Mircea Vulcănescu, un portret intelectual

Mircea Vulcanescu

Am încercat să aflu de ce filosoful Mircea Vulcănescu, metafizician de vocaţie, preocupat de epistemologie şi de etică, s-a avântat şi în câmpul sociologiei. Pentru ca de aici să facă pasul către administraţia publică, devenind funcţionar al statului român interbelic, deşi, având în vedere erudiţia sa prodigioasă, locul său era la catedră. Cum de cel care putea să fie ,,şeful spiritual’’ al generaţiei 1907, loc pe care i-l cedează lui Mircea Eliade, e mai degrabă un marginal în raport cu Noica, Cioran, Eliade, cu toate că a fost un ferment moral şi ideatic pentru tridentul cultural al României inter¬belice? Marginal zic, din perspectiva percepţiei publice a contem¬poranilor, iar nu ca erudiţie şi ca angajament spiritual. De ce n-a plecat din ţară şi-a rămas fidel impulsului său originar, acela ,,de a sluji’’? De unde ideea ratării în vreme pentru experierea unui maxim de existenţă în afara ei? De unde stupefiantul ,,Să nu ne răzbunaţi!’’? Sunt tot atâtea valori, atitudini, comportamente specifice cadrului crono-spaţial interbelic, dar totodată e vorba și de un referențial medieval, recuperat de Vulcănescu și descărcat într-o etică specifică, numită de autor istorism al resemnării, un ascetism intramundan cu propulsie răsăriteană. Pentru izolarea telosului vulcănescian se impune deci o permanentă pendulare între microcosmosul şi macro¬cosmosul vulcănescian, între universul familial şi structura socială şi culturală specifică României interbelice.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest