Mesaje din Sirius (XXIX) Iar „ard malurile Nistrului”

harta_politica_Moldova

Fluviul izvorăşte din Carpaţi, din apropierea graniţei cu Polonia, vărsându-se în Marea Neagră. Binecuvântează cu apele sale şi teritorii istorice româneşti. E când graniţă între Basarabia şi Ucraina, când barieră între separatiştii transnistreni, protejaţi încă de o imensă statuie a lui Lenin, şi Chişinăul, cu uitatul Ştefan cel Mare la intrarea într-un parc din centrul oraşului. Pe malurile fluviului veghează, acum inutile, cetăţile marelui nostru voievod care odinioară marcau, în această parte de lume, destinul tragic al românităţii: Hotin, Soroca, Cetatea Albă, Tighina… Folosite de Ştefan cel Mare pentru apărarea spaţiului nostru vital în ceţosul Răsărit ele sunt, în inspirata opinie a lui Octavian Goga, „proiectul cel mai ingenios al românităţii medievale”, unele dintre ele, Tighina de pildă, jucând şi rolul de avanpost european. „De la Nistru pân’ la Tisa…” zicea Eminescu, românii îşi jelesc nefericirea de a fi împilaţi de neagra „străinătate”. Acum Nistrul curge jumătate în Ucraina, iar cealaltă jumătate în Basarabia şi mulţi cred că acesta uneşte Moldova, dar mai aproape de adevăr este afirmaţia că „ruşii percep Nistrul ca pe o linie a frontului şi nu vor pleca niciodată cu trupele din Transnistria” (Dan Dungaciu). Pare mult prea categoric acest „niciodată”, să spunem mai degrabă „curând”, deşi, realist vorbind, doar cu îndemnuri politice spuse cu jumătate de gură nimeni nu-i poate urni de la graniţa noului lor imperiu cu UE.

            „Ard malurile Nistrului”, cartea poetului şi romancierului Constantin Virgil Gheorghiu, subintitulată „mare reportaj de război din teritoriile dezrobite”, ne trimite sugestii de-o stringentă actualitate. Nu vorbim neapărat de flăcările şi sângele dintr-o nouă revoluţie în direct, din Piaţa Maidan din Kiev, şi nici de vocaţia europeană a Ucrainei, deşi, pentru noi, un vecin atât de mare şi fără experienţă statală, nu mai puţin hrăpăreţ decât fratele rus, este cu siguranţă un motiv de perpetuă nelinişte. Pentru noi, malurile Nistrului ard mocnit încă din momentul în care, părăsindu-le, mareşalul Ion Antonescu, mai mult militar decât om politic, se înţelege, ne-a sporit vulnerabilitatea în faţa colosului slav. Iuliu Maniu, om politic cam defetist – deşi nu putem uita că, în tinereţe, şi-a asumat, cu mare curaj, rolul de guvernor al Vienei – credea că n-avem ce căuta în Rusia, că n-ar trebui să ne asumăm rolul de agresor. Merită să ne reamintim ce spusese atunci: „Dacă întreaga opinie românească, cu noi toţi, am fost pentru recucerirea provinciilor rupte prin agresiune de la patria mumă, suntem categoric în contra ca România să urmărească obiective de agresiune. Nu este admisibil să ne prezentăm ca agresori faţă de Rusia – astăzi aliata Angliei, probabil învingătoare, pentru un alt obiectiv decât Bucovina sau Basarabia – în tovărăşie de arme cu Ungaria şi Axa, care ne-au luat printr-un act arbitrar, neratificat de nimeni, o parte a ţării noastre, văduvindu-ne teritoriul, mândria şi onoarea naţională”.

            Contemplând, vai, din fotoliu, ceea ce se întâmplă pe Maidanul din Kiev, trebuie să fim conştienţi de cel puţin două chestiuni: 1)luptele nu se dau din prea mare dragoste pentru Europa mai mult sau mai puţin unită, ci din ură faţă de Rusia, decisă să reanexeze, prin şantaj şi forţă, tânăra entitate statală; 2) Nistrul, în cursul său inferior, este populat de români care, din nefericire, nu văd totuşi în România ţara-mamă care să-i apere.

            „Ard malurile Nistrului”… Ard mocnit, cum spuneam, iar atitudinea noastră nu trebuie să fie doar ecoul stins al declaraţiilor guturale de la Berlin şi din alte capitale occidentale, extrem de grijulii să nu supere ţara atât de necesarelor hidrocarburi, ca să ne exprimăm ceva mai tehnic. Pentru Occident, Ucraina este, în bună parte, doar teritoriul prin care trec conductele ruseşti de petrol şi gaze. Pentru noi este însă mult mai mult.  Acolo este parte din fiinţa noastră istorică, de ne-am referi doar la Bucovina şi Tanscarpatia. În zona Niprului este însă şi un stat românesc, Basarabia, a cărui fragilitate, mai ales în momente de mare tensiune şi instabilitate, ar trebui să ne îngrijoreze ceva mai mult decât postura de moşier la Nana a lui Traian Băsescu.

            Polonia se oferă să contribuie la pacificarea zonei. Noi de ce ne retragem în propria inutilitate?

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest