Multipolaritatea și societatea deschisă: realismul geopolitic versus utopia cosmopolitică

Să ne imaginăm, în viitor, un stat universal, care cuprinde toată omenirea. Teoretic, nu ar mai exista armată, ci doar o forță polițienească. Dacă o provincie sau o regiune ar pune mâna pe arme, statul unic, global, ar declara-o rebelă și ar trata-o ca atare. Dar acest război civil, un episod al politicii interne, ar părea, privit în retrospectivă, o întoarcere la politica externă, în cazul în care victoria rebelilor ar conduce la dezintegrarea statului universal.”

Raymond Aron, Peace and War between NationsParis, 1962

„Lumea nu este o unitate politică, ci este un pluriversum politic.”

Carl Schmitt, The notion of politics

Mesianismul post-politic al societății deschise și războiul civil global 

George Soros și globaliștii descriu proiectul lor politic ca pe o „societate deschisă”. Pentru ei, această societate este mult mai mult decât un ideal politic. De fapt, este vorba despre o revoluție antropologică totală care urmărește să transforme întreaga omenire și să desființeze statele naționale istorice, care încă mai constituie cadrul normativ pentru relațiile internaționale. Pentru a atinge acest obiectiv, globaliștii folosesc o formă de inginerie socială, care acționează asupra societăților umane într-un mod progresiv, dar continuu. Această metodologie – care vizează o transformare furtivă și neîntreruptă a societății, fără știința cetățenilor – a fost formulată, la vremea sa, de către părinții fondatori ai ciberneticii și marxismului cultural. Astăzi ea este utilizată de către rețelele lui Soros cu o eficiență fără precedent în istoria contemporană. Este vorba despre o concepție supra-politică sau metapolitică menită să dizolve, treptat, politicile și prerogativele statelor naționale, în cadrul „super-statului” global, care ar cuprinde și ar ghida viața întregii umanități. Omenirea, concepută ca o singură ecumenă planetară, unificată și integrată.

Această noțiune de „societate deschisă” reprezintă rezultatul radical al procesului istoric de secularizare, care a început în Occident odată cu Renașterea. Un proces în care s-au succedat multe etape diferite: Reforma, Iluminismul, Saint-simonismul, socialismul utopic, marxismul teoretic, comunismul originar și bolșevismul (care avea să se transforme în stalinism și apoi în „sovietism”); marxismul cultural și freudo-marxismul după 1945 și, în cele din urmă, liberalismul-libertar după luna mai 1968. Fiecare etapă a acestei mișcări de secularizare este mai radicală și mai profundă decât cea anterioară. Societatea deschisă ca proiect metapolitic sintetizează toate fazele precedente ale acestui proces de secularizare. Ea funcționează de asemenea ca joncțiune între freudo-marxismul anti-stalinist și critica liberală a autoritarismului și istoricismului, efectuată de către Karl Popper la momentul respectiv. În locul „istoricismelor” platonice, hegeliene, marxiste sau fasciste ea vine cu necesitatea categorică și teleologică de convergență a tuturor societăților umane către un singur „demos” global. Ea substituie concepția geo-politică și istorică a unui om difertențiat cu concepția universalistă și cosmopolită a unei omeniri unice și fără granițe. Respingerea istoricismului, specific acestei noțiuni de societate deschisă, dezvoltată de către Popper și radicalizată de către Soros, conduce, în mod paradoxal, către un „istoricism al sfârșitului istoriei”. Un sfârșit al istoriei care ar include toate națiunile umane converge și fuzionează într-o unitate mondială a speciei umane în cele din urmă realizate. Aici nu există nicio dialectică între un cineva și particularitățile sale, ci îmbinarea și amestecarea particularităților într-o unitate ubicuă și planetară.

Această noțiune de societate deschisă acoperă foarte exact universum-ul menționat de Carl Schmitt în The notion of politics; un universum care, pretinzându-se universal, tinde să nege însăși existența politicii, care este prin însăși natura ei „pluriversală”. Societatea deschisă ca ideal al sfârșitului alterității naționale, în vederea păcii mondiale definitive și utopice (la propriu), reprezintă o negare a esenței politicii, așa cum a fost definită de către Carl Schmitt și de toți ceilalți gânditori conservatori. Societatea deschisă este, de fapt, o societate cosmopolită, al cărei orizont este sfârșitul geopoliticii și sfârșitul politicii.

De aici și recursul la ingineria socială și cibernetică în scopul exercitării unui control prin mijloace post-politice masele umane deznaționalizate, pe care intenționează să le administreze. Dar, pe măsură ce societatea deschisă dizolvă ordinea normală a relațiilor internaționale, parazitând-o din interior prin intermediul unor entități supra-statale și transnaționale, apare o formă de război civil universal, ale cărui flăcări se profilează constant asupra evenimentelor actuale. Acest lucru se reflectă în conflictele contemporane, care sunt din ce în ce mai puțin războaie inter-statale declarate, ci conflicte asimetrice și hibride, în care „partizanii” și pirații unei societăți universale lichide se confruntă în teatre de operațiuni din ce în ce mai vagi, mai brutale și mai neconvenționale. În spiritul globalist, aceste războaie reprezintă prolegomenele și procesele necesare către un sfârșit iminent al antagonismelor internaționale.

Pe măsură ce progresează cosmopolitismul și mileniarismul său anti-statal, progresează și concertul războiului civil mondial. Pentru a frâna această tendință inevitabilă și într-o manieră similară cu un comunism al originilor, idealul sfârșitului statului și al parusiei post-politice va conduce, de fapt, către revenirea unui despotism și mai violent decât cele impuse vreodată de vreun stat asupra cetățenilor săi. Dacă statele naționale sunt învinse, atunci va apărea un Leviatan mondial de o brutalitate nemaiîntâlnită și de nestăvilit. Anume împotriva unei întrupări a acestui Leviatan liberal s-au ridicat vestele galbene în Franța, anul acesta. Leviatanul liberal protejează imigranții, de care are nevoie ca sclavi și pentru a dizolva națiuni, dar le scoate ochii francezilor, care se opun consecințelor globalismului. Leviatanul Macrono-Merkelian are nevoie de cât mai mulți imigranți pentru a împiedica revoltele populare și a le transforma apoi în forțe auxiliare de poliție împotriva patrioților francezi. Mâine, puși în fața riscului unei epidemii internaționale a revenirii naționalismului, întregul Occident liberal se poate transforma într-un Leviatan, și mai ales Uniunea Europeană, care nu va accepta niciodată să își schimbe forma federală iacobin-globalistă într-o confederație de state naționale suverane, dar cooperante. Esența globalismului este genocidul, oricare ar fi forma acestuia: sângeroasă sub iacobini și bolșevici sau surâzătoare în forma ei actuală. Societate deschisă este tocmai nimicirea popoarelor cu zâmbetul pe buze. Dar un zâmbet care va deveni din ce în ce mai nervos și mai contractat, precum e cel al lui Macron în fața Vestelor galbene.

Societatea deschisă și fracturile geopolitice contemporane 

În fața acestui proiect global al unei societăți deschise transnaționale, se observă o luptă din ce în ce mai puternică în lumea occidentală între globaliștii sorosiști (cum ar fi Merkel-Macron și alții, precum Trudeau) și o tendință pe care aș descrie-o ca neo-occidentalistă (cum ar fi Trump-Orban-Salvini). Această linie de fractură între globaliști și neo-occidentaliști este răspândită în întregul Occident, dovedindu-se a fi esențială pentru viitorul sistemului de relații internaționale. Ne vom îndrepta oare către o integrare mai globalistă sau anglosfera și aliații săi vor face corp comun împotriva unei alianțe strategice eurasiatice și apariției unei lumi post-occidentale?

Pentru a avea mână liberă în războiul geo-economic dintre imperiul american și rivalii săi strategici eurasiatici, devine imperios ca neo-occidentaliștii să țină sub control influența occidentală internă pe care o dețin rețelele Soros, lăsându-le la limită să acționeze peste hotare. Adică, acolo unde poate fi utilă pentru a măguli giganții tereștri China și Rusia, chiar la ușa casei lor. Așa cum se întâmplă în Hong Kong, Ucraina, Georgia, Armenia și în alte părți din Rimland, care înconjoară Heartland-ul eurasiatic. Neo-occidentaliștii (care nu sunt tocmai neo-conservatorii din epoca lui Bush) converg uneori cu sioniștii de dreapta pentru se opune legăturilor dintre rețelele lui Soros și stânga israeliană precum cea a lui Ehuad Barak, dar por avea și divergențe, așa cum a dovedit-o recenta debarcare a lui John Bolton. La vârful puterii politice occidentale, vântul bate foarte puternic și își schimbă direcția extrem de rapid…

Afacerea Epstein a reprezentat un indicator perfect al acestei fricțiuni între stânga globalistă „sorosistă” și dreapta neo-occidentalistă filo-sionistă. Începând cu anul 2015, Trump îl atacase pe Bill Clinton din cauza frecventării  constante de către acesta a lui Jeffery Epstein și la „prestațiilor” sale. De îndată ce Epstein a devenit suspect de abuz asupra minorilor, Donald Trump s-a apropiat de Bradley Edwards, avocatul tinerelor victime. Bradley Edwards a susținut că Trump a fost singura persoană care a făcut acest lucru și că a valorat foarte mult colaborarea sa cu el.

Cunoaștem cu toții apropierea lui Epstein de Ehud Barak, o apropiere care a fost dezvăluită în pozele din Daily Mail, în care îl putem vedea pe Ehud Barak „intrând în reședința lui Jeffrey Epstein din New York, în 2016, cu fața parțial acoperită, și alte femei tinere intrând în aceeași reședință, în aceeași zi.” Ehud Barak, care a anunțat, la sfârșitul lunii iunie 2019, „sfârșitul erei Netanyahu”, s-a trezit propulsat ca amator de minore în titlurile din Daily Mail, al doilea jurnal britanic, din punct de vedere al vânzărilor. Acest lucru se întâmpla în toiul unei perioade tensionate cauzate de Brexit. Brexit-ul susținut de către administrația Trump, împotriva euro-globaliștilor sorosiști. Ehud Barak a fost, de asemenea, acuzat de multe ori, de către dreapta israeliană, că ar fi susținut de către Soros și dispozitivele sale israeliene. Prin urmare, Netanyahu a fost primul pe care l-au încântat revelațiile sordide despre Ehud Barak. Revelații care au avut loc cu puțin timp înaintea alegerilor legislative recente din Israel și care urmau să fie dificile pentru Likud.

Vedem aici o axă Trump-Netanyahu, care se confruntă cu stânga internațională Clinton-Epstein-Barak-Soros. Iar acesta este doar punctul cel mai frapant al acestei confruntări, deoarece, în ceea ce privește problemele sociale cele mai controversate, cum ar fi avortul, comunitatea LGBT sau identitatea națională, aceste două orientări ale lumii occidentale se confruntă  în mod regulat.

La sfârșitul studiului meu privind rețelele lui Soros, am vorbit despre „unitate și diviziune în cadrul iudaismului politic”, iar această situație tensionată s-a intensificat de atunci. Neo-conservatorul extrem de influent Daniel Pipes merge până într-acolo încât vorbește despre „o opoziție frontală între statul Israel și establishmentul iudaic european”. Daniel Pipes acuză, astfel, stânga iudaică a diasporei că refuză alianța pe care ar trebui s-o facă evreii cu populiștii și conservatorii occidentali; o alianță care ar face posibilă contracararea dușmanilor Israelului și Occidentului, care sunt mișcarea de stânga și islamul. Anume aceasta constituie linia de denunțare a „islamo-stângismului” pe care o susțin în Franța Golnadel, Elizabeth Levy, Ivan Rioufol, Eric Zemmour etc. și mijloacele mass-media, precum revista l’Incorrect. Este o strategie menită să împingă națiunile europene către o alianță iudeo-occidentală americano-centrică în fața cosmopolitismului sorosist. Aceasta este o tendință geopolitică ce a existat dintotdeauna în Statele Unite, unde Robert Strausz-Hupé (de origine iudaică și hughenotă) a înființat The Foreign Policy Research Institute (FRPI) în anii 1950, un centru influent de pregătire geopolitică, menit să reînarmeze America sub aspect conceptual, în contextul Războiului Rece.

Robert Strausz a fost, într-un fel, părintele neo-conservatorismului, el a teoretizat ideea unei Europe decadente, care trebuia să fie salvată din ghearele Asiei rusești, chinezești și arabe. Pentru a face acest lucru, Europa trebuia să fie gestionată ca o provincie a imperiului american, comparabilă cu rolul jucat de către Imperiul Roman pentru orașele din Grecia împotriva Imperiului Persan Asiatic. De asemenea, el a teoretizat ideea unui imperiu american universal, o santinelă înarmată, care veghează la respectarea democrației globale. O idee care va fi adoptată de către neo-conservatorii din Project for the New American Century (PNAC) la sfârșitul anilor 1990.

Neo-occidentaliștii, precum Trump (sau fostul său consilier Bannon) sunt mai realiști, mai puțin idealiști și, prin urmare, mai puțin intervenționiști decât neo-conservatorii. Îi interesează mai puțin ideea unui imperiu universal american decât împiedicarea prăbușirii Statelor Unite sub povara contradicțiilor sale interne, menținându-se o influență americană suficient de puternică în stare să se opună ascensiunii Chinei, pentru a rămâne în fruntea sistemului de relații internaționale, în secolul XXI.

Dar Trump nu deține întreaga structură a puterii americane, așa că tendințele stridente globaliste sau sioniste (care se înfruntă unele cu altele) împing Statele Unite către planurile lor și îl împiedică pe Trump să își îndeplinească pe de-a-ntregul promisiunile electorale de revenire la un izolaționism moderat.

După cum putem vedea, sistemul geopolitic internațional este împărțit între diferite tendințe majore, dintre care fiecare încearcă să își impună propriile orientări geopolitice, ideologice și sociale.

Aceste tendințe pot fi împărțite după cum urmează:

  • Un pan-conservatorism neo-occidentalist, promovat de către administrația Trump și aliații săi din Europa, Marea Britanie și de către dreapta israeliană. Acest pan-conservatorism este menit să scape Rusia de China, dar să împiedice convergența strategică UE/Rusia. Într-un fel, ideea lui Samuel Huntington este actualizată aici. Comentatorii superficiali au râs mult de intenția lui Trump de a cumpăra teritoriul Groenlandei, dar, pe lângă faptul că ea reprezintă un cap de pod strategic în Oceanul Arctic, împotriva Rusiei și Eurasiei, ar trebui să ne aducem aminte că harta mondială propusă de Samuel P. Huntington în cartea sa Ciocnirea civilizațiilor includea exact Groenlanda și țările scandinave ca parte a civilizației creștine occidentale, în clasificarea a civilizațiilor globale făcute de acesta. Acest pan-conservatorism, care aduna din ce în ce mai multe puncte pe tabla de șah occidentală, a primit mai multe lovituri recente, de la ultimele alegeri europene, având în vedere scandalul Strache din Austria, sfârșitul coaliției Lega / M5S din Italia și blocarea Brexit-ului în Marea Britanie. Acest lucru demonstrează puterea încă intactă a europenismului sorosist.
  • Un europenism globalist pur „sorosist”, al cărui centru gravitațional politic este întruchipat, momentan, de către cuplul Macron-Merkel. Prin urmare, Tratatul de la Aix-la-Chapelle (Aachen) (Tratatul privind Cooperarea și Integrarea Franco-Germană), semnat de către Macron și Merkel, anul acesta. Acest tratat este menit să accelereze crearea unui pol continental globalist integrat și a unui plan B pentru UE, în fața riscurilor prăbușirii acesteia sau chiar a unei schimbări simple a orientării UE, care poate fi încurajată prin ascensiunea suveranismului în Europa. O ascensiune încetinită momentan de manevrele politice din Italia, Marea Britanie și Austria.

3) Integrarea geo-economică eurasiatică, a cărei forță principală de conducere este China, și dorința sa de a realiza proiectul continental major al „noului drum al mătăsii”. Ar trebui să ne aducem aminte că proiectul pentru noul drum al mătăsii, denumit oficial „One Belt, One Road” (OBOR), vizează extinderea de la Oceanul Pacific până la Marea Baltică, și că, pe lângă China, include „64 țări din Asia, Orientul Mijlociu, Africa și Europa Centrală și de Est”. Cu un buget de 800 miliarde-1 trilion de dolari (de 5-6 ori mai mare decât bugetul Planului Marshall), acest proiect ar putea ajuta China să realizeze ceea ce a constituit întotdeauna marea temere a geopoliticienilor anglo-saxoni: integrarea economică a continentului eurasiatic, pe deplin, până în anul 2049, care reprezintă aniversarea înființării Republicii Populare Chineze. O integrare economică ce ar muta centrul comercial mondial din Occident către Eurasia, dar o Eurasie condusă de către China, și nu de către Europa sau Rusia.

O a patra orientare geostrategică europeană 

Trebuie să fim realiști, în cazul celor trei opțiuni pe care tocmai le-am subliniat; popoarele pe care eu le numesc „nativ-europene” au mai mult un destin de obiecte decât de subiecți politici. Situația actuală este foarte periculoasă pentru popoarele noastre, la toate nivelurile: demografic, economic, al securității, cultural, civilizațional, religios etc.

În ceea ce privește valorile și o anumită disponibilitate de a stăvili cultura morții globaliste, pan-conservatorismul și aliații săi suveraniști par să reprezinte cea mai bună dintre aceste trei orientări, dar în ceea ce privește politica externă cu parazitarea permanentă a sionismului religios dur, această orientare se dovedește a fi problematică pentru interesele noastre geostrategice din Orientul Mijlociu și Eurasia.

Cât despre europenismul lui Macron, Attali, Soros, Merkel, acesta nu tinde să constituie o confederație a statelor naționale europene, pentru a atinge un nivel mai înalt de putere geopolitică, ci să creeze un spațiu politic și un „demos” pan-european, care ar putea înlocui, în cele din urmă, națiunile europene istorice în cadrul unei guvernări globale. Acest așa-numit suveranism european se confruntă cu o aporie: cum poate fi împăcat un suveranism continental cu o condiție kantiană categorică, aceea de a avea o Europă ca regiune a lumii, parte a unei guvernări globale integrate? Acest europenism este, mai presus de orice, un cosmopolitism machiat cu promisiuni privind suveranitatea europeană, care nu se vor împlini niciodată.

Mai grav, acest euro-globalism care se vrea universal nu reprezintă așa ceva pentru puterile din afara Occidentului. Puteri care sunt în drept să respingă condiția categorică sorosistă a unei guvernări globale și să o considere un nou avatar al colonialismului occidental. Mai presus de toate, acest euro-globalism dezarmează Europa, în decursul normal al situației mondiale, pentru a păstra, menține sau chiar extinde interesele noastre în lupta permanentă dintre puterile geopolitice. Acest euro-globalism nu este universal, nefiind decât una dintre orientările geo-strategice, dar care s-ar putea dovedi fatală pentru Europa în ansamblul ei.

Ca francezi și ca europeni, viziunea, busola geopolitică după care ar trebui să continuăm să ne ghidăm pare să fie această idee mereu nouă și actualizabilă a unei axe Paris-Berlin-Moscova (sau Moscova-Berlin-Paris) și un acord continental strategic între suveraniștii nealiniați. Este singura opțiune geopolitică și civilizațională capabilă în primul rând să se opună neo-globalismului și Uniunii Europene letale a lui Soros/Macron/Merkel, dar și să limiteze ascensiunea lumii anglosferei neo-occidentaliste și a Chinei. Între monstrul mării și monstrul uscatului, între Leviatan și Behemot, ar fi bine să nu fim nevoiți a ne alege următorul stăpân…

Doar o voință de putere și o cooperare euro-rusă ar putea împiedica fie apropiata noastră aservire, fie răspândirea universală a războiului civil global. Doar o voință de putere și de cooperare euro-rusă poate împiedica împărțirea popoarelor romano-germanice și turanice în războiul geo-economic global dintre neo-occidentalism, neo-asiatism și globalismul post-național. Pe această traiectorie, Moldova reprezintă o piatră de temelie a acestei arhitecturi geopolitice ambițioase, dar vitale pentru viitorul popoarelor noastre și urmașilor noștri.

sursa: flux.md

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *