Mesaje din Sirius (XXVI) Imnuri de stat în lume pe melodii româneşti

Primarii noştri, nu numai din fund de provincie, înfăşuraţi în tricolor, au încredinţarea că pot momi bunăvoinţa financiară a Europei şi prin Oda bucuriei, interpretată la acordeon, ţambal, nai şi contrabas. Uneori descoperă şi savoarea versurilor: „Slavă ţie, stea curată / Sol din rai, cu soare sfânt; / Vraja ta aduce iarăşi / Un popor lângă popor, / Toţi pe lume fraţi noi suntem / Când apari uşoară-n zbor”. Sfârşitul conservă însă şi-o interdicţie fermă, amintind, vai, de Schengen sau, poate, de întâmplări chiar mai triste: „Cine n-a simţit iubirea / Plece dintre noi plângând”. Deci Europa ne iubeşte. Trebuie doar să avem simţire pe potrivă, pentru a nu fi îndepărtaţi în hohote de plâns. (În Internaţionala comunistă excluderea e ceva mai fermă: „Cei leneşi plece unde vor”. Dar, de plecat plecau nu leneşii, ci norocoşii care aveau o ţară-mamă necomunistă.)  

            Există însă şi-un pathos istoric al imnului la români. Primul pe care l-am cântat datează de pe vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza care a instituit, pentru a-l avea, un concurs, câştigătorul, Eduard Hubsch, capelmaistru la Iaşi, fiind răsplătit cu o sută de galbeni. Se intitula Marş triumfal şi primirea steagului şi-a Măriei Sale Prinţul Domnitor. Imnul Trăiască regele, pe versuri de Vasile Alecsandri, dar pe aceeaşi melodie a lui Hubsch, s-a cântat din 1884, la ceva timp după urcarea lui Carol I pe tron, până în 1948 (Alin Ciumpela). Se spune totuşi că oficial ar fi fost adoptat încă în 1881. Nu-i excesiv personalizat, catrenele trei şi patru glorificând ideea dinastiei şi veşnicia patriei: „O, Doamne Sfinte, / Ceresc părinte, / Susţine cu a ta mână / Coroana României // Trăiască Patria / Cât soarele ceresc, / Rai vesel pământesc / Cu mare, falnic nume”.  Interzis după 1948, cei care-l fredonau totuşi riscând ani grei de puşcărie, a fost înlocuit cu Zdrobite cătuşe, după o melodie de Matei Socor, pe versurile unui conclav de poeţi. Era un jurământ de credinţă şi supunere faţă de Uniunea Sovietică şi ideologia bolşevică: „Înfrăţit fi-va veşnic al nostru popor / Cu poporul sovietic eliberator / Leninismul ni-e far şi tărie şi-avânt”. În 1975, vrând să submineze supunerea veşnică faţă de poporul eliberator, Nicolae Ceauşescu alege melodia lui Ciprian Porumbescu, patriot bucovinean din secolul al XIX-lea, Pe-al nostru steag e scris unire, dar numai pentru doi ani, când, oficial, e imnul Trei culori cunosc pe lume. Adrian Cioroianu bănuieşte „că unele versuri sunt făcute de Nicolae Ceauşescu”. Nu-i însă nici o îndoială că preşedintele statului şi-a asumat cu mândrie calitatea de poet printr-un Decret publicat la câteva zile după modificările aduse chiar de el textului.

            După decembrie 1989, vrând să ştergem cu buretele orice amintire a dictatorului, am hotărât, după unele indecizii la început, să cântăm Deşteaptă-te române. E imnul revoluţionarilor ardeleni, cu tentă religioasă, cântat, în toiul revoluţiei, pe versurile compuse de Andrei Mureşanu. Nicolae Bălcescu îl consideră „Marsilieza românilor”. Puriştii postdecembrişi îl găsesc însă cam „depresiv” (Andrei Pleşu), iar royaliştii, fără sens, din moment ce, argumentează ei, ne puteam întoarce fără probleme la imnul regal, într-o republică pe care totuşi puţini o contestă. Între elitişti vor fi şi dintre cei care ştiu, măcar din auzite, că Andrei Mureşanu, autorul de la 1848 al versurilor în care-i pune la stâlpul infamiei pe „barbarii de tirani”, a fost mason, cum se bănuieşte că ar fi fost, înaintea lui, Horia şi Avram Iancu. În ultimul timp, înregistrăm, după cum bine se ştie, chiar tentative stupide de a renunţa la strofa în care este pomenit Traian, strămoşul nostru milenar, întrucât ar putea induce intenţia slăvirii actualului preşedinte Traian Băsescu…

            Dar, tot căutându-ne măsura şi justificarea patosului, am avut vocaţia să oferim şi altor state imbolduri ale măreţiei şi înaltelor aspiraţii. Melodia imnului Albaniei, de pildă, de la 1912 încoace, cântată deci şi sub regimul comunist, este compusă de Ciprian Porumbescu. Albanezii, grăbiţi atunci să-şi proclame independenţa, au cumpărat melodia de la un conaţional al lor, Victor Eftimiu, ajuns poet cunoscut în România. Aşa se face că Pe-al nostru steag – steagul românesc, desigur – devine şi continuă să fie Hymni Flamurit al albanezilor, pe versurile lui Aleksander Stavri Drenova, şi el trăitor mult timp în România. Citez un singur catren: „Pentru că însuşi Dumnezeu a spus / Că naţiunile vor pieri de pe Pământ / Doar Albania va mai dăinui / Dacă vom lupta pentru ea”. Sentimente de popor ales…

            Dar şi poporul ales al lui Israel, în căutarea unui imn, şi-a găsit în galiţianul Naftali Imber Hertz poetul inspirat care, aflat la Iaşi, în 1877, a scris Tikvatenu (Speranţa noastră). Refrenul Speranţa noastră nu e pierdută e mult asemănător cu Polonia încă nu e pierdută al imnului pierdut al Poloniei pierdute definitiv în 1795 şi regăsite abia în 1918. Oficial, Tikvateum a fost rostit în 1901, la congresul sionist de la Basel. Textul original a suferit unele modificări până a ajunge la forma: „Atâta timp cât înăuntru / Un suflet de evreu tânjeşte [Un singur suflet de evreu tânjeşte], Şi înainte spre răsărit, // O privire încă veghează spre Sion – / Speranţa noastră nu s-a pierdut încă, / Speranţa noastră de două mii de ani, / De a fi un singur popor în ţara noastră, // Ţara Sionului şi a Ierusalimului”. Compozitorul Paul ben Haim n-a făcut altceva decât să adapteze melodia populară românească din Maramureş Cucuruz cu frunza-n sus pentru a îmbrăca versurile imnului Hatikva. Fănuş Neagu dă şi alte amănunte: melodia a fost culeasă, iniţial, de ardeleanul Guilelm Şorban, cunoscut mai ales ca autor al melodiilor pe versuri de Eminescu, Mai am un singur dor şi Pe lângă plopii fără soţ.     

            Era cu totul firesc ca Basarabia să se identifice tot prin ethos românesc. Devenită Republica Moldova în august 1991, îşi aminteşte de versurile lui Alexei Mateevici (1888-1917), Limba noastră, cele 12 catrene, reduse la cinci, devenind, pe melodia lui Alexandru Cristea (1890-1942), şi manifest unionist. Speculaţiile că poetul (care a luptat la Mărăşeşti!) s-ar referi la aşa-zisa limbă moldovenească sunt cu totul neavenite. Era român conştient de românitatea basarabenilor şi-un mare militant unionist: „Trebuie să ştim că suntem români, strănepoţi de-ai romanilor şi fraţi cu italienii, francezii, spaniolii şi portughezii. Aceasta trebuie să le-o spunem şi copiilor şi tuturor celor neluminaţi. Să-i luminăm pe toţi cu lumină dreaptă. N-avem două limbi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut”. Ion Murgeanu scrie, poate pe un ton excesiv apodictic: „A lăsat o capodoperă, Limba noastră. Cu o singură poezie devine, astfel, un poet clasic român”. Deşi cunoştea această „definiţie a limbii române”, adică Limba noastră, asociind-o cu una a lui G. Sion, G. Călinescu afirmă: „Ar fi fost un mare poet dacă trăia. Numai Eminescu a mai ştiut să scoată atâta mireasmă din ritmurile poporane”. Iată însă că posteritatea îi oferă într-adevăr lui Alexei Mateevici şansa de a trăi în conştiinţa românilor şi printr-o singură poezie.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest