Motorizarea tracțiunii în armata română între 1948 și 1957

TUN

La 15 noiembrie 1947, față de necesarul de 2920 de mașini pentru tracțiune, existau în stare de funcționare în unitățile armatei doar 202 astfel de autovehicule aflate, la rândul lor, la limita uzurii.[1] Deși atât în cursul anilor 1945 și 1946, după revenirea armatei în garnizoanele de pace, cât și în anii următori proclamării republicii populare, atelierele armatei și întreprinderile din economia națională au dus o activitate neîntreruptă de reparare a tehnicii militare[2], activitate care a asigurat continuitatea minimală a procesului de instrucție în armele tehnice dar care era condiționată de” importul de piese din Cehoslovacia și din Apus” (foarte dificil de realizat din cauza ”unor factori de ordin economic și politic”[3]), nivelul mecanizării armatei, și în cadrul acestuia nivelul tracțiunii mecanice, au rămas la un nivel cvasi-nul, subminând aproape total capacitatea de luptă a armatei române în contextul cerințelor câmpului de luptă contemporan. În aceste condiții, la finele lunii noiembrie 1947, etapizarea dotării tehnice a armatei a fost stabilită pe 3 faze, propunându-se ca inițial să se asigure 78% din necesarul diviziilor de voluntari și 20% din dotarea organică a celorlalte unități și mari unități, ulterior prevăzându-se 100% pentru cele două mari unități formate în U.R.S.S. și 50% pentru restul armatei, respectiv 100% pentru toată armata.[4] În primă urgență, până la sfârșitul lunii martie 1948, se cerea importul din Cehoslovacia a 35 de autoturisme și 50 autocamioane Tatra, importul din S.U.A. a 2 autoturisme Buick și a 3 Chevrolet, precum și ”relațiuni cu U.R.S.S. pentru a ne procura în exercițiul viitor numărul minim necesar de autovehicule”.[5] Asupra inițierii acestor ”relațiuni” nu s-a zăbovit prea mult, chiar  Gh. Gheorghiu-Dej scriind în acest sens, în iulie 1948, o scrisoare prin care cerea ajutor lui Stalin în vederea reorganizării și înzestrării armatei române. În aceasta, liderul comunist român spunea că ”greutățile financiare ale țării noastre nu ne permit ca în intervalul de timp scurt necesar pentru o dotare minimală a armatei noastre să putem face dintr-o dată efortul necesar și în această privință avem nevoie de un sfat și de ajutor. De aceea ne adresăm C.C. al P.C.(b.)U.S. și către Dvs. tovarășe Stalin cu rugămintea să ne dați ajutor.[…].”[6] Spre finalul anului 1948, ”sub imperativul necesității de a se completa anumite lipsuri care reclamau urgență, și a greutăților de import”[7] armata s-a văzut nevoită să accepte în dotare 300 de autovehicule noi[8] cu mărci și caracteristici diverse, achiziționate pe baza unor oferte sau repartizate din oficiu de Ministerului Comerțului Exterior fără a se ține cont de dezideratele tehnice și tactice sau de nevoia de a realiza o dotare uniformă. Printre aceste mașini s-au aflat 60 de autocamioane britanice Fordson, 11 autoturisme Tatra, și poate primul lot de autoturisme sovietice GAZ[-67] în număr de 40 de bucăți[9], toate fiind automobile improprii tracțiunii, cu rol de transport. În prima parte a anului 1949, situația parcului de tracțiune automobilă al armatei a continuat să se deterioreze, multiplele reorganizări ale oștirii producând un necesar scriptic de mijloace auto din ce în ce mai mare, iar casarea unui număr direct proporțional de mașini ajunse dincolo de limita resurselor de funcționare reducând drastic disponibilul de autovehicule, o situație care a coborât și mai mult potențialul operațional al armatei în registrul irelevanței, într-o epocă care exacerbase rolul manevrei în câmpul tactic și în teatrul de operații. Astfel, față de nivelul menționat mai sus, din noiembrie 1947, cu un existent de 202 mașini de tracțiune funcționale la un necesar de 2920, în august 1949 găsim în armata română un parc de 126 de tractoare de toate tipurile la un necesar pe ștatul de pace de 3905 astfel de piese [10]. Numai în cursul acestui an, 1949, s-au casat în armată 1500 de autovehicule care nu mai puteau fi reparate[11], de unde, desigur, și adâncirea deficitului față de finele lui 1947.

La jumătatea lui 1949, în mai-iunie, înainte ca livrările de tehnică militară modernă din U.R.S.S. să fi căpătat un caracter constant și intensiv, inventarul mijloacelor de tracțiune auto funcționale din Forțele Armate ale R.P.R. se prezenta în felul următor:[12]

Camioane tractoare (autotractoare) ușoare Ford Marmon-Herrington Ford Marmon german Praga RV Tatra 93T Skoda LTP Studebaker
buc. 26 10 14 3 6 21
Camioane tractoare (autotractoare) grele Skoda ST Skoda STP Henschel Austro-Daimler ADGR    
buc. 70 10 30 1    
Tractoare șenilate și depanaj Praga T6R Maybach        
buc. 6 1        

În planificarea făcută la 23 februarie cu privire la dotarea cu automobile a armatei în 1949, ținând seama și de sporirea cu aproximativ 900% a bugetului apărării în exercițiul 1948/1949 față de 1947/1948[13], se prevedea achiziționarea a 639 autovechicule care ”vor fi prevăzute în acordul economic cu U.R.S.S.„ și în același timp procurarea de piese pentru repararea a 200 din cele 270 de autotractoare Skoda nefuncționale.[14] Se estima în acest sens că, la finele anului, s-ar putea asigura armatei 24% din mijloacele auto necesare, dar luându-se în calcul și mașinile ce urmau să fie casate, acest procent a fost revizuit la 19%.[15]

Începând cu luna iunie a aceluiași an, cantități semnificate de tehnică militară sovietică de diferite categorii au început să fie introduse în dotarea armatei române. În ceea ce privește tehnica auto, primele 10 tractoare de artilerie șenilate ”Stalineț” S-80 de 90 de cai putere, au fost urmate, în luna august, de primul lot de 129 autocamioane ZiS-150 cu două punți și tracțiunea pe spate pentru motorizarea infanteriei, precum și de încă 20 de autoturisme GAZ, de comandament, ce se adăugau celor 40 primite la finele anului precedent.[16] Este demn de menționat că acest lot de autocamioane a fost trimis de pe vagoanele care l-au transportat, după un rodaj parțial, direct în aplicațiile din zona Cincu Mare care aveau loc în acele zile, la aceste manevre participând 790 autovehicule din care 270 noi, 300 aparținând unităților ce acționau pe zonă, și 220 detașate de la alte unități.[17] În septembrie livrările au continuat cu 68 de autoturisme de comandament cu tracțiune integrală GAZ-67, pentru ca, în luna octombrie, să se primească primul lot de motociclete noi, sovietice, în număr de 118 bucăți, care completau cele 51 de BMW și 32 de Zundapp funcționale ce se găseau în dotarea armatei la un necesar scriptic de 1605 astfel de vehicule.[18] În prima parte a lunii noiembrie, forțele armate ale R.P.R. au mai primit în înzestrare primele 108 autocamioane de tracțiune ZiS-151 cu trei punți motoare și 5 limuzine ZiS-110,[19] pentru ca, în a doua parte a lunii, să recepționeze încă 27 de ZiS-151, 25 ZiS-150, și 10 tractoare șenilate ”Stalineț”, urmate de încă două în luna decembrie.[20]

Acest aflux de peste 530 de autovehicule militare (din care doar aproximativ 150 fiind capabile să tracteze tehnica medie și grea) a resuscitat, dar nu a îmbunătățit decisiv mobilitatea armatei române, cum nu au făcut-o nici demersurile organizatorice din vara anului 1950 cu privire la repartizarea și uniformizarea tuturor categoriilor de autovehicule ale forțelor armate[21] (operațiuni pregătite prin studii încă din ultima parte a lui 1949)[22], abia către finele lui 1951 reușindu-se întocmirea ”în mod satisfăcător, după recensământ ,a  evidenței autovehiculelor și tractoarelor ”.[23] Cu toate acestea, în ședința Secretariatului C.C. al P.M.R. din 9 ianuarie 1950 care a dezbătut raportul prezentat de Emil Bodnăraș cu privire la situația armatei, înaltul for de partid a considerat ”dotarea materială a Armatei în timp de pace, în general satisfăcătoare.”, remarcând însă că cea pentru mobilizare este ”total nesatisfăcătoare, motiv pentru care capacitatea de război a Armatei se află la un nivel foarte scăzut. […] parcul auto al R.P.R. nu satisface astăzi trebuințele atât  militare și economice ale țării în caz de război.[24] Astfel, calificând dotarea de pace ca satisfăcătoare în timp ce capacitatea de luptă a armatei era recunoscută ca problematică, conducătorii de partid de la București nu făceau altceva decât să evidențieze marginalitatea, în acel moment, a problemei militare în viziunea lor de construcție societară.

Printre evoluțiile legate de mecanizarea tracțiunii în acești ani de început, sunt demne de menționat reglementările de la finele lui decembrie 1949 cu privire la tehnica artileristică ce se preta la tracțiune auto în armata R.P.R. Astfel, în afară de tunurile divizionare de 76 mm și de obuzierele [M-30] de 122 mm de la marile unități de voluntari (cele din restul armatei tractându-se cu atelaje de 6 și, respectiv, 8 cai), mai beneficiau de motorizare tunurile lungi Scheinder de 105 mm, obuzierele Skoda de 150 mm md.1934, tunurile [A-19] de 122 mm, tunurile-obuziere sovietice [ML-20] de 152 mm, și obuzierele [M-10] de 152 mm, categorii care dotau (sau a căror introducere în dotare era previzionată) artileria grea a Regiunilor și independentă, precum și piesele antiaeriene de 25 mm (la unitățile motorizate sau când substituiau tunurile de 37 mm) 75, 85, și 88 mm,[25] toate acestea însumând mai mult de  600 de guri de foc.[26] Pentru restul armamentului artileristic al armatei, în unități se găseau 1805 atelaje pentru 6 cai, iar în depozite încă 1028 de astfel de mijloace hipo, precum și harnașamente pentru 4 cai și pentru 2 cai în tandem în cantitate de 1945 bucăți la unități și 582 în depozite.[27] Un exemplu grăitor cu privire la starea tracțiunii din această perioadă, este cel al Brigăzii 20 Aruncătoare Moto din Divizia 17 artilerie a Regiunii I Militare[28], ale cărei piese de 120 mm erau dotate, în 1950, doar în proporție de 15% cu roți de cauciuc adecvate pentru tracțiune mecanică și în proporție de 85% ”cu roți metalice pentru tracțiune hipo”, consemnându-se și faptul că ”nu au toate oiștile, ceea ce face imposibilă tractarea tuturor aruncătoarelor”.[29] Trebuie menționat și că brigada dispunea, în octombrie 1949, de doar 3 autotractoare ușoare în stare de funcționare.[30]

Tot la finele lui decembrie 1949 și în același context, probabil la îndemnul consilierului sovietic de pe lângă Comandamentul Artileriei Forțelor Armate, are loc propunerea acestui organ de a prelua întreg harnașamentul artileriei de la Spatele Armatei, cu justificarea că ”valoarea harnașamentului influențează într-o mare măsură valoarea operativă a unităților de artilerie, iar administrarea și întreținerea acestuia trebuie să revină comandanților de artilerie. Prin importanța lui, harnașamentul trebuie considerat că face parte integrantă din inventarul gurii de foc.”[31], intrându-se astfel în paradigma organizatorică a doctrinei militare sovietice care prefera să pună în mâna comandantului controlul direct și nemijlocit al tuturor elementelor constitutive ale potențialului militar al subunității, unității, sau marii unități.

 În anii 1950 și 1951 procesul de edificare și stabilizare organizatorică din armata română a continuat pe coordonatele stabilite în 1949, cu toate că starea precară a economiei și societății românești a imprimat un caracter greoi atât restructurării doctrinare cât și înzestrării materiale. Introducerea primelor 10 tractoare de depanare pentru tehnica blindată, tip SU-85, în dotarea Corpului 47 tancuri ”Tudor Vladimirescu” în 1950[32], repararea capitală a 234 autotractoare reprezentând 135% din planul anual (28 dintre acestea fiind reparate în corp), a 3 tractoare șenilate, a 448 de autocamioane de transport și a 110 motociclete în cursul anului 1951[33], ca și asigurarea aplicațiilor anuale cu un număr sporit de mașini în raport cu manevrele din anii anteriori (1290 autovehicule la aplicația din luna septembrie 1951 din Banat, 1002 autovehicule la aplicația din octombrie același an care a avut loc în Dobrogea, față de cele 790 de autovehicule care au participat la aplicația din august 1949 de la Cincu și 1110 la cea din Dobrogea-1949),[34] asigurarea paradei de la 23 august 1951 cu 600 de mașini, precum și detașarea la Ministerul Minelor și Petrolului a 18 tractoare șenilate ”Stalineț” de la Regimentul 8 artilerie grea (returnate în octombrie 1951)[35], vorbesc despre un început de ameliorare a stării dezastruoase a parcului auto, și în special a potențialului de tracțiune mecanică din forțele armate.[36]

Inspecțiile din lunile ianuarie și aprilie ale anului 1952 realizate de Direcția Auto în mari unități și unități din Comandamentul Artileriei și din Regiunea II Militară au reliefat însă situația încă decrepită a capacității mecanice a oștirii. Brigăzi de artilerie grea (32 și 54) și Regimente antiaeriene (205), cu câte 20 de autotractoare de 2 sau 3 tipuri diferite, dintre care jumătate material vechi, Divizia 35 infanterie cu 9 autotractoare, sau Brigăzile independente (189, 213, 102) de obuziere cu câte 12-14 autotractoare, 70% dintre ele fiind rămase din război, [37] toate acestea conturau un tablou nu tocmai fericit al celei mai bine dotate părți a armatei române din punctul de vedere al motorizării. Dar realitatea cea mai îngrijorătoare care reiese din rapoartele acestor inspecții ține de nivelul operativ extrem de redus al componentei auto.  De la neglijențe grave în întreținerea și administrarea materialului de tracțiune: mașini ”de luptă” sau ”de front” utilizate și suprasolicitate la transportul curent de materiale și de oameni[38], altele depozitate și descompletate, supuse intemperiilor sau vandalizate, și până la nivelul precar al instrucției de specialitate, cu folosirea mecanicilor, și așa puțini, în misiuni de gardă sau la munci de corvoadă, mecanici care ”nu au mai condus de la plecarea din școală”[39] și al căror instructaj nu se mai făcuse ”din august 1950”, deci de aproximativ 1 an și jumătate, și care erau catalogați ca ”foarte slabi” sau ”slab pregătiți”, toate acestea au făcut pe inspectorii de resort ai Marelui Stat Major să concluzioneze că: ”Comandanții nu privesc cu suficientă seriozitate sarcinile compartimentului auto și nu depun interes în educarea și practica conductorilor”.[40] Probabil ca reacție la relevarea acestor realități, la sfârșitul lunii ianuarie, Șeful Marelui Stat Major dispunea prin două ordine[41] Regiunilor Militare să ia măsuri pentru eliminarea deficitului de conducători auto din armată, indicând acestora trei căi de reglementare a situației: detașarea de soldați și sergenți la școlile de Regiune, la școala centrală de conducători auto de la Străulești, sau prin școală în corpul de trupă, la unități sau mari unități. Mecanici conductori vor fi pregătiți în număr suficient, dar un an mai târziu, în martie 1953, prin Ordinul 00294, Șeful M.St.M. revine cu observația că repartițiile conducătorilor auto au fost făcute în mod complet aleator și descentralizat și că se găsesc eșaloane care nu dispun de personal specializat datorită proastei distribuiri a celor pregătiți. Se ordonă astfel ca până la 10 aprilie 1953 să se reglementeze situația conducătorilor auto atât între Regiuni, cât și în cadrul acestora.[42]

Dar, deși odată cu Consfătuirea de la Moscova din ianuarie 1951 se pornise pe calea accelerării procesului de dotare[43] și organizare a unei armate eficace, și cu toate că, în acest sens, la 15 aprilie 1951 Ministerul Forțelor Armate ale R.P.R. a cerut o suplimentare a planului de investiții de la 22,3 miliarde lei la 43 miliarde lei[44], nici la mijlocul anului 1952 situația nu era schimbată radical în bine. În acest sens, într-o notă ”privitoare la problemele construcției militare și producției militare” din 17 iulie 1952 adresată Președintelui Consiliului de Miniștri al R.P.R., se specifică utilitatea ”chiar a unui plan de perspectivă pentru dezvoltarea construcției tractoarelor, indicându-se partea pe care o va primi M.F.A.” și se menționează căTracțiune mecanică aproape nu există în armată.[45] În același document arătându-se că îndeplinirea planului anual de producție militară la capitolul ”mijloace de transport” este de  6,3%, la jumătatea anului,[46] și că ”nu există controlul executării comenzilor militare și nu se iau măsuri împotriva conducătorilor de întreprinderi care nu execută Hotărârile Guvernului R.P.R.”[47],exemplificând cu refuzul uzinei ”23 August” de a realiza șenilele și camele aferente pentru tancurile armatei cu toate că primise documentația tehnică încă din luna ianuarie a anului 1952, documentație pe care ”nu s-a învrednicit să o studieze și afirmă fără nici un temei că această muncă nu este după puterile uzinei și că ar fi mai bine ca aceste trackuri și came să fie importate”.[48]

Începutul asimilării în producție, în 1951, la uzina de tractoare brașoveană, a tractorului diesel agricol șenilat Kiroveț de 35 cai putere, KD-35, fabricat din 1947 la uzina de tractoare din Lipețk și din 1950 la cea din Minsk, a schimbat această situație care trena de câțiva ani și a oferit armatei române o modalitate viabilă de a aduce mecanizarea tracțiunii la un nivel care să asigure o minimă valoare combativă eșaloanelor sale. În acest sens, la jumătatea lunii iulie 1952, Emil Bodnăraș raporta lui Gh. Gheorghiu-Dej, că în urma ”experimentării practice pentru introducerea în înzestrarea Forțelor Armate […] pentru tractarea materialului de artilerie cu greutate între 1 și 5 tone, tractorul KD-35 a dat rezultate bune.[49] Pentru a putea fi folosit în serviciu militar, inclusiv prin rechiziții în caz de mobilizare, erau necesare mici modificări precum realizarea unei cabine și a dotarea cu un dispozitiv de remorcare ”adaptat nevoilor de tracțiune a materialului de artilerie”.[50] Datorită lipsei acute de ”autocamioane de tracțiune”, se solicită ca până la sfârșitul anului 1952 să se livreze armatei 200-300 de tractoare KD-35 ”pentru a îmbunătății actuala înzestrare a forțelor armate în asigurarea pregătirii de luptă și a nevoilor urgente de apărare[51] și, imediat, un număr de 34 de exemplare pentru testarea tracțiunii pe diferite materiale precum tunurile antiaeriene de 25, 37, 75, 76, și 85 mm, și diverse remorci de pentru transport materiale.[52] În perspectivă, în caz de mobilizare, necesarul de tractoare destinat armatei era estimat la 3129 mașini, cea mai mare parte a lor, 2799, fiind date Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului (pentru tractarea tunurilor antiaeriene de 25, 37, 75, 76, și 85 mm, a grupurilor electrogene și a proiectoarelor), Comandamentului Marinei Militare în număr de 190 pentru tunurile antiaeriene de 25 și de 37 mm, pentru tunurile antitanc de 76 mm, și, deasemenea pentru aparate centrale și pentru proiectoare. Sectoarele de lucru și depozitele armatei vor fi primit 140 de tractoare pentru deservirea remorcilor de transport.[53] Începând cu 1958, cele peste 660 de tractoare KD-35 aflate în serviciul armatei române se vor retrage din uz odată cu primirea unui număr satisfăcător de autocamioane de tracțiune ZiS-151 și GAZ-63, ele fiind cedate Ministerului Agriculturii și Silviculturii în schimbul a 250 de tractoare UTOS-26 noi. În înzestrarea Comandamentului Trupelor de Geniu au rămas, după această dată, 15 tractoare KD-35 care purtau instalații speciale.[54] La sfârșitul anului 1952, în înzestrarea forțelor armate ale RPR se găseau, ca mijloace de tracțiune: 273 tractoare șenilate KD-35, 53 S-80 ”Stalineț”, 247 autotractoare ZiS-151, 40 GAZ-63, Skoda ST/STP/LTP în număr de 246, 33, și 29 piese, 94 autotractoare Henschel, precum și 94 Praga RV și 68 Tatra 93T. Sunt atestate și 4 tractoare șenilate ”ATZ” precum și 4 ”CTZ”[55]

Anul 1953 a adus continuarea și intensificarea atât a eforturilor de dotare cu material nou, cât și a celor de sistematizare a cadrelor organizatorice, normative, și administrative care urmau să reglementeze și să susțină o armată română modernă, avansată sub aspectul motorizării și mecanizării. Astfel, după ordinele menționate mai sus care în martie-aprilie dispuseseră rezolvarea caracterului haotic al încadrării cu personal tehnic auto, cu mecanici-conductori și șoferi, între 14 și 25 aprilie au fost făcute demersuri pentru centralizarea situației autovehiculelor ”nesovietice”, rămase din al doilea război mondial, ”ce se propun să se dea altor ministere [și] în locul cărora se vor primi mașini sovietice.”[56], în același timp cerându-se un tabel cu tipurile și mărcile de autovehicule ce se fabrică în țările din sfera de influență sovietică și pregătindu-se un proiect de Hotărâre a Consiliului de Miniștri în sensul trecerii mașinilor vechi ale armatei la alte departamente.[57] Aceste demersuri au putut fi făcute ca urmare a semnării, la 28 noiembrie 1952, a Convenției de la Praga dintre guvernele român și cehoslovac, care prevedea livrarea în anul 1953, printre altele, și a 200 de autocamioane Tatra-805 cu tracțiune integrală și diferențial, a căror producție de serie tocmai ce fusese inițiată.[58] În paralel cu achiziționarea de tehnică auto de tracțiune de proveniență cehoslovacă pentru înlocuirea materialului antebelic a cărui uzură depășise limita folosibilității și pentru a cărui reparare se întrebuințau aproape exclusiv improvizații[59], în planul de investiții al armatei pe 1953 se introduc și comenzile pentru 200 de tractoare KD-35, 356 de remorci, și 60 de tractoare  IAR-22, acestea din urmă fiind preluate de la Ministerul Agriculturii.[60] La finele anului, cantitatea de tractoare șenilate KD-35 din dotarea armatei române a ajuns la 653 de bucăți dintre care 232 introduse în grupa de destinație ”de luptă” și cca. 200 în grupa ”de front”, iar cele 60 de tractoare IAR-22 comandate în cursul anului au fost recepționate de asemenea ca mijloace ”de front”.[61] Pe lângă cele 200 de autocamioane Tatra-805 primite, au mai intrat în dotare, în 1953, și 32 de ZiS-151, numărul lor ajungând în total la 279. Au mai fost predate armatei și 181 de remorci din producția internă.

Un pas important în direcția eliminării neregulilor și a haosului care se repercutau asupra potențialului automobil din armata română a fost Ordinul Ministrului Forțelor Armate nr. M140/6 iunie 1953 care dispunea rezolvări cu privire la ”Neregulile în administrarea mașinilor și tractoarelor”[62]. Astfel, constatând ”grave nereguli la unele unități și mari unități în exploatarea și conservarea autovehiculelor și tractoarelor, datorită lipsei de interes și neglijenței manifestate de comandanți față de aceste mijloace”, ministrul interzicea utilizarea conducătorilor auto în alte munci și conducerea autovehiculelor de către alte persoane decât cele calificate, ordonând în același timp creșterea coeficientului de stare tehnică la parcurile ”de luptă” și ”de transport”, finalizarea construirii remizelor auto din unități, și controale riguroase concretizate cu rapoarte periodice. În cadrul aceluiași efort de reglementare și îmbunătățire a potențialului mecanic al armatei, Consfătuirea cu conducătorii auto, tractoriștii, și mecanicii auto de elită din Forțele Armate ale R.P.R., ținută în zilele de 24 și 25 noiembrie 1953, prima de acest fel dedicată conducătorilor auto militari, punea bazele organizatorice și agitatorice, de mobilizare, necesare creșterii calității muncii și pregătirii profesionale în sectorul de referință.[63]

În cursul anului 1953, deși se prezenta încă la un nivel foarte redus în raport cu nevoile operative ale armatei române, așa cum arată inspecțiile desfășurate în Regiuni, Comandamente de armă, unități și mari unități[64], tracțiunea mecanică a suferit primele evoluții cantitative și calitative (unificare, standardizare, încadrare, repartizare mai judicioasă, etc.) de natură să prevestească îmbunătățirea decisivă a mobilității focului și mijloacelor în concordanță cu cerința de integrare a focului cu manevra și cu izbirea, unul dintre reperele capitale ale câmpului de luptă din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Începând cu anul 1954, aceste evoluții care au asigurat, din 1948, resuscitarea și ulterior ameliorarea potențialului de tracțiune mecanică al armatei române, au permis să se contempleze motorizarea totală a artileriei și a infanteriei forțelor armate ale R.P.R., în contextul amplei restructurări doctrinare și organizatorice din armata sovietică post-stalinistă. Ea însăși motorizată complet în anii 1954-1955[65] prin abolirea corpurilor și armatelor de infanterie și prin transformarea diviziilor de infanterie și de mitraliere-artilerie în divizii de infanterie motorizată[66], armata sovietică a propus revizuiri doctrinare care puneau în prim plan acțiunea armelor întrunite (față de primordialitatea binomului infanterie-artilerie de până atunci)[67], și o emfază crescută pe angajarea incipientă a unor forțe moto-mecanizate și blindate numeroase și agile.[68] Astfel, dacă între 1945 și 1953 operația frontului de arme întrunite ocupa un sector lat de 300-500 km și adânc de 350-500 km, cu un ritm al ofensivei de 20-25 km/zi, între 1954 și 1960 lățimea sectorului alocat acțiunii frontului a crescut la 500-600 km, adâncimea acestuia până la 600 km, iar ritmul ofensivei frontului a ajuns la 70-80 km/zi.[69] Se pot vedea cu claritate din aceste date condițiile care au stat la baza eforturilor economico-financiare deosebite angajate de guvernul român în anii 1954, 1955, și 1956 pentru realizarea unui salt calitativ în înzestrarea oștirii cu armament, echipament și tehnică de luptă modernă, pentru motorizarea totală a tracțiunii, rupând astfel stigmatul înapoierii purtat de armata română în prima jumătate a secolului al XX-lea și permițându-i să recepteze noile evoluții ale gândirii, organizării, și artei militare contemporane.

Un reper de început al acestei etape din evoluția organismului militar românesc poate fi găsit în ședința din 3 aprilie 1954 a Biroului Politic, ședință în care Emil Bodnăraș prezenta propunerile Ministerului cu privire la dotarea forțelor armate în intervalul 1954-1956.  Aprobat de organul suprem de partid, acest raport (care lipsește din dosarul ședinței aflat la Arhivele Naționale Istorice Centrale) împreună cu un studiu economico-financiar destinat să stabilească capabilitățile efective ale economiei naționale pentru achitarea în rate a creditelor, au documentat demersurile delegației române care s-a deplasat la Moscova în cursul aceleiași luni pentru stabilirea condițiilor concrete ale contractărilor și livrărilor.[70] Negocierile de la Moscova și-au găsit fructificarea la 8 iunie 1954 când, într-o altă ședință a Biroului Politic, se aprobă încheierea protocolului dintre guvernul român și cel sovietic cu privire la livrarea de ”materiale speciale” pe anul 1954 în valoare de 18 milioane ruble, în condițiile achitării în anul curent a 6,2 milioane ruble, restul urmând să fie plătit în 10 rate anuale egale.[71]

Sub aceste auspicii, în anul 1954 au intrat în înzestrarea armatei române, pe lângă noi tipuri de armament și de tehnică de luptă și un număr semnificativ de autovehicule pentru tracțiune dintre care[72]: 65 de ZiS-151 și primele 27 autocamioane IAZ/MAZ-210 (cu trei punți motoare, 3 diferențiale și 110/120 c.p.) folosite pentru tractarea primelor tunuri de 100 și de 122 mm antiaeriene ce au început să doteze din acest an forțele armate ale R.P.R., [73] 23 de autocamioane GAZ-63 (cu două punți motoare, versiunea cu tracțiune integrală a autocamionului GAZ-51 ”Molotov”)[74] dotând Forțele Aeriene Militare, mai precis cele 6 batalioane de deservire a aerodroamelor, pentru tractarea aeronavelor pe pistă. În prima jumătate a anului 1955, 12 piese vor înzestra Divizia 63 infanterie din Corpul 52 armată, Regiunea II Militară, iar 70 vor completa înzestrarea batalioanelor de deservire ale aviației.[75] Tot în 1954 numărul tractoarelor șenilate KD-35 crește cu cca. 50 bucăți, ajungând la un efectiv de 703 piese, în timp ce 80 tractoare ”Stalineț” S-80, cu 27 mai multe decât în 1952, asigură o parte din nevoile de tracțiune la materialul greu. S-au mai adăugat încă 6 tractoare ”ATZ”, numărul lor ajungând acum la 10.[76]

Fază crucială a procesului de modernizare a armatei României, anul 1955 a început cu trimiterea unei alte delegații românești la Moscova, între 15 și 20 ianuarie, pentru a discuta problemele ridicării capacității de apărare. Astfel, în ședința Biroului Politic din 22 ianuarie 1955 luându-se act de protocolul încheiat cu această ocazie, se propunea confirmarea acestuia într-o ședință a Consiliului de Miniștri,[77] pentru ca la 1 aprilie Biroul Politic să aprobe proiectul planului de dotare pe anii 1955-1959 realizat pe baza protocolului sus-menționat și prezentat în ședință de generalul Nicolae Muică.[78] În acest context, reliefând efortul pe care statul român trebuia să îl facă pentru realizarea dezideratului de modernizare a armatei, Miron Constantinescu estima valoarea importului necesar în cei 5 ani la ”peste 5 miliarde de ruble cu dobândă cu tot”[79], sumă achitabilă în 15 ani, și completa spunând că ”La auto se plătește prin clearing în același an când primim materialul”.[80] Convertit în lei, acest efort se cifra la peste 30 miliarde, o treime din întreg fondul de investiții al țării pentru cincinalul respectiv.[81] Acesta este probabil cel mai mare efort făcut în istoria modernă a României pentru înzestrarea și restructurarea armatei, pentru propulsarea organismului militar românesc în contemporaneitatea militară. Dar chiar și acest efort, deosebit pentru economia românească din epocă și a cărui acoperire nu era posibilă decât prin reconsiderarea întregului potențial de export în frunte cu agricultura[82], nu se dovedea suficient decât pentru o dotare minimală, care să dea armatei posibilitatea de a interioriza reperele de stringentă actualitate ale artei și organizării militare. Așa cum spunea Emil Bodnăraș cu această ocazie: ”Trebuie să informez Biroul Politic că noi am mers pe varianta minimă, cea mai redusă; suntem la limita inferioară a recomandărilor făcute de tovarăși la Moscova. Păstrând organizarea recomandată, raporturile dintre diferitele arme, noi am renunțat în dotare la tot ce constituie elemente de care la nevoie te poți lipsi.”[83]

            În registrul mai specific al echipării cu tehnică militară auto, această ședință a relevat nivelul preocupărilor conducerii politice românești în ceea ce privește procesul de motorizare atât al economiei naționale, cât și al armatei. La întrebarea lui Constantin Pârvulescu dacă ”Camioanele pe care le facem noi, nu sunt bune pentru armată?”[84], Emil Bodnăraș a răspuns că ”Nu putem folosi în perioada aceasta decât foarte puține. Noi nu dotăm armata în această perioadă atât cu mijloace de transport, aceasta vom realiza la mobilizare. Noi dotăm numai la nivelul cerințelor de pace.”, reiterând faptul că prioritară era asigurarea armatei cu mijloace de tracțiune, ”de luptă” și ”de front”, autocamioanele românești SR-101, copii slabe calitativ, lipsite de fiabilitate, ale omologului sovietic ZiS-150, neputând satisface nevoile de mobilitate tactică ale unităților și marilor unități. În continuare, Chivu Stoica, referindu-se la subiectul motorizării, a observat că ”O sumă importantă cuprinde mijloacele de transport, sunt două tipuri: Gaz-63 și Zis-151.”[85] propunând ca, în loc să se importe GAZ-63 (autocamion cu două diferențiale), autocamioanele de transport GAZ-51 ”Molotov” și de tracțiune ZiS-151 să fie completate cu două diferențiale, respectiv cu un diferențial.[86] La această propunere, atât ministrul apărării cât și secretarul general al partidului și-au arătat circumspecția spunând: ”Să căutați să nu umblați după șapte iepuri.”[Gheorghiu-Dej] și ”În această perioadă nu poate fi vorba de aceasta.” [Bodnăraș]. Este demn de menționat că aceste discuții din primăvara anului 1955 au fost precedate de o altă dezbatere pe tema construcției de autocamioane, în ședința Consiliului de Miniștri din 7 ianuarie 1954. Atunci, analizând planul de import, Gheorghiu-Dej și-a exprimat rezerva cu privire la voluntarismul lui Chivu Stoica și Iosif Chișinevschi în ceea ce privește dezvoltarea industriei de autovehicule din R.P.R.: ”Pentru fabrica de camioane e neapărat nevoie să importăm acum?[] Acestea pentru camioane, diferențiale, dacă în U.R.S.S. s-au angajat și ne vin, bine; dar din Anglia de unde vreți dvs. să cumpărați, să nu cumpărați acum, poate mai târziu; să vedem poate nu mai facem camioane.”  Iosif Chișinevschi: ”Aceasta e o chestiune de viitor” Gheorghiu-Dej: ”Facem pentru mașini agricole. Dacă începi să faci și camioane și GAZ-uri și dacă mai apare un GAZ-102 și faceți experiențe din acestea, risipiți fabrica și banii și nu o să aveți nici camioane și nici bani. Lăsați GAZ-ul de o parte. […] Din țările capitaliste nu importăm nimic pentru fabrica de camioane, nici în trim.I și nici în al doilea. Numai dacă nu avem greutăți la balanță atunci importăm. Să facem cu utilaj intern.”[87]

            După cum am arătat mai sus, motorizarea completă a tracțiunii în armata română a anilor 1954 și 1955 a fost un proces efectuat în contextul mutațiilor doctrinare generate de nuclearizarea câmpului tactic și de mecanizarea generală a forțelor armate ale blocului răsăritean.[88] În această nouă configurație, acțiunile de luptă ale artileriei au suferit și ele modificări impuse de nevoia de a concentra rapid și decisiv focul pe sectoarele importante (importanța selectării judicioase a direcției loviturii principale crescând față de perioada anilor 1945-1953), precum și de a obține, în cadrul fiecărui eșalon, un număr de piese suficient asigurării independenței acestuia, independență impusă de o abordare tactică din ce în mai manevrieră.[89] În acest sens, în cursul anului 1954[90], a avut loc o aplicație cu trupe în teren, cu tema ”Artileria în ofensiva și apărarea corpului de armată”, în timpul căreia s-a obținut o densitate de 128 guri de foc/km de front.

În iunie 1955, înainte de repartiția la unități a marelui lot de autovehicule militare primite în acest an, situația tracțiunii în armata română era încă deficitară, deficit accentuat, în raport cu anii 1953 și 1954, de ieșirea din uz a mașinilor de fabricație interbelică, precum și de înființarea unor noi subunități, unități, și mari unități. La acest moment, Regiunea a II-a Militară dispunea ca material de tracțiune pe roți de 179 autocamioane ZiS-151, 12 GAZ-63, și 92 Tatra-805, iar Regiunea a III-a Militară de 211 ZiS-151, și de 100 Tatra-805,[91] în depozitele armatei mai aflându-se încă 733 ZiS-151 și 294 GAZ-63.  Acest existent lăsa complet descoperite mari unități de importanță vitală precum Brigăzile 189 obuziere, 295 artilerie rupere, 267 aruncătoare din Diviziile 43 și 74 artilerie rupere, Diviziile 28, 89, și 93 infanterie, precum și Regimentele 32 și 85 artilerie grea, toate acestea neavând mijloace de tracțiune mecanică, cu excepția a câte 5-10 tractoare șenilate ”Stalineț” sau KD-35.[92] Restul regimentelor de artilerie erau dotate cu câte 12-15 autocamioane ZiS-151 care puteau deservi abia jumătate din numărul pieselor de artilerie, iar cele 3 regimente ale Brigăzii 99 antitanc nu dispuneau decât de 4, 8, și respectiv 12 autotractoare Tatra-805.

În a doua jumătate a anului, odată cu repartizarea la unități a materialului auto nou, aceste lipsuri au putut fi eradicate. Regiunea II Militară primește acum 250 de autocamioane de tracțiune ZiS-151 și 338 de GAZ-63, precum și 34 Tatra-805, iar Regiunii a III-a i se pun la dispoziție  408 ZiS-151, 552 GAZ-63, și 82 Tatra-805.[93] Concomitent, primele 37 autoturisme de teren GAZ-69 sunt date la unități, după ce, cu un an înainte, 33 fuseseră alocate depozitelor centrale al Ministerului Forțelor Armate; acestea completează cele cca. 200 de GAZ-67 care constituie mijloacele de transport standard ale comandanților și statelor majore.[94]

Un eveniment foarte important care marchează acest moment este introducerea primelor tractoare specializate moderne de artilerie AT-L și AT-S în dotarea armatei române. În vara lui 1955, 25 de tractoare ușoare AT-L și 30 de tractoare medii AT-S au fost primite de eșaloanele neîndivizionate ale Corpurilor 38, 40 și 55 armată, tractoarele AT-L ajungând la regimentele antiaeriene ale acestor mari unități.[95]

În ceea ce privește dotarea unităților Comandamentului Apărării Antiaeriene a Țării, acestea dețineau în prima parte a anului, în total, 62 de autocamioane ZiS-151 și 36 IAZ/MAZ-210 repartizate câte 9 piese la fiecare din Regimentele 261, 238, 299, 194 ale Corpului 81 apărare antiaeriană a țării. Rămân în continuare în uz și cele aproximativ 150-200 de tractoare șenilate KD-35 menționate în raportul din 1953.[96] Un exemplu grăitor cu privire la natura schimbărilor survenite în acest an este cel al Regimentul 266 a.a. din Divizia 71 a.a.ț. care, dacă în ianuarie 1955 avea ca mijloace de tracțiune 4 autotractoare Henschel, 1 Skoda, 5 tractoare cu șenile KD-35, și 1 ”Stalineț”, în a doua parte a anului a fost dotat cu 23 de autotractoare ZiS-151, fiindu-i astfel modernizat și unificat parcul de tracțiune.[97] Mai putem menționa și situația de la jumătatea anului 1955 a întreg Corpului 16 a.a.ț., format din 7 regimente, ce se găsea lipsit de mijloace de tracțiune auto pe roți[98].

În ansamblu, saltul cantitativ realizat în domeniul motorizării armatei în cursul anului 1955 a propulsat efectivul de camioane noi al oștirii de la 2198, câte erau la 31 decembrie 1954, la  4367 piese, dintre acestea cca. 3200 fiind capabile de tracțiune. De la 325 de ZiS-151, la sfârșitul anului 1954, la 1169 în decembrie 1955, și până la 1013 GAZ-63, acest aflux de autocamioane de tracțiune noi a permis retragerea tractoarelor șenilate KD-35 și S-80 de la serviciul ”de luptă”; astfel, dacă în 1954 peste 250 de tractoare de acest tip erau destinate câmpului tactic (dintr-un total de 787), un an mai târziu toate aceste mașini pe șenile sunt transferate la serviciul ”de transport” sau ”de front”.[99] Dintre vechile autocamioane de tracțiune mai sunt destinate serviciului de luptă în acest moment 58 de Henschel, 120 de Skoda ST și 8 Skoda STP, iar primele două autocamioane S.R.-101 de fabricație autohtonă sunt introduse experimental în înzestrare.

Valul de mașini noi din 1954 și 1955 și-a spus cuvântul și în ceea ce privește procesul de formare al personalului de deservire a tehnicii de tracțiune. Anul de instrucție 1954/1955 a văzut, odată cu motorizarea întregii armate, scoaterea din programa analitică a instrucției călare și a celei înhămate la artilerie și înlocuirea acestora cu discipline specifice tractării tunurilor cu mijloace auto.[100] De asemenea, în prima parte a anului 1954 a luat ființă Școala Militară Tehnică de Autotractoare, care în primul ciclu de funcționare a instruit în specialitate 196 elevi, fiind dotată cu 18 autocamioane, 5 tractoare pentru pregătirea de luptă și cu un 1 tractor șenilat ”Stalineț”.[101] În cursul anului următor, Direcția Autotractoare a administrat 3 școli de mecanici-conductori, cu o capacitate întrunită de 1020 locuri, acestea pe lângă cele 12 școli de resort ale Regiunii a II-a Militare, care totalizau 1200 locuri, cele 9 școli ale Regiunii a III-a cu 900 de locuri, sau școlile Comandamentului Apărării Antiaeriene a Țării și al Forțelor Aeriene Militare cu 200, respectiv 400 locuri.[102] În această perioadă, în procesul de formare a cadrelor de tracțiune, au continuat să se folosească mașini vechi, interbelice, extrem de eterogene ca mărci și tipuri; deși propusă încă din 1955, dotarea cu mijloace auto noi, sovietice, a școlilor de conducători auto, nu va fi realizată parțial decât în anul 1958, cu 30% din mașinile-școală înlocuite.[103] Totodată, pregătirea în specialitate a personalului lăsa mult de dorit: instrucția auto nesatisfăcătoare din unități, cu precădere în tehnicile de conducere în condiții grele și cu farurile stinse, au obligat organele superioare să dispună Serviciului Autotractoare selecționarea mai judicioasă a candidaților pentru specializarea ca mecanici-conductori, precum și instruirea ofițerilor cu privire la ”organizarea practică a asigurării cu materiale în condițiile folosirii armei atomice și chimice, și a altor mijloace de luptă noi.”[104] și creșterea responsabilității acestora în problemele de înzestrare și exploatare mai judicioasă a materialelor de autotractoare. Un alt aspect demn de menționat este faptul că, chiar și în primăvara anului 1955, mulți comandanți de unități și mari unități manifestau o neglijență deosebită față de tehnica auto, ”deși văd că pe zi ce trece primesc mașini noi”[105] după cum arată un raport cu privire la starea parcului tehnic al Diviziei 28 infanterie din mai 1955, un alt raport din luna martie, menționând că ”La

toate cazărmile noi se fac remize pentru tunuri și nimic pentru auto.[106]

În ceea ce privește specificul școlilor de conducători auto, pentru anul 1956 se propunea ca la cele de mari unități să se instruiască personal pentru ZiS-150, GAZ-63 și pentru alte tipuri, în școlile de Regiune să fie pregătiți soferi pentru ZiS-151 și GAZ-63, iar în școlile centrale pentru IAZ/MAZ-200, Tatra-805 și ZiS-151.[107] În anul de instrucție 1956/1957 au fost pregătiți 4080 de militari în 3 școli de subordonare regională și 3162 militar în 17 școli divizionare[108], atestându-se și în acest fel motorizarea pe scară largă a armatei române. Acum se dispune și ca toți ofițerii ”ieșiți până în prezent din școlile militare, să-și însușească instrucția auto cu obținerea carnetului de conducere.”[109] (cu excepția celor de marină, căi ferate, și a topografilor militari). Pregătirea mecanicilor-conductori de tractoare a fost realizată în acest an în trei serii succesive la școala de mecanici-conductori din Mediaș, fiecare serie dând 286 de absolvenți în condițiile în care, în 1956, nu se încorporase nici un tractorist în forțele armate ale R.P.R.[110] La începutul lunii decembrie 1956, s-a ținut de asemenea și primul curs pentru formarea mecanicilor-conductori de tractoare AT-L și AT-S din armata română. Acest curs, la care 30 de militari au învățat să opereze tractorul ușor AT-L, iar 25 de militari tractorul mediu AT-S, a fost condus de căpitanul tehnic Iosif Gabor și, cu toate că s-a desfășurat fără material didactic corespunzător (planșe, secțiuni de angrenaje, etc.), a reușit să califice personal pentru operarea noilor tractoare.[111] Pentru viitor se propunea să se primească numai cursanți cu carnet de conducere auto (mecanicii-conductori de tancuri acomodându-se foarte greu datorită comenzilor foarte sensibile ale tractoarelor) și să se asigure câte doi ofițeri specialiști pentru fiecare grupă. În ansamblu, școlile militare de conducători auto din armata română au avut la dispoziție, în 1956, 359 mașini de școală, în majoritate modele interbelice, pentru anul 1957 considerându-se necesară dublarea acestui disponibil, dublare ce urma să se asigure prin trecerea de autocamioane ZiS-150 de la grupa ”de front” la grupa ”școală”, precum și prin alocarea mai multor mașini vechi.[112] Elocvent în acest sens mai este și cazul Școlii auto nr.2 de la Ineu, școală de subordonare regională care în 1956 dispunea de 140 de autovehicule dintre care numai 60 funcționale, acestea fiind de 23 de tipuri și mărci diferite, în darea de seamă respectivă consemnându-se că ”elevii învață pe mașini care nu se regăsesc la unități”.[113]

Anii 1956 și 1957 au constituit anii de vârf ai procesul de înzestrare a armatei române cu tehnica militară a anilor ’50, dotarea continuând să se realizeze pe aceleași paliere. Între decembrie 1955 și iunie 1957, unitățile și marile unități ale armatei române au mai primit încă 1000 de autocamioane (de la 4367 la 5395), iar numărul celor interbelice a scăzut de la 1232 la 930. De asemenea a continuat să scadă și ponderea tractoarelor șenilate de la un vârf de 927 piese în 1956 la 787 la mijlocul anului următor.[114] În privința autotractoarelor se remarcă o creștere de la 1169 ZiS-151 în 1955, la 1620 de exemplare în 1957, și de la 1013 GAZ-63 la 1400, din materialul vechi rămânând în înzestrare 31 Henschel, 122 Skoda ST, și 11 Skoda STP. Numărul de autocamioane de transport din producția internă, S.R.-101, a sporit de la 2 în 1955, la 31 în 1956, și la 200 în 1957, acestea fiind destinate să înlocuiască cele cca. 300 de GAZ-51 ”Molotov”.[115]

 

(Acest articol a fost publicat în „Buletinul Muzeului Militar Național”, vol. 12, 2014.)

[1] 89 tractoare pe roți față de un necesar de 131, 10 tractoare pe șenile față de un necesar de 89, 53 de autotractoare ușoare față de necesarul de 1898, și 50 de autotractoare grele față de 828. după, Niculae Spiroiu, Tiberiu S. Urdăreanu (coord.), Autovehiculele în armata română. Istorie și contemporaneitate, ed. Militară, București, 1991, p. 143 și, pentru caracterul extrem de uzat al parcului auto, Serviciul Istoric al Armatei (S.I.A.), f. Secția Auto, Blindate, și Carburanți, Spatele Armatei, rola 2.2217, cadrul 259

[2] Până la 1 iunie 1946, reparațiile s-au făcut descentralizat și fără evidențe, la ateliere private, chiar și ilegal. Între 1 iunie 1946 și 31 decembrie 1947 a avut loc un lent proces de identificare și urmărire a autovehiculelor împrăștiate pe la diversele stabilimente particulare, iar începând cu anul 1948, reparațiile autovehiculelor militare s-au făcut numai în atelierele armatei și în atelierele civile de stat (Auto Independența și Auto Cotroceni). Pentru anul 1949 se estima capacitatea de reparații la 250-300 mașini în atelierele armate și încă pe atât în centrele civile de profil. În realitate, în 1949, au fost reparate 523 automobile în atelierele militare și 268 în cele civile, din sectorul de stat. Ibidem, cadrele 236, 250, 251 și Ibidem, rola 2.2218, cadrul 60

[3] Ibidem, cadrul 236

[4] S.I.A., f. Direcția Înzestrării Auto și Blindate, rola 2.1969, cadrul 545

[5] Ibidem, cadrul 70

[6] Arhivele NaționaIe Istorice Centrale (A.N.I.C.), f.C.C. al P.C.R., s.Administrativ-Politică, d.17/1948, p.11

[7] S.I.A., f. Secția Auto, Blindate, și Carburanți, Spatele Armatei, rola 2.2217, cadrul 248

[8] Ibidem, p.259

[9] Ibidem, rola.2.2218, cadrele 238, 240 (aceste loturi au intrat în dotarea armatei române în lunile noiembrie și decembrie 1948). Vezi nota 21 pentru plasarea acestor mașini improprii serviciului militar la alte ministere.

[10] Ibidem, rola 2.2217, cadrul 260

[11] Ibidem, rola 2.2218, cadrul 97

[12] Ibidem, rola 2.2217, cadrele 238-240

[13] Istoria artileriei române, ed.Militară, 1977, p.456

[14] S.I.A., f. Secția Auto, Blindate, și Carburanți, Spatele Armatei, rola 2.2218, cadrul 10

[15] Ibidem, rola 2.2217, cadrul 259

[16] Ibidem, rola 2.2218, cadrul 87

[17] Ibidem, cadrul 97

[18] Ibidem, cadrul 119 și rola 2.2217, cadrele 238, 260

[19] Ibidem rola 2.2218, cadrele 142, 150

[20] Ibidem, cadrele 157, 204

[21] A.N.I.C., f.C.C. al P.C.R., s.Administrativ-Politică, d.117/1950, p.4

[22]Se realizaseră două studii: 1) Repartizarea autovehiculelor pentru asigurarea minimului necesar pentru instrucție și administrație, și 2) Studiul uniformizării dotării auto pe faze, iar între ianuarie și martie 1950 studiul: Evidența tractării auto și hipo a materialelor de artilerie de toate categoriile S.I.A., f. Secția Auto, Blindate, și Carburanți, Spatele Armatei, rola 2.2218, cadrul 173 și S.I.A., f. Comandamentul Artileriei, rola 3.2746, cadrul 651

În ședința Consiliului de Miniștri din 15 noiembrie 1949, Gheorghiu-Dej intervine comunicând rugămintea lui Emil Bodnăraș de a fi ajutat ”să-și unifice tipurile de mașini la armată.” Ministrul Apărării a comunicat cu această ocazie că ”Avem mașini noi de diferite tipuri; primind un anumit procent de mașini sovietice, pentru diferite ministere, vrem și noi o parte din acele mașini.” Interpelat fiind de Chivu Stoica: ”Vreți să vă eliberați de mașinile care nu merg?”, Bodnăraș a dat asigurări că nu urmărește decât un schimb ”mașini noi contra mașini noi”, încercând astfel să degreveze armata de autovehiculele cumpărate sau alocate în mod aleator în cursul anului 1948.  A.N.I.C., f. Președenția Consiliului de Miniștri, Stenograme, d. 10/1949, p. 112

[23] S.I.A. f. Direcția Auto, rola 3.563, d.300/1952, p.50

[24] România. Viața politică în documente, 1950. Arhivele Naționale ale României, București, 2002,  p.24-25

[25] S.I.A., f. Comandamentul Artileriei, r.3.2683, cadrul 595

[26] Ibidem, cadrul 570

[27] Ibidem, cadrul 584

[28] Însăși Divizia 17 artilerie avea, în vara lui 1949,  la cele 8 regimente ale sale doar 54 de autotractoare grele și 8 ușoare în stare funcțiune. S.I.A., f. Secția Autoblindate și Carburanți-Spatele Armatei, rola 2.2218, p.312

[29] S.I.A., f. Comandamentul Artileriei, r. 3.2746, cadrul 258

[30] S.I.A., f. Secția Autoblindate și Carburanți-Spatele Armatei, rola 2.2218, p.420

[31] Ibidem, cadrul 581

[32] Urdărean Tiberiu, g-ral.div,(r.) ing.(coord.), Vasiliu Chiriac, col.(r.), prof.dr.ing.,(coord.), Motorizarea și mecanizarea armatei române, ed.Transport Rutier, București, 2000, p.154

[33] S.I.A., f.Direcția Auto, rola 3.563, d.300/1952, p.66 și Tiberiu, g-ral.div,(r.) ing.(coord.), Vasiliu Chiriac, col.(r.), prof.dr.ing.,(coord.), op.cit., p.154

[34] S.I.A., f.Direcția Auto, rola 3.563, d.300/1952, p.50 și f. Secția Autoblindate și Carburanți-Spatele Armatei, rola 2.2218, p.564

[35] S.I.A., f.Comandamentul Artileriei, rola 3.2746, cadrul 710

[36] Începând cu 1951, prin ordinul ministrului M2159, autovehiculele armatei au fost clasificate pe 4 grupe de destinație: de luptă, de front, de transport, și de școală. S.I.A., f.Direcția Autotractoare și Carburanți, rola 3.694, cadrul 312

[37] S.I.A., f.Direcția Auto, rola 3.563, cadrul 576

[38] Ibidem, cadrul 594

[39] Ibidem

[40] Ibidem, cadrul 613

[41] Ord. 00192260 și 00187310 din 26 ianuarie 1952, S.I.A., f.Direcția Auto, rola 3.564, cadrul 2

[42] Ibidem.

[43] La consfătuirea pe linie militară de la Moscova, din ianuarie 1951, Gheorghiu-Dej și Bodnăraș consemnează că M.St.M. al Armatei Sovietice a decis să livreze în 1951 armatei române inclusiv ”21 tractoare tanc T-34 și 22 bucăți tractoare ATU ZS 15” după col. Alexandru Oșca, mr. Vasile Popa, Stalin a decis. Lagărul socialist se înarmează, în ”Document”, 2-3/1998, p.76. La finele anului 1952 sunt atestate în dotarea armatei RPR 4 tractoare ”ATZ” și 4 ”CTZ”.

[44] A.N.I.C., f.C.C. al P.C.R., s.Administrativ-Politică, d.58/1951, p.37

[45] A.N.I.C., f.C.C. al P.C.R., s.Administrativ-Politică, d.52/1952, p.11

[46] Ibidem

[47] Ibidem, p.9

[48] Ibidem, p.8

[49] A.N.I.C., f.C.C. al P.C.R., s.Administrativ-Politică, d.53/1952, p.2 (Raportul lui Bodnăraș către Gheorghiu-Dej a fost precedat de ancheta ministrului adjunct pentru înzestrare și armament la SOVROMTRACTOR, cu scopul de a determina dacă ”s-au terminat modificările și dacă s-a început producția de serie la KD-35” și ”dacă se poate adopta în bune condițiuni în armată”, concluzia fiind că ”Poate fi folosit pentru tractarea obuzierului de 122 mm sovietic sau a tunului Skoda de 100 mm fără să depășească 8 km/h” și că ”mobilitatea este foarte bună, având raza de întoarcere de 1,40 metri”, S.I.A., f. Direcția Auto, rola 3.563, cadrul 832)

[50] Ibidem

[51] Ibidem, p.3

[52] Ibidem (În ianuarie 1952, Regimentul 205 AA, împrumutase de le organizații civile două tractoare KD-35 care, cuplate în tandem, ”trag tunurile de 8 tone acolo unde nu pot să intre tractoarele Henschel și ZiS-150”, S.I.A., f.Direcția Auto, rola 3.563, cadrul 576)

[53] Ibidem, p.4 (Tot ianuarie 1952, înainte ca discuțiile să înceapă la nivelele superioare de decizie, Sectorul 363 Lucru al Regiunii II Militare avea, pe lângă 11 tractoare ”Stalineț” și 2 ”Katerpillar”, și 30 de tractoare KD-35, cel mai probabil date pentru testare și experimentare, S.I.A., f.Direcția Auto, rola 3.563, cadrul 578)

[54] Urdărean Tiberiu, g-ral.div,(r.) ing.(coord.), Vasiliu Chiriac, col.(r.), prof.dr.ing.,(coord.), op.cit., p. 155

[55] S.I.A., f.Direcția Tancuri și Auto, rola 3.838, cadrul 486

[56] S.I.A., f.Direcția Auto, rola 3.564, d. 593/1953, p.43

[57] Ibidem

[58] S.I.A., f.M.St.M. – S.Secretariat, rola 6.1480, cadrul 628

[59] S.I.A., f.Direcția Auto, rola 3.564, d.560/1953, p.525

[60] Ibidem, d.532/1953, p.8, 141 (În ședința Consiliului de Miniștri din 14 octombrie 1952, la observația luI Chivu Stoica după care ”Ministerul Agriculturii are 40% din tractoare nefolosite și are și remorci”, Miron Constantinescu a observat că: ”În general, […] trebuie să transferăm din sectorul agricol I.A.R. pe roți în sectorul transportului, iar sectorul agricol să rămână numai cu tractoare K.D. cu șenile. Din I.A.R. să dăm la șantiere, pentru că sunt cu roți și pot fi adaptate ca mijloace de transport”  A.N.I.C., f. P.C.M., Stenograme, d.10/1952, p.50)

[61] S.I.A., f.Direcția Tancuri și Auto, rola 3.838, cadrul 517

[62] S.I.A., f.Comandamentul Artileriei, rola 4.126, cadrul 250

[63] S.I.A., f.Direcția Auto, rola 3.564, d.550/1953, p.63

[64] În luna mai 1953, cele peste 22 de regimente și subunități independente ale Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului aveau în dotare doar 100 de autovehicule de tracțiune funcționale dintre care: 51 KD-35 și 9 ZiS-150, precum și 20 de autoturisme cu tracțiune integrală GAZ-67, restul fiind compus din exemplare ”nesovietice” Henschel, Skoda, și Ford. Acest existent este apreciat ca fiind ”foarte mic față de necesarul după statul de pace, fapt care are repercusiuni asupra pregătirii de luptă”. Ibidem, d.560/1953, p.525

În aceeași perioadă, Regiunea a III-a Militară dispunea, la cele 9 mari unități independente ale sale, de 68 de tractoare și 252 autocamioane/autotractoare catalogate ”de luptă” și de 141 de autocamioane ”de front”, iar Divizia 49 mecanizată a Regiunii I Militare, singura divizie mecanizată la acel moment, avea la regimentul său (286) de artilerie moto și la divizionul 497 anticanc, câte 9 camioane de tracțiune ZiS-151. Ibidem, p.82

În noiembrie 1953, Corpul 47 tancuri ”Tudor Vladimirescu”-”Debrețin” deținea 10 autotractoare (dintre care 8 sovietice) la un necesar pe stat de 140 de piese de tracțiune, iar Regimentul 211 artilerie moto din subordinea Comandamentului Trupelor Blindate și Mecanizate, avea în înzestrare 8 autocamioane de tracțiune (ZiS-151). Ibidem

[65] David M. Glantz, The Development of the Soviet and Russian Armies in Context, 1946-2008: A Chronological and Topical Outline, în Journal of Slavic Military Studies, 23 (2010):1, p.45

[66] Ibidem, p.42

[67] Alin Bogdan Sămușan, De la ”știința militară stalinistă” la ”revoluția continuă în afacerile militare”. Reflecții doctrinare în paginile cotidianului central al armatei române, în Revista de Istorie Militară, 3-4/2011, p.41

[68] David M. Glantz, op.cit., p.48

[69] Ibidem, p.215

[70] A.N.I.C., f.C.C. al P.C.R., s.Cancelarie, d.32/1954, p.2-3

[71] A.N.I.C., f.C.C. al P.C.R., s.Cancelarie, d.66/1954, p.3

[72] S.I.A., f.Direcția Autotractoare și Carburanți, rola 3.694, cadrul 245

[73] Pentru parada militară de la 23 august 1954 și pentru ”întărirea forțelor armate ale R.P.R.”, Gheorghiu-Dej îi scrie premierului sovietic Malenkov la 28 iulie 1954 pentru a solicita câte 12 tunuri antiaeriene de 85, 100, și 122 mm cu tractoare, precum și un radiolocator P-8 și altul de tip ”Periscop”.  Tot cu această ocazie se solicită și primele 15 autoturisme de teren GAZ-69.  S.I.A., f.Marele Stat Major-Secretariat, rola 6.1480, cadrul 594

[74] La sfârșitul anului 1953, tracțiunea aeronavelor se făcea cu cele 23 de GAZ-63 menționate și cu 45 de tractoare IAR-23.  S.I.A., f.Comandamentul Forțelor Aeriene, rola 3.1786, d.3765, p.41

[75] S.I.A., f.Direcția Autotractoare și Carburanți, rola 3.694, cadrul 328. Batalioanele de deservire aerodroame mai erau dotate în prima parte a lui 1955 și cu câteva ZiS-151 precum și cu câte 2 tractoare ”Stalineț” la fiecare batalion

[76] S.I.A., f.Direcția Tancuri și Auto, rola 3.838, cadrul 545

[77] A.N.I.C. f.C.C. al P.C.R., s.Cancelarie, d.6/1955, p.2

[78] A.N.I.C. f.C.C. al P.C.R., s.Cancelarie, d.29/1955, p.4

[79] Ibidem, p.11

[80] Ibidem, p.12

[81] Ibidem, p.16

[82]Trebuie să ne gândim foarte serios la mijloacele de plată. Agricultura poate să ne răsplătească dacă noi vom studia bine lucrurile și vom împinge an de an ca să găsim soluțiile cele mai bune pentru a exporta cantități de produse agricole mai mari. Noi avem această posibilitate. Trebuie să ne luptăm, să asigurăm nevoile interne, creând și rezervele necesare, altfel sursele noastre de export se împuținează. […] Trebuie văzut dacă nu putem găsi piață pentru anumite produse industriale ale noastre, să exportăm tractoare. Să ajute toți factorii aici. Așa cum pot găsi piață bulgarii, polonezii, și alții, vom găsi și noi. […] Cel mai important sector, care poate și trebuie să ne dea nouă posibilități de a asigura plata, sunt produsele agricole. Aici trebuie să împingem cu toate puterile. Practic este inepuizabil, este un rezervor care n-a fost folosit, abia în 1954 am început să ne ocupăm mai serios de el, că până în 1954 numai pe hârtie ne-am ocupat de el. Eu văd în agricultură un mare ajutor pentru a ne acoperi obligațiile noastre de import. […] Părerea mea este că trebuie neapărat să analizăm posibilitățile de export a produselor agricole la altă valoare decât cele care le cunoșteam până acum, a face comparație cu anii când am exportat puțin datorită unui șir de cauze mai mult subiective decât obiective, cu excepția anilor când a fost seceta grozavă, în lumina noilor posibilități, de nivelul de înțelegere a lucrurilor de azi și de cunoașterea celor ce trebuie să facem pentru dotarea armatei, că trebuie s-o facem, nu se poate sustrage de la această obligație, -să căutăm totuși mijloace de plată și în același timp să asigurăm dezvoltarea economiei, creșterea nivelului de trai […] Sunt de părere că noi putem susține efortul aceasta și trebuie să-l susținem. Împrejurările internaționale indică acest curs, pentru a nu fi surprinși, pentru a fi pregătiți.[…] Tovarășii văd că oftează, dar trebuie să facem să ofteze alții, să încordăm toate puterile noastre, să analizăm toate posibilitățile și sunt câteva compartimente care pot să ne scoată din nevoi. Nu va fi ușor. Nimeni nu poate spune că este ușor. Însă de făcut trebuie făcut, sigur făcând economii pe toate liniile.” Ibidem, p. 14-16, 18. Vezi și Gavriil Preda, Petre Opriș, România în Organizația Tratatului de la Varșovia 1954-1968, vol.1 [documente], Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2008, p.147-148, 150

[83] Ibidem, p.9

[84] Ibidem, p.20

[85] Ibidem, p.23

[86] Ibidem

[87] A.N.I.C., f.P.C.M.-Stenograme, d.1/1954, p.148-149

[88] Vezi mai sus, p.12.

[89] Istoria artileriei române, ed. Militară, 1977, p.453

[90] Ibidem, p.462

[91] S.I.A., f. Direcția Autotractoare și Carburanți, rola 3.694, p.321
Cele 200 de autocamioane Tatra-805, primite în 1953, înzestrau aproape exclusiv marea majoritate a subunităților, unităților, și marilor unități antitanc. În cursul anului 1955, Divizionul 401 antitanc a fost dotat cu primele tunuri de 85 mm și a testat la tracțiunea acestora autocamioanele cehoslovace, care s-au dovedit capabile să le ”remorcheze în bune condițiuni în orice teren.” Ibidem, p.266

[92] Ibidem, p.324-326 și 299-300 pentru existența celor câteva tractoare șenilate.

[93] Ibidem, p.321

[94] Pe lângă autovehiculele de tracțiune mai sunt introduse în înzestrare 59 de autocamioane de transport ZiS-150 la Regiunea a II-a și 103 la Regiunea a III-a.

[95] Ibidem, p.323

[96] Vezi nota 62.

[97] S.I.A., f. Direcția Autotractoare și Carburanți, rola 3.694, p.239

[98] Ibidem, p.325

[99] S.I.A., f. Direcția Tancuri și Auto, rola. 3.838, cadrele 548, 558

[100] Istoria artileriei române, ed. Militară, 1977, p.460

[101] S.I.A., f. Direcția Autotractoare și Carburanți, rola 3.694, p.44

[102] Ibidem, p.84

[103] S.I.A., f.Direcția Tancuri și Auto, rola. 5.837, p.269. La școala auto a Regiunii II Militare, în 1955, la un necesar de 40 de autovehicule, se aflau în dotare 20, dintre doar 5 mașini noi.

[104] S.I.A., f. Direcția Autotractoare și Carburanți, rola 3.694, p.91

[105] Ibidem, p.279 (Situații de acest gen au continuat să se manifeste și în anii următori. În iunie 1957, în urma unei inspecții pe linie auto la Regimentul 211 artilerie ale Diviziei 37 mecanizate, regiment ce acum folosea pentru tracțiune 36 autotractoare ZiS-151 și 12 GAZ-63, se constata o lipsă de interes generală față de tehnica auto din dotare, ”comandanții nepermițând șoferilor să meargă la mașini pentru întreținere.”  S.I.A., f. Direcția Tancuri și Auto, rola. 3.838, cadrul 15)

[106] Ibidem, p.272

[107] Ibidem, p.102

[108] S.I.A., f.Direcția Tancuri și Auto, rola. 5.837, p.9

[109] Ibidem, p.14

[110] Ibidem, p.12

[111] Ibidem, p.236

[112] Ibidem, p.17

[113] Ibidem, p.244

[114] În prima parte a anului 1957, în dotarea armatei române au mai intrat 7 tractoare moderne de artilerie AT-S, pe lângă cele 30 primite în 1955. Tractoarele AT-L rămân până la această dată în număr de 25. Totodată,

[115] S.I.A., f. Direcția Tancuri și Auto, rola 5.838, cadrele 583, 605

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest