Mesaje din Sirius (XXVIII) Faust, Faustus, Jivago şi Michiduţă

faust_poster

Voi începe cu sfârşitul, afirmând că, în spaţiul mistic al Estului, spiritul faustic nu-i tocmai încercare tragică dar lucidă de echilibrare sufletească, de regăsire de sine, de depăşire a limitelor. E mai mult coliziune între două culturi. (Deşi ar fi interesant, nu mă voi referi aici la rădăcinile renascentiste ale lui Faust – tânăr vital, aspirând să clatine temeliile lumii, vrând s-o cunoască altfel decât prin dogma supremă – sau la cele din epoca luminilor – cu prototipul savantului, filosofului încă mânjit de funinginea bigotismului, disperat că sfârşitul se apropie fără ca el să fi cunoscut misterele care dau sens existenţei, decis, în consecinţă, să-şi vândă sufletul pentru a-şi recăpăta tinereţea şi şansa unui nou efort de cunoaştere.) Legenda germană a lui Faust prinde contur în bulionul criticist kantian, evoluând apoi prin hegelianism spre întortochere dialectică, poate şi ca reacţie de neacceptare integrală a acestuia, încât Lucian Blaga putea să afirme că, pe plan metafizic, abia Goethe face din demonic motor al istoriei. Desigur, după ce Luther a triumfat, Vaticanul n-a pregetat să considere Reforma un de neiertat pact cu Diavolul. Dar acest capitol de istorie e prea vast şi complex pentru a-l lega de legenda oricum anterioară schismei…    

            Coexistenţa misticismului ortodoxiei din spaţiul slav cu practicile şamanice, cu aplecarea instinctivă spre invocarea forţelor răului care, stârnite, pot covârşi credinţa, creând un spaţiu de copleşitor vitalism diabolic, sunt, în Rusia, terenul pe care spiritul faustic – dacă tot am găsit un cuvânt care să capete sens şi altfel decât ştim din cultura germană – îşi poate regăsi tâlcuri pe care le ignorase.

            Pe la începutul afirmării sale, în 1856, scriitorul I. S. Turgheniev scrie povestirea Faust, care intră în istoria literaturii odată cu celelalte creaţii ale începutului. Dar ceva o singularizează. E vorba acolo de o tânără şi frumoasă femeie, crescută de mama sa într-un spirit puritan riguros. Aceasta îi interzice accesul la poezie, la născocirile literaturii, întrucât ar moleşi sufletul, l-ar îndepărta de adevăr şi de sănătoasele aspiraţii. Vera acceptă fără împotrivire acest embargo respingând contrafacerile şi falsitatea poeziei. Un fost admirator din adolescenţă, îndrăgostit de ea la revederea după zece ani, ţine s-o apropie de universul emoţional al literaturii convingând-o să citească împreună măcar prima parte a tragediei Faust de Goethe. Ei bine, şocul descoperirii unui univers pe care nici nu-l bănuia, pe fondul amorului culpabil pentru bărbatul apărut brusc în viaţa ei (e căsătorită, are copii) e atât de puternic, încât femeia se îmbolnăveşte sufleteşte şi moare: „Tot timpul cât a ţinut boala, a aiurat din Faust şi tot pomenea de maică-sa, pe care o numea ba Marta, ba mama lui Gretchen”. Tribulaţiile enigmaticului suflet slav, veţi putea spune. Da, e o perspectivă de interpretare destul de bătătorită. Dar această enigmă slavă vine mai ales din misticismul pravoslavnic. Aici e vorba însă de boierimea care, stăpânind sute şi sute de suflete de iobagi, arareori comunica spiritual cu ei. Identitatea culturală a boierilor, care vorbesc franţuzeşte şi nemţeşte, trăiesc timp mai mult sau mai puţin îndelungat în Occident, pare a fi cu totul alta. Şi totuşi există un filon ascuns de spiritualitate care-i îndepărtează pe ruşi, mujici şi boieri, de-a valma, de spiritul faustic sau care îi face să perceapă din aspiraţiile înalte ale Occidentului mai mult ce acesta abandonase: emoţia, trăirea exaltată, iubirea. Poate avem astfel şi-o explicaţie a faptului că, după nici o sută de ani, intelectualitatea rusă dintr-o altă inspirată scriere încearcă să-şi salveze sufletul, inoculându-i în continuare preparate de cultură străină, dar tot pe un fond de emotivitate pură, folosind drept scut erosul şi poezia.

            Curăţat de interpretări ideologice, invocate, e drept, nu chiar fără noimă, romanul Doctor Jivago al lui Boris Pasternak cam într-acolo ne poate duce cu gândul. Eroii, în instinctul de a se salva când lumea lor e în derivă (Diavolul pustiind totul în cumplita revoluţia bolşevică) se avântă, cu disperare şi speranţă, pe cărările erosului. Frumoasa Larisa Andreevna, Margareta enigmei sufleteşti slave, e râvnită cu pasiune distructivă de Strelnicov, un monstru al revoluţiei, de doctorul de-acum eşuat Jivago, care îşi toarnă în versuri disperarea şi speranţa, ca şi de mizerabilul condotier Komarovski. Nu dulcea ei otravă îi răpune pe toţi trei, ci o alegere greşită a căilor mântuirii. Pentru că, în spaţiul slav, spiritul faustic, dacă admitem că există, se realizează pe o cu totul altă dimensiune…

            Dar cea mai vizibilă disoluţie a spiritului faustic are loc, organic, tot în spaţiul germanic. Doctor Faustus, romanul lui Thomas Mann, pare o astfel de demonstraţie. La Thomas Mann, autor care nu neglijează deloc fausticul de coloratură slavă, Dostoievski oferindu-i perspective şi repere esenţiale, Faustus devine, după unii comentatori, un alter ego al lui Mefistofeles. Să ne amintim însă ce afirmase, încă în 1926, Lucian Blaga: „Pentru a se manifesta cât mai impozant, demonicul îşi alege personalităţi de format ca Patru cel Mare, ca Friederik, sau ca Napoleon”. El îşi aminteşte însă şi ceea ce spusese Goethe într-o discuţie cu Eckermann: „Demonul îşi alege de preferinţă timpuri tulburi. Într-un oraş clar şi prozaic ca Berlinul n-ar găsi un teren potrivit”. Istoria şi, cu ea, Thomas Mann îl vor contrazice, tocmai Berlinul, epicentrul germanismului agresiv, arogându-şi rolul de a construi modelul perfecţiunii Infernului, deşi în romanul gândit, scris şi rescris în exil autorul face mari eforturi să şteargă din memoria colectivă idei prea apăsate despre demonismul german.   

            Vor mai trece câteva decenii şi, la noi, Lucian Blaga va încerca, oarecum colateral, în romanul Luntrea lui Caron, mântuirea sufletului sau poate resuscitarea lui, după rătăciri extenuante, tot prin eros. El construieşte aici o metafizică sui generis („metafizica în desfăşurarea ei istorică cuprinde supremele basme ce şi le-a plăsmuit spiritul omenesc”, adică „minunatele, sacrele minciuni ale lui Dumnezeu”) după ce, în Trilogii…, se aplecase, cu uneltele filosofului, de de-acum surpatul spirit faustic. E de menţionat că Lucian Blaga traduce Faust de Goethe şi îşi concepe romanul cam în aceeaşi perioadă: 1951-1954. În Luntrea lui Caron rolul deghizat şi fals al lui Faust îl are popa Vasile, el şi Necuratul conlucrând pentru desăvârşirea falimentului moral, pentru aspiraţii confecţionate pe potriva timpului. Diavolul arvuneşte spre păcat sufletul Octaviei, soţia preotului. În viziunea lui Blaga, Margareta e cea căreia i se aplică sancţiunea. Necuratul se amuză cinic de modul în care îşi poate folosi puterile când morala creştină este abolită. Ar mai fi de notat că, în spaţiul mioritic, Lucian Blaga nu-l putea înfăţişa altfel pe Diavol decât deghizat în cioban.

            În vremea pe care o trăim a fost suficient să se afirme că Nae Ionescu este întruchiparea Diavolului, rolul lui Faust jucându-l, într-un grotesc travesti, gazetarul şi scriitorul Mihai Sebastian, ca Marta Petreu, profesoara de filozofie pe filonul impur al ideologiilor veacului al XX-lea, să se repeadă şi să coboare mitul la nivelul badinajului, înghesuind în plutonul faustic o întreagă generaţie. În Valahia, Mefistofeles devine Michiduţă, daimonul născut din gând vrăjmaş.

 

            P. S.

            1. Într-o nouă intervenţie, Paul Ghiţiu (societar al Esticii) plasează comunismul în însăşi alcătuirea sacră a lumii, încă de la începuturi, Ziditorul (Zidarul, Marele Arhitect, în exprimare masonică) coabitând (!) cu Diavolul.

            2. Prin comunism, „Diavolul a intrat în istorie” (Leszek Kolakowski), reuşind, pentru prima dată, să se exprime sistematic, prin „tot arsenalul său: ură, teroare, violenţă, cruzime, distrugere, moarte” (Paul Ghiţiu).

            3. Suntem avertizaţi că, înainte de a fi un fenomen social („în societate”), comunismul este „în noi”, în tot ceea ce simţim, gândim şi acţionăm. 

 

            După cum se vede, spre deosebire de Leszek Kolakowski, care tratează răul în pulsatilul binom fascism-comunism, Paul Ghiţiu e eminamente kantian. El nu disipează răul ci îl plasează în absolut şi, vai, în sufletele noastre pierdute. Ca atare, dacă  Diavolul a aşteptat atât de mult să intre triumfal în istorie, braconând totuşi şi pe liziera fascismului, nu ne rămâne decât să presupunem, cum afirmam la început, că Dumnezeu a negociat la sânge rămăşagul câştigat, iată, de îngerul căzut dar iarăşi activat de picoteala divină… 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest