Mesaje din Sirius (XXIII) Marele sat Bucureşti

Bucuresci

Nu intenţionez să fac o istorie a Bucureştiului – de altfel, fascinantă, plină de mister oriental, pe de o parte, reconfirmând mitologia românească a descălecătorului/întemeietorului, pe de alta – ci doar să încerc a mă dumiri cum a făcut carieră o imagine pur gazetărească ce tinde să devină, prin obsesivă repetiţie, loc comun. Mai ales ifosatele domnişoare dâmboviţene sau cele pripăşite de aiurea ţin să se ştie că hălăduiesc prin „micul Paris”, asta conferindu-le, în propriii ochi, ceva ce seamănă a nobleţe mai mult sau mai puţin atestată. Lor le ţin isonul politicieni şi gazetari care înghit orice gugumănie ca pe un hap binefăcător. Că aici ignoranţa se asociază cu tot felul de complexe provinciale, contează mai puţin. Oricum, nu-i deloc adevărat că un străin, fermecat de acest colţ de lume, s-ar fi simţit în capitala vechii Valahii ca la Paris. Poleita imagine e trunchiată din spusele scriitorului Alexandru Vlahuţă, mai precis dintr-un articol al său apărut imediat după Primul război mondial, intitulat Lume amestecată (1919), iar nu din Paul Morand, cum se afirmă cam după ureche. E drept că francezul, într-o istorie tipărită în 1935, bazată atât pe informaţii din Xenopol şi Iorga, cât şi pe impresii de la faţa locului, întrucât venea des prin Bucureşti (era căsătorit cu Elena Şuţu), încearcă să înţeleagă inserturile occidentale ale Capitalei ca şi culorile orientale ale mahalalei: „Dacă ar fi să traducem mahalaua prin banlieue (suburbie) sau zone, am da naştere unei idei false. Bucureştiul nu e ca Londra, Viena sau Parisul, un mare oraş înconjurat de o brăţară de orăşele care sunt suburbiile sale; s-ar părea că e vorba de un fenomen fizic descrescând, de o culoare care se degradează până la alb, de o undă care slăbeşte şi se pierde”. Sugestia e că Bucureştiul ar fi o mahala ceva mai emancipată în centru. Nici Vlahuţă nu se amăgeşte prea tare, numind Bucureştiul „un mic Paris, într-un mare sat”, ceea ce schimbă total sensul expresiei acum în circulaţie. Lumea amestecată a Bucureştiului – în 1919, capitală a României Mari – destul de amestecată şi până atunci, atrage, mai ales la periferii, ţărani, târgoveţi şi declasaţi din toate zările, dar şi oameni decişi să se îmbogăţească rapid şi prin orice mijloace. Calea Victoriei, vechiul şi celebrul Pod al Mogoşoaiei, maimuţărea Parisul cu vitrinele sale, adesea admirate din glod. Perimetrul micului Paris era delimitat de ceea ce fuseseră vechile bariere, dincolo de care începea o lume eminamente rurală, marele sat care se întindea amorf peste Dâmboviţa, Calea Moşilor şi Mihai Bravu. Tudor Arghezi îşi cumpără două hectare de teren, unde fusese locul de scaldă al bivolilor, pe care clădeşte, în vreo cincisprezece ani, casa de pe Mărţişor. Satele din perimetrul actual al Bucureştiului ştiu să-şi păstreze metabolismul iar locuitorii lor, pătrunzând adesea, mai mult din curiozitate decât cu treburi, pe străzile luminate cu gaz lampant, cu palate boiereşti şi umbroase grădini, se îmbrăcau ca pentru biserică, poliţiştii, guarzii, alungându-i pe bărbaţii care se apropiau de palatul regal, de pildă, fără pălărie pe cap.

            Dar adevărat mare sat devine Bucureştiul abia după al doilea război, când industrializarea forţată aduce, mai întâi în casele boiereşti din centru, clasa muncitoare aproape declasată şi săteni convertiţi în muncitori. Prin construirea cartierelor de blocuri în fostele mahalale s-a încercat totuşi separarea dintre noii mahări, aparatul represiv, într-un cuvânt clasa conducătoare, pe de o parte, şi uvrierii mânaţi cu biciul spre marele ideal. S-a reuşit însă mai mult în sens invers, Bucureştiul devenind sat sadea. Dar asta n-a ţinut prea mult, aristocraţia muncitorească, instalată în cartiere de lux, cu servitori şi maşini la scară, ştiind să pună o barieră fermă între ea şi gloată, în vorbe afişând însă o indestructibilă frăţietate. Micul Paris devine cetate inexpugnabilă, mai întâi, pentru mulţii consilieri sovietici care monitorizează preluarea puterii şi dominaţia modelului moscovit,  apoi de nomenclatura autohtonă care îşi amenajează aici magazine bine aprovizionate, cu circuit închis, spitale, şcoli şi chiar locuri de destindere în exclusivitate. Marele sat îşi urmează însă destinul.

            Noile cartiere ale Bucureştiului, apărute în perioada orgolioasei industrializări, sunt similare dormitoarelor marilor oraşe occidentale care trecuseră printr-un proces oarecum asemănător dar, situate în vatra satelor de la marginea Capitalei şi adăpostind, în continuare, în majoritate, foşti ţărani, la prima generaţie încălţaţi, ale noastre păstrează nu doar mentalităţi rurale (acestea dăinuiesc şi-acum) ci şi nostalgia satului patriarhal, oblojită în fel şi chip. Când, în ultimii ani ai lui Ceauşescu, locuitorii Bucureştiului erau obligaţi, iarna, să trăiască în frig, la limita suportabilului, iar în celelalte anotimpuri să suporte privaţiuni greu de imaginat, ţăranii Bucureştiului găsesc soluţii de supravieţuire în disperare de cauză: îşi construiesc în apartamente „godine” alimentate cu lemne, cărbune şi coceni şi, bineînţeles, coşuri de evacuare a fumului, cultivă legume în spaţiile verzi, sau chiar pe acoperişurile blocurilor de locuinţe, „reciclează” pâinea, transportând-o la ţară pentru hrana porcilor pe care, de Ignat, îi înjunghie şi-i perpelesc ritualic tot în faţa blocurilor, deprinderi care uneori se mai păstrează şi azi, preluate, ce-i drept, cu mai mare dezinvoltură, de ţigani.

            Mândru s-o doteze cu coloşi industriali, Ceauşescu pichetează Capitala cu platforme industriale, pe zeci şi zeci de hectare, unele situate în vechiul perimetru al oraşului, acesta devenind o cenuşie cetate prăfoasă, fumegândă.

            Voi putea fi acuzat că bagatelizez realizările că, datorită acestora, Bucureştiul a devenit, în doar câteva decenii, un… megapolis. (Am văzut, în China, un oraş, Shenzhen, care, în doar zece ani, ajunsese, de la cincizeci de mii de locuitori, la câteva milioane!) Nu bagatelizez nimic, doar observ, descriu, pur şi simplu. Poate unele date ale ultimului recensământ, încă nelivrate pieţei informaţionale, să-i ajute pe specialişti să aducă desluşiri calificate metabolismului marelui (în bună parte) sat.  

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest