Multiculturalism estic

În programele de dezvoltare ale organizaţiilor transnaţionale cu preocupări în domeniul cultural este considerat la loc de cinste noul concept al multiculturalismului. După ce toleranţa a devenit o normă socială şi politică ce stă la baza afirmării minorităţilor – etnice, religioase, sexuale şi de multe alte tipuri – ea vine să susţină şi convieţuirea armonioasă, în cadrul unei societăţi politice unitare, a mai multor culturi păstrate în autenticitatea lor cât mai exactă. În Statele Unite, mai mulţi demografi şi cercetători în ştiinţele sociale au prezis ani la rând sfârşitul majorităţii albe, al culturilor europene dominante şi impunerea unei ”majorităţi a minorităţilor”. Chiar şi preşedintele Bill Clinton a atras atenţia asupra acestei schimbări într-o cuvântare ţinută la Universitatea din San Diego, propunând lansarea unui dialog naţional cu privire la relaţiile interrasiale. În 2000, acelaşi politician a afirmat că ”în zece ani, nu va mai exista o rasă majoritară în cel mai mare stat la nostru, California. În aproximativ cincizeci de ani nu va mai exista o rasă majoritară în America. Într-o lume interconectată, diversitatea poate fi marea noastră forţă”.

În firmele mari de peste ocean funcţionează campanii de marketing de toleranţă multiculturală, al căror mesaj este, în esenţa, acesta: eliminarea neajunsurilor neînţelegerilor multiculturale ajută în creşterea productivităţii, vânzării, randamentului şi managementului. Se afirmă ca nouă profesie specialiştii în ”sensibilitate multiculturală”, a căror misiune este sublinierea şi împăcarea diferenţelor rasiale, etnice sau sexuale. Multiculturalismul este impus prin legislaţie, dar mai ales ca atitudine umanistă, deschisă, de înaltă valoare intelectuală şi morală. Şcolile trebuie să se afirme printre primele ca instituţii de promovare a policromiei culturale.

Şi în România funcţionează asemenea programe de respectare şi promovare a diversităţii culturale. Numărul şcolilor cu predare în limbile materne ale minorităţilor, al publicaţiilor redactate în aceste limbi a crescut sensibil. Există însă cazuri în care oferta acestor instrumente este declinată. Pentru alfabetizarea rromilor, de pildă, sunt de căpătâi publicaţiile scoase de UNICEF România acum un deceniu. ”Manualul de alfabetizare în limba rromani pentri copii, tineri şi adulţi” nu a contribuit totuşi sensibil la creşterea numărului de şcolari din rândul acestei minorităţi. Ministerul Educaţiei şi Cercetării a lansat, după 1997 mai multe programe de sprijinire şi de şcolarizare a tinerilor care, având peste 14 ani, nu au absolvit învăţământul obligatoriu. Calificarea meditatorilor şcolari care să meargă în comunităţile de ţigani şi să le informeze despre posibilitatea de a-şi relua studiile, rezervarea locurilor pentru candidații rromi în licee și universități, crearea unui corp de profesori rromi, înființarea unor secții de studiere a limbii țigănești, numirea de inspectori însărcinați numai cu evaluarea și coordonarea învățământului pentru rromi – sunt măsuri ale ministerului menite să dea aripi școlarizării țiganilor. Nici unul dintre aceste proiecte nu a scăzut, însă, nivelul analfabetismului în aceste comunităţi. Din acest punct de vedere, proiectul multiculturalităţii se desfăşoară unidirecţional și ineficient. Conducerea Consiliului Europei a sesizat deja că rezultatele proiectelor de integrare socială, alfabetizare și educare a rromilor, deși au solicitat sume foarte mari de bani europeni, nu își arată în nici un fel beneficiile. Interesant este că ONG-rile acuzate de a fi cheltuit banii în scopuri ceva mai egoiste sunt chiar cele care reprezintă comunitățile țigănești. Astfel, o parte din finanțarea unui proiect derulat de o asociație timișoreană pentru prevenirea abandonului școlar de către copiii rromi (cam 900 000 de lei) a fost cheltuită în interes propriu de reprezentantul timișorean al comunității respective.

Interesul europenilor este, evident și insistent, acela de a-i determina pe țigani să se stabilească în România și să împiedice revenirea lor în țările occidentale. Problemă grea, căci membrii minorităţii ţigăneşti prefer programelor de integrare socială un alt tip de experienţă interculturală, anume aceea prin care sunt vizitate ţările promotoare ale multiculturalismului European, ca Franța, Spania sau Italia. Interacţiunea cu aceste societăţi se dovedeşte, de altfel, mai profitabilă decât cea cu grupul etnic dominant în România: la întoarcerea acasă, ţiganii dovedesc că au agonisit mai mult decât le-ar fi putut oferi o profesie dobândită în urma alfabetizării. De altfel, sunt suficient de toleranţi cultural ca să deprindă vocabularul de bază al ţărilor în care călătoresc şi în care limba maternă nu le-ar fi de un folos real.

Programele de alfabetizare impuse de Uniunea Europeană și susținute de ministerul român al educației se opun acestei mişcări sociale şi natural multiculturale şi, ca urmare, nu îşi ating scopul. Ele ar fi mai potrivite unei atitudini de reprimare sau de reformare a culturii specific ţiganilor în cadrele civilizației est-europene. Căci, din punctul de vedere al politicii europene, multiculturalismul estic nu este același cu cel occidental.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest