între ideile de calitate de mare putere europeană a Rusiei şi idealurile europene ale progresului.

Pe schele, instalaţi de către alţii, inginerii au ridicat zidurile unui edificiu. Ei se certau cu privire la cea mai bună cale de a-l acoperi cu un acoperiş, uitând complet să caute să înţeleagă cum şi de ce fuseseră instalate schelele pe care ei se certau. S-a adeverit că schelele erau vii şi au început să se mişte, pereţii edificiului s-au fisurat şi apoi s-au prăbuşit, îngropând o parte dintre ingineri, iar dezbaterea despre acoperiş şi-a pierdut orice sens.

Într-adevăr, imediat ce acest tablou a putut să clarifice înţelegerea, a fost indispensabil să se modifice abordarea acestor probleme politice care până acum au tulburat societatea rusă. Aceste probleme au fost explorate pe baza premiselor istorico-culturale intrate în spiritul societăţii ruse educate în epoca post-petrinică, dar care au rămas organic străine poporului rus. Fiind conştienţi de asta, necrezând în universalitatea şi în valoarea absolută a culturii europene şi respingând „legea progresului universal” comun admisă, ar trebui înainte de toate să căutăm o nouă bază culturală şi istorică pornind de la care am putea răspunde la problemele politice. De aici porneau toate neînţelegerile proprii susţinătorilor ruşi ai vechilor curente de gândire atunci când se întâlneau cu eurasismul. Eurasismul nu respinge una sau alta dintre convingerile politice ale susţinătorilor vechilor curente de gândire, ci contextul cultural-istoric care a suscitat aceste convingeri în conştiinţa lor. De dreapta, de stânga, moderaţi, conservatori, revoluţionari şi liberali, toţi se află exclusiv în sfera de reprezentări a Rusiei post-petrinice şi ai culturii europene. Atunci când evocă una sau alta dintre formele de guvernământ, ei o gândesc în contextul particular al culturii europene sau în cel al Rusiei post-petricine europenizate. Reformele şi modificările pe care le estimează a fi necesare a fi introduse în sistemul ideilor politice nu privesc decât sistemul sau ideile şi nu contextul cultural însuşi. Cu toate acestea, pentru eurasism, cel mai important lucru este schimbarea culturală. Eurasismul estimează a fi insignifiantă şi neproductivă schimbarea sistemului sau a ideii politice care nu este însoţită de o schimbare culturală.

III

Cultura fiecărui popor care-şi duce existenţa în cadrul unui stat trebuie să includă în calitate de element propriu idei şi teorii politice. Astfel, acuzaţia după care eurasismul ar predica indiferenţa politică, indiferenţa faţă de treburile politice, este bazată pe o neînţelegere. Dar nu este o eroare mai mică, cu toate că este des întâlnită, aceea de a identifica eurasismul cu unul sau altul dintre vechile curente de idei politice. Eurasismul respinge autoritatea fără drept de apel a culturii europene. Şi cum este obişnuit să se lege de cultura europeană noţiunea de „progresism”, mulţi cred că eurasismul este un curent reacţionar.

Eurasismul crede în exigenţa unei culturi naţionale şi declară fără apel că întreaga cultură naţională rusă este de negândit fără ortodoxie. Această asociere, bine înţeles, evocă din nou la multe persoane amintirea faimoasei expresii „autocraţie, ortodoxie, naţionalism” şi astfel întăreşte convingerea după care eurasismul ar fi o formă nouă a vechii ideologii reacţionare ruseşti. Cad în această iluzie nu numai cei de stânga, dar şi mulţi de dreapta, care se grăbesc să declare că eurasismul ţine de ei. Este vorba despre o profundă neînţelegere. Expresia „autocraţie, ortodoxie, naţionalism”[1] capătă o semnificaţie particulară pe buzele susţinătorilor dreptei ruseşti. Strict vorbind, întreaga formulă ar putea să fie desemnată mai liber prin cuvântul autocraţie. Contele Uvarov[2] determina şi „naţionalismul” ca uniune a autocraţiei şi a ortodoxiei. În ceea ce priveşte ortodoxia, reprezentanţii reacţiunii guvernamentale înţelegeau (dar ce nu se înţelege azi fără voie…) ortodoxia ca pe lovitura sinodului dirijată de înaltul-procuror. Dar întregul „spirit rusesc” al reacţionarilor nu depăşeşte verbiajul fals al unui populism factice susţinut de eleganţa înfloritoare a idioţilor „images d’Épinal” ruşi a secolului al XIX-lea, sub care se întrevedea uniforma de model prusac pentru parada ecvestră de la Marele Manej. Toată „ortodoxia” lor nu depăşeşte paraclisul solemn al arhiepiscopului, în zilele fără obligaţia de a posti, terminat cu proclamaţiile şi urările de viaţă lungă pentru personajele vizate. Pentru ei, ortodoxia şi spiritul poporului nu sunt nimic altceva decât accesoriile eficace şi tradiţionale ale autocraţiei. Numai autocraţia singură pare acoperită de o valoare incontestabilă. În căutarea idealului în trecutul rus, aceşti reacţionari îl găsesc în domnia lui Alexandru al III-lea sau Nicolae I. Toate acestea nu numai că nu au nimic în comun cu eurasismul, ci chiar reprezintă contrariul lui. În proclamarea cuvântului său de ordine asupra culturii naţionale ruse, eurasismul se îndepărtează de perioada istoriei ruseşti împărat-înalt-procuror, postpetrinică şi santpetersburgheză. Ceea ce pare a fi valoarea importantă a istoriei ruse în ochii eurasiştilor nu este autocraţia împăratului, ci profundul sentiment religios ortodox ce traversează întreg poporul şi a cărui ardoare a transformat jugul tărat în putere imperială rusă şi a transformat ulusul lui Batu în Statul ortodox moscovit. Eurasismul consideră autocraţia imperială ca renaştere a monarhiei autentic naţionale pre-petriniene (avem evident în vedere autocraţia în esenţa sa spirituală, şi nu în măsura realizărilor sale în politica externă, dintre care unele au fost colosale). Detaşându-se de „confesiunea existenţială” care a fost în vechiul Rus’ sprijinul ideologic al puterii ţariste şi care în această epocă găsea în persoana ţarului cel mai cald spriinitor al său, autocraţia imperială a trebuit natural şi inevitabil să se sprijine pe sclavie şi militarism. Eurasismul nu poate tolare ca ortodoxia să fie adusă la nivelul unui simplu accesoriu al autocraţiei iar spiritul poporului să fie redus la o declamaţie administrativă. El revendică o ortodoxie autentică, ortodoxizarea vieţii cotidiene, o cultură naţională autentică bazată pe „confesiunea existenţială” şi recunoaşte că are drept ideal monarhia, în măsura în care ea a fost consecinţa organică a culturii naţionale.

IV

Revelarea explicită a atitudinii negative a eurasismului faţă de Rusia imperială şi insistenţa pe valoarea unei identităţi proprii autentic legate de popor pot genera o altă neînţelegere, adică identitatea eurasismului şi a populismului revoluţionar. Eurasismul se distinge net de acest populism. Orice ar fi, populismul revoluţionar rus a fost mereu şi rămâne o modalitate a socialismului. Socialismul este o mlădiţă a culturii romano-germanice, totalmente străin eurasismului pe plan spiritual. Dacă elementul socialist intervine într-o formă atenuată la populiştii moderaţi, lucrul acesta nu schimbă nimic din esenţa problemei. Relaţia populiştilor cu identitatea rusă originală se distinge în rădăcina sa de relaţia eurasiştilor cu această identitate. Din existenţa concretă a poporului, din aşteptările sale, ideologia populistă a extras artificial numai câteva elemente: economia comunală, adunările rurale, principiul  artelului[3], ideea că pământul vine de la Dumnezeu, sectarismul raţionalist, ura ascunsă faţă de moşieri, cântecele haiducilor etc. Toate aceste elemente separate de viaţă, de concepţia despre lume, de starea de spirit au fost scoase din contextul loor istoric şi au fost idealizate şi declarate singurele semnificativ autentice pentru popor; tot restul a fost lăsat deoparte. Evident că selecţia s-a făcut în funcţie de indicele de compatibilitate cu socialismul. Tot ceea ce în viaţa poporului şi în concepţia lui despre lume apar ca incompatibile după acest criteriu relevant ţineau de partea de „înapoiere” şi de „tenebrele” maselor populare şi trebuia eliminat prin şcoală şi propagandă. Şcoala şi propaganda trebuiau să inoculeze în popor trăsăturile cu care el nu era înzestrat şi care erau inerente „democraţiei ţărilor evoluate din Occident”. Populiştii gândeau Rusia viitoare ca o republică democratică şi parlamentară exemplară, cu un drept de sufragiu universal extrem de larg, lărgit de ce nu la adolescenţii celor două sexe, cu separarea Bisericii de Stat şi o secularizare totală nelimitată doar la Stat ci extinsă şi la viaţa de familie etc., etc.

După acest ideal, în întregime împrumutat de la ideologii romano-germanici, rolul originalităţii ruseşti se reduce la alocarea pământurilor pe baza drepturilor ce rezultă din cultura lor; între altele, această repartizare făcându-se la nivelul Statului, situaţia ce apare nu aminteşte decât foarte pe departe „mirul” rusesc. În acest fel, pentru populişti, originalitatea este utilizată ca trambulină către adâncirea nivelului de europenizare. „A merge în popor” nu era finalmente decât o tactică particulară, un procedeu destinat punerii în operă a europenizării şi instalării în Rusia a idealurilor bine cunoscute ale civilizaţiei romano-germanice. Paradoxul, contradicţia internă a combinării unei originalităţi de faţadă cu un conţinut clar occidental a fost mereu călcâiul lui Ahile al populismului revoluţionar rus. Fix din cauza esenţei sale socialiste şi occidentaliste populismul revoluţionar pare total inacceptabil eurasismului. Eurasismul abordează cultura naţională rusă fără nicio speranţă de a o transforma într-o oarecare formă de viaţă romano-germanică (fie deja existenă în Europa, fie numai propusă de imaginaţia publiciştilor europeni), ci, dimpotrivă, cu speranţa de a o elibera de influenţa romano-germanică şi de a o conduce pe calea unei dezvoltări autentic autonome şi naţionale. Evident, eurasismul nu acceptă fără analiză tot ceea ce este sau a fost original în sânul poporului rus; el are grijă să distingă ceea ce este valabil, dăunător sau indiferent. Dar criteriul care ghidează în acest sens eurasismul nu este ca un fapt dat al culturii ruse sau al vieţii populare să fie favorabil realizării unuia sau altuia dintre idealurile împrumutate de la europeni (socialismul, republica democratică etc.), ci exclusiv valoarea intrinsecă a unui fapt dat în relaţia sa cu cultura naţională rusă. Din acest punct de vedere, trebuie de asemenea să distingem între fenomenele punctuale, pasagere şi fenomenele în sens profund, cu semnificaţie permanentă, şi chiar între fenimenele creatoare şi manifestările distrugătoare. Astfel, economia comunală, asupra căreia insistă în mod particular populiştii este o formă de activitate economică trecătoare, apărută istoric şi care este destinată să dispară în procesul istoric. Dispariţia comunei şi trecerea la proprietatea individuală a pământului este un proces istoric din care nu se poate scăpa cu ajutorul unor măsuri artificiale. Şi în măsura în care practica agricolă comunală frânează dezvoltarea productivităţii activităţii economice ţărăneşti, este bine s-o considerăm ca pe un fenomen cultural dăunător, distrugător şi ar trebui să ne îngrijim de înlocuirea sa prin alte practici economice. Eurasismul preconizează originalitatea rusă şi se dovedeşte că economia comunală nu face parte din semnele esenţiale ale acestei originalităţi. Observând concepţia lumii populare şi maniera în care această concepţie se manifestă în activităţile poporului, populiştii tăceau sau atribuiau „tenebrelor” supunerea poporului către Dumnezeu, idealizarea puterii ţarului, poezia spirituală, pietatea, ritul confesiunii, între altele. Tocmai aceste trăsături, manifestări ale fundamentelor populare ale stabilităţii sunt cele care sunt purtătoarele unor mari valori din punctul de vedere al culturii naţionale. Dimpotrivă, toate manifestările de revoltă atât la nivelul stării de spirit cât şi în creaţiile populare, cum ar fi ura poporului faţă de moşierime, cântecele şi legendele careidealizează tâlharii, poeziile care-şi bat joc de „popi” erau prizate de populişti, în ciuda faptului că e clar că aceste fenomene pur negative, anticulturale şi antisociale ne au niciun potenţial cultural creativ. În plus, în sânul acestor elemente negative ale psihologiei populare, populiştii nu ştiau să acorde valoare decât aspectelor lor cele mai negative: se aprecia ura faţă de moşieri în măsura în care are o dimensiune „socială”, iar prin forma sa sparge unitatea naţională, ceea ce este incontestabil dăunător, căci ea ar fi putut avea o dimensiune pozitivă, până la un anume punct, dacă „moşierul” ar fi fost considerat o persoană care aparţinea unei alte culturi, non-naţionale. Dar şi mai important, eurasismul se distinge de populism în ceea ce priveşte religia. La fel ca şi socialiştii, naţionaliştii erau în majoritate atei, sau în cazurile extreme, deişti abstracţi. În viaţa religioasă a poporului ei nu erau capabili să „distingă” şi să aprecieze decât un sectarism raţionalist. Eurasismul trăieşte pe solul fertil al Ortodoxiei, mărturisind-o pe aceasta ca fiind singura formă autentică a Creştinismului. El recunoaşte că în această calitate de credinţă unică, Ortodoxia poate juca în istoria rusă un rol de stimul creator. Găsindu-ne pe acest sol al Ortodoxiei, este imposibil să nu vedem că protestantismul şi sectarismul raţionalist sunt forme religioase emoţionale şi decadente. Existenţa succesului la popor a şefului stundismului[4], a baptismului şi a altor câteva secte raţionaliste este consecinţa dureroasă a celor două secole de europenizare, în cursul cărora elita şi poporul au fost separate de o prăpastie. Intelighenţia şi semi-intelighenţia au închis ochii la bogăţia spirituală a Ortodoxiei, nevăzând în ea decât o credinţă de mujici, şi au fost infectate de formele decadente ale creştinismului occidental, iar guvernul a înghețat şi a birocratizat Biserica Rusă, privând-o de orice iniţiativă şi libertate de acţiune, neluând nicio măsură care să permită ridicarea nivelului spiritual al clerului sau propagarea unei învăţături autentic ortodoxe. Dacă în vremea acestor secole grele ale istoriei ruse poporul s-a întâmplat adesea să abandoneze Biserica, nemaigăsind în ea acest autentic spirit ortodox, de care îi era o sete nesfârşită, cedând în faţa seducţiilor raţionalismului ieftin, la care a ajuns prin intermediul intelighenţiei şi semi-intelighenţiei deviate, nu putem vedea în aceste fenomene nefericite decât simptomele maladiei. Guvernul nu a făcut bine luptând împotriva acestor simptome (în plus, a făcut-o prin mijloace poliţieneşti) căci boala era cea care trebuia vindecată. Dar populiştii[5], care nu vedeau în aceste simptome decât lucruri normale, erau încă şi mai în eroare. În niciun caz nu putem considera ca pozitiv sectarismul raţionalist. Din punct de vedere religios, este vorba despre o degenerescenţă, din punct de vedere cultural şi naţional, este vorba despre un microb care viciază unitatea naţională şi îngreunează opera colectivă a întregii naţiuni în domeniul culturii spirituale. Pentru creştini, Creştinismul nu este un element al unei oarecare culturi naţionale; este fermentul care poate să apară în diverse culturi şi care stimulează dezvoltarea lor într-o direcţie determinată, fără a le abroga originalitatea, caracterul lor propriu. A scoate Creştinismul din conştiinţa naţională rusă sau a înlocui în ea autenticul Creştinism, Ortodoxia, cu o contrafacere raţionalistă degenerată, aceasta înseamnă a steriliza cultura rusă şi a o trimite pe calea descompunerii. Iată de ce divergenţele dintre eurasism şi populism asupra chestiunilor ce ţin de religie exclud orice posibilitate de apropiere a celor două curente.

Trebuie să subliniem că esenţa divergenţei se situează fix în domeniul religios şi în evaluarea pozitivă sau negativă care decurge din elementele psihicului popular pe care trebuie să se construiască cultura naţională. Divergenţa politică este mai puţin substanţială. Populismul revoluţionar insistă asupra republoicanismului său. Dacă se face astfel referire la o republică ortodoxă rusă în care preşedintele, ales pentru legislatură (aşa-zisul «posadnik»), se consideră ca şi învestit cu misiunea de a reprezenta poporul în faţa lui Dumnezeu nşi de a apăra Ortodoxia, şi dacă alegerile preşedintelui şi ale deputaţilor acestei republici nu se fac într-un joc al pasiunilor şi al urilor poporului, atunci eurasismul nu are nimic contra unei astfel de republici şi oricum ar prefera-o unei „monarhii luminate în sens european”, propagând de sus europenizarea şi ţinând prizonieră Biserica. Dar independent de chestiunea posibilităţii unei astfel de republici, ne putem îndoi că ea ar putea să-i satisfacă pe populiştii revoluţionari.

V

Pentru a încheia, încă o problemă mai trebuie clarificată: aceea a relaţiilor reciproce dintre eurasim şi bolşevism. Amatorii formulelor „potrivite” tind uneori să califice eurasismul drept „bolşevism ortodox” sau drept „fruct al uniunii nelegitime dintre slavofilie şi bolşevism”. Chiar dacă aspectul paradoxal al acestei contradictio in adjecto apare clar oricui (bolşevismul ortodox ar fi un fel de negreaţă albă), chestiunea punctelor de convergenţă şi de divergenţă între eurasism şi bolşevism merită un examen mai atent. Eurasismul se întâlneşte cu bolşevismul în respingerea nu numai a uneia sau alteia dintre formele politice, ci a întregii culturi care a existat în Rusia imediat înainte de revoluţie, şi care continuă să existe în Occidentul romano-german, ca şi în reconstrucţia radicală a întregii acestei culturi. Eurasismul întâlneşte bolşevismul în elanul de eliberare a popoarelor din Asia sau Africa făcute sclave de către puterile coloniale.

Dar aceste convergenţe nu sunt decât exterioare, formale. Motivaţiile interne ale eurasismului şi ale bolşevismului sunt diametral opuse. Această cultură pe care este bine s-o schimbăm bolşevicii o numesc „burgheză” iar eurasiştii „romano-germanică”. Iar cultura pe care e bine s-o ridicăm în locul primeia bolşevicii o văd ca „proletară”, iar eurasienii „naţională” (în ce priveşte Rusia: eurasiană). Bolşevicii pornesc de la postulatul marxist după care cultura este un produs de clasă, eurasienii consideră cultura ca fructul activităţii unităţilor etnice particulare, naţiuni sau grupuri de naţiuni. De aceea conceptele de cultură burgheză şi cultură proletară, în sensul în care le utilizează bolşevicii sunt pentru eurasişti pure fantezii. În orice naţiune socialmente diferenţiată, cultura înaltă este diferită de cultura de la nivelul de jos. Într-un organism naţional sănătos şi normal diferenţele se reduc la ideea de nivel al unei singure culturi. Dacă, în acest caz, numim elita „burghezie” iar păturile inferioare „proletariat”, înlocuirea culturii burgheze de către cultura proletară ar echivala cu o scădere a nivelului cultural, cu simplificarea sa, cu pervertirea sa, lucru care cu greu ar putea fi admis ca fiind un ideal. În naţiunile bolnave, infectate de europenizare, cultura claselor superioare se distinge de cultura claselor inferioare, nu atât cantitativ (prin niveluri), cât calitativ: clasele inferioare trăiesc prin părţi de cultură, prin ceva adaptat la nivelurile inferioare, la fundamentele culturii naţionale autohtone, dar clasele superioare trăiesc la niveluri superioare ale unei culturi străine, romano-germanice. Între ceea ce este sus şi ceea ce este jos se găseşte o pătură de oameni care nu posedă nicio cultură, separaţi de ceea ce e jos, dar fără să aibă acces la straturile superioare, exact din cauza eterogenităţii calitative a celor două culturi asociate în naţiunea vizată. Iată naţiuni (între care se înscrie Rusia post-petrinică pre-revoluţionară) pentru care am putea vorbi de oportunitatea de a înlocui cultura de sus prin cea de jos, în sens metaforic, evident.

În fapt, trebuie să concepem nu trecerea claselor superioare spre cultura de jos, necesarmente elementară, ci trebuie ca sus să fie concepută o altă cultură, dar în aşa fel încât între ea şi cultura de jos diferenţa să nu fie calitativă, ci să fie o diferenţă de nivel. Numai în acest fel am putea elimina incultura păturii intermediare a naţiunii, organismul naţional va rămâne culturalmente întreg, sănătos şi va fi apt spre o dezvoltare ulterioară globală, atât la nivelul elitelor cât şi la al păturilor inferioare. Iată ce preconizează eurasismul. Dar astfel este clar că este vorba despre o modificare nu în natura de clasă, ci în natura etnică.

Aflându-se în schema marxistă şi abordând problema culturii exclusiv din acest punct de vedere, bolşevicii s-au dovedit totalmente incapabili să facă ceea ce doreau să facă, adică să creeze o specie nouă de cultură în locul celei vechi. Cultura lor „proletară” se exprimă fie printr-o întoarcere la sălbăticie, fie printr-un fel de parodie a vechii culturi aşa-zis burgheză. Într-un caz şi în celălalt, demersul devine o distrugere pură şi simplă, fără niciun element creator. Nu s-a produs o cultură nouă; este cea mai bună probă a aspectului mincinos al premiselor teoretice însele ale bolşevismului şi al imposibilităţii de a pune în operă o „cultură proletară”. Conceptul de „cultură proletară” este inevitabil vid de sens pentru că noţiunea de proletariat este pur economică, lipsită de orice caracteristică de ordin cultural sau alta decât cea economică. În cazul conceptului de cultură naţională lucrurile sunt complet diferite, pentru că orice naţiune este realmente sau potenţial purtătoarea şi creatoare a unei culturi determinate, concrete, orice naţiune include în ea însăşi caracteristicile elementelor şi tendinţa de a edifica o cultură. De aceea o cultură nouă nu poate fi creată decât în calitate de cultură a unei naţiuni particulare care nu dispune până atunci de cultură proprie sau găsindu-se sub influenţa opresivă a unei culturi străine. Această nouă cultură nu se poate opune decât culturii uneia sau altor naţiuni. De aici rezultă că dacă scopul comun al bolşevismului şi eurasismului constă în eliminarea vechii culturi şi edificarea uneia noi, bolşevismul nu este în măsură să îndeplinească decât prima parte. Dar realizarea doar a dimensiunii distrugătoare fără a crea în acelaşi timp nu poate în mod evident un rezultat favorabil. Înainte de orice, cel care distruge având o idee neclară sau eronată despre ceea ce ar trebui ridicat în locul a ceea ce va fi eliminat, va distruge inevitabil ceea ce ar fi trebuit să păstreze. În plus, atunci când rapiditatea distrugerii este semnificativ mai mare decât cea a creaţiei, sau când nicio creaţie autentică nu urmează după distrugere, naţiunea se găseşte, pentru o lungă perioadă, privată de cultură, ceea ce nu poate să n-o influenţeze în mod negativ. Astfel, deşi efortul de eliminare pe care l-au dus bolşevicii a fost adesea ţintit pe dimensiunea europeană a culturii implantate în Rusia, pe care eurasiştii o consideră necesar a fi eradicată, eurasismul nu poate aproba această muncă de eliminare. În ceea ce priveşte veleităţile creatoare ale bolşevicilor, ele trezesc în eurasişti aceeaşi reacţie negativă, în măsura în care ele sunt pătrunse de utopia marxistă sau orientate către transplantarea în solul rus a noilor elemente ale civilizaţiei romano-germanice, aceste elemente fiind cu atât mai puţin acceptabile pentru eurasism cu cât ele poartă clar semnele declinului şi degenerescenţei civilizaţiei amintite.

Din tot ceea ce precede, rezultă că în ceea ce priveşte problemele ce se referă la relaţiile Rusiei cu popoarele lumii romano-germanice, similitudinile între bolşevism şi eurasism nu sunt decât aparente.

Eurasismul cheamă toate popoarele lumii să se elibereze de cultura romano-germanică şi să se reaşeze pe calea elaborării propriei lor culturi naţionale. Între altele, eurasismul, constatând că influenţa culturii romano-germanice s-a întărit puternic, graţie dominaţiei sale economice, a popoarelor aşa-zis civilizate în raport cu popoarele „coloniale”, cheamă imediat la luptă în vederea eliberării de această dominaţie economică. În acelaşi timp, această eliberare economică nu reprezintă pentru eurasism un scop în sine, ci doar o condiţie indispensabilă a eliberării de cultura romano-germanică, eliberare de negândit fără întărirea simultană a culturii naţionale şi dezvoltarea ei autonomă ulterioară. În toate aceste probleme, bolşevicii urmează un obiectiv opus. Ei numai jonglează cu umoarea naţionalistă şi cu amorul propriu al popoarelor asiatice, considerând acest sentiment ca pe un mijloc de a suscita o revoluţie socială în Asia, care nu ar trebui atât să pună capăt dominaţiei economice a popoarelor „civilizate”, cât mai ales să permită introducerea sistemului comunist cu acea unică cultură „proletară”, prin esenţă antinaţională şi clădită pe elementele cele mai negative ale acestei civilizaţii europene, duse până la caricatură. Sub masca încurajării naţionalismului asiatic se ascunde în bolşevism această misiune de nivelare proprie „civilizatorului” purtător de valori culturale şi aceasta, în plus, sub o formă mult mai radicală decât cea adoptată de imperialiştii colonizatori romano-germani. Nu spre o edificare a unor culturi autentic naţionale, legate de moştenirea istorică a trecutului, ci spre ştergerea elementului naţional, spre eliminarea tuturor fundamentelor naţionale vor bolşevicii să ducă toate popoarele Asiei şi Rusiei.

În rezumat, am putea spune că bolşevismul este o mişcare distrugătoare şi eurasismul este o mişcare creatoare. Ele evoluează după o polaritate opusă şi nicio colaborare între ele nu este imaginabilă. Această opoziţie între bolşevism şi eurasism nu este fructul hazardului; ea este înrădăcinată în însăşi esenţa celor două mişcări. Bolşevismul este o mişcare care luptă contra lui Dumnezeu, eurasismul este o mişcare religioasă, care-l afirmă pe Dumnezeu. Există o legătură profundă între negarea militantă a Creatorului şi incapacitatea de a crea autentic, pozitiv, între respingerea blasfemiatoare a Logosului divin şi utopismul raţional în contradicţie cu natura evidentă a vieţii. Dar natura nu admite distrugerea pură. Ea pretinde imperios creaţia şi tot ceea ce nu este apt de creaţie este sortit ruinei, mai devreme sau mai târziu. Ca tot ceea ce generează spiritul negaţiei, bolşevismul este locuit de capacitate distrugătoare dar este lipsit de facultatea creatoare. De aceea el va trebui să cadă şi să se transforme, sub apăsarea forţei opuse, afirmând-ul pe Dumnezeu, creatoare. Va fi aceasta eurasismul? Viitorul o va spune. Dar, în orice caz, nici ideologia restaurării, substituind creativităţii acomodarea şi reconstrucţia după vechea sa viziune, nici populismul, încă şi mai orb decât bolşevismul în ce priveşte sarcinile pozitive şi dorite de Dumnezeu în materie de edificare a culturii, şi mai infectate încă de ideologiile degenerate ale civilizaţiei europene, nu dispun de caracteristicile unei autentice şi pozitive facultăţi creatoare. Aspectul pozitiv al bolşevismului constă poate în aceea că dacă îşi aruncă masca şi-l arată tuturor pe satan sub forma sa nedeghizată, el va conduce la credinţa în Dumnezeu a tuturor celor pe care îi va convinge de realitatea lui satan. Dar dincolo de aceasta, bolşevismul, agitând viaţa într-un mod nebunesc ca urmare a incapacităţii sale creatoare, a lucrat profund solul virgin rusesc, aducând la suprafaţă straturile care erau dedesubt şi afundând straturile care erau înainte la suprafaţă. Atunci când pentru a crea noua cultură va fi nevoie de oameni noi, aceste persoane noi vor aparţine poate straturilor pe care bolşevismul le va aduce întâmplător la suprafaţă. În orice caz, gradul de adecvare la opera de construire a noii culturi şi legătura cu fundamentele spirituale pozitive din care s-a născut trecutul rus vor servi în mod natural drept criterii în alegerea noilor persoane. Noile persoane create de bolşevism care nu vor dispune de aceste caracteristici nu vor fi apte să trăiască şi vor pieri în mod natural odată cu bolşevicii care i-au născut. Ei nu vor muri ca urmare a cutărei sau cutărei intervenţii, ci pentru că natura nu va suporta un astfel de deşert, distrugerea pură şi negativitatea. Ea necesită o operă de creaţie şi creaţia autentică şi pozitivă este posibilă doar cu condiţia de a susţine principiul naţional şi de a întări legătura religioasă care uneşte omul şi naţiunea cu Creatorul universului.

 

Notă: textul tradus în limba franceză avea patru note, pe care le-am semnalat prin n. tr. f. (nota traducătorului francez)

Traducere: Cristi Pantelimon

Sursa: http://russieconservatisme.org/nous-et-les-autres/

[1] Termenul rus народность este în mod obişnuit tradus prin „naţionalism”. Chiar dacă această traducere este evident admisă şi corectă, ea pierde o nuanţă conţinută în originalul rus, pe care am putea s-o redăm prin „faptul sau conştiinţa de a fi un popor” (n. tr. f.).

[2] Contele Serghei Semionovici Uvarov (1786-1855) a fost în prima jumătate a secolului al XIX-lea un om de Stat rus în vogă, ministru al instrucţiunii populare (1833-1849) şi preşedinte al Academiei de ştiinţe. Lui i se atribuie paternitatea formulei „Ortodoxie, autocraţie, naţionalism”, adoptată în calitate de principiu al ideologiei de Stat în Rusia imperială, fără ca totuşi ea să fi fost proclamată ca atare de vreun ţar (n. tr. f.).

[3] Artelul era un principiu de organizare cvasi-corporatistă a muncii, întâlnit atât în agricultură cât şi în meşteşuguri. Era o formă simplă de organizare, care amintea de obştea sătească. Interesant este că artelul, spre deosebire de breaslă, putea să reunească membri din mai multe profesii (n. C.P.)

[4] Stundism: În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, acest curent sectar născut din influenţa protestantismului şi mai târziu a baptismului aduna creştini ruşi şi ucraineni. Termenul vine din germanul „Stunde”. Practica distinctivă a curentului consta în a consacra o oră pe zi pentru studiul Bibliei (n. tr. fr.).

[5] Atunci când abordează populismul şi pe populişti. N. Trubeţkoi face referinţă mai ales la mişcarea “narodnicilor” (n. tr. fr.).

 

1 comentariu

  1. andrei

    Ca de obicei, problema nationala se pune numai pentru rusi. Or, Siberia numai ruseasca nu e, ca sa nu vorbim despre popoarele musulmane, acum cu state independente. Apoi, ortodocsia pare sa fie „cover” sub care zac populatii necrestine, asa cum grecii, in Bizant, acopereau diversitatea nationala si religioasa sub acelasi „acoperis”. Fapt ce a dus la prabusirea Imperiului. Apoi, nu inteleg ce este ” cultura”, in acceptia lui Trubetkoi! Daca are atata grija sa se delimiteze de cultura occidentala, de ce nu face acelasi lucru si fata de culturile populatiilor din Imperiu, fie el tarist sau bolsevic- dar tot autocrat! Pana la urma, daca „sapam” la radacinile ortodicsiei, vom da de acelasi strat indo-european pus in abisalitate iudaica, care e si la baza culturii occidentale. Problema e de grad! Cu Asia ne intalnim, dar nu prin Rusia! „Invazia” ei inspre Europa este semnul ca nu se simte prea bine in Asia, de unde-i vine adevarata amenintare. Rusii, din pacate, au fost invinsi in Asia!

    Raspunde

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *