Mesaje din Sirius (XLXIV) Excelenţa Sa Hans Klemm şi Marea noastră Unire

Numirea unui nou ambasador al Statelor Unite în România, după trei ani în care instituţia respectivă a funcţionat mai mult în regim de consulat, de birou de reclamaţii al unor formaţiuni politice nemulţumite de destinul lor, ca şi de încurajare a ONG-urilor aproape inexistente în peisaj, trebuie neîndoielnic salutată, cum de altfel face şi Ministerul de Externe de la Bucureşti, comunicând, sec, că respectiva numire ne îndreptăţeşte „să aşteptăm cu nerăbdare pe mai departe consolidarea Parteneriatului strategic dintre România şi Statele Unite”. (Oare de ce cu nerăbdare?!)

Domnul Hans Klemm, omul îndrituit să frângă nerăbdarea autorităţilor române, este diplomat de carieră, înainte de a veni la Bucureşti fiind, în perioada 2006-2007, ofiţer de rangul doi pentru Afaceri Economice la ambasada americană din Tokio, iar între 2007-2010, ambasador în Timorul de Est, ca, între 2010-2012, să fie coordonator pentru statul de Drept şi Respectarea Legii la ambasada americană din Kabul, apoi consilier al subsecretarului de stat pentru Management al Departamentului de Stat.

Declară că l-a avut profesor la Universitatea Indiana din Bloomington pe scriitorul şi istoricul literar Matei Călinescu şi că-i „fermecat de cultura, limba şi istoria României”. Minunat, pur şi simplu, minunat, Excelenţa Sa fiind, iată, prin lucrarea destinului, omul potrivit la locul potrivit. Spun asta gândindu-mă că, în 2018, în mandatul noului ambasador, vom sărbători Marea Unire. Încă de pe acum simţim vibraţia momentului, iar istoricii îşi aduc la zi cercetările, cu eventuale noi date, cu documente încă neştiute. Oricum, există date absolute, evenimente a căror semnificaţie nu poate fi schimbată. Unirea s-a făcut nu prin vrerea puterilor străine, ci a poporului român, în circumstanţe istorice favorabile, asupra cărora n-are rost să insistăm în contextul de faţă. După cum bine se ştie, prima noastră provincie care a hotărât unirea cu România a fost Basarabia. La 27 martie 1918 Sfatul Ţării de la Chişinău hotăra „ca de azi înainte şi pentru totdeauna (s.n.) Basarabia se uneşte cu mama sa, România”. Însă recunoaşterea internaţională a acestui act vital în istoria poporului român a venit cu dificultate şi întârziere, iar Statele Unite ale Americii au ignorat realitatea istorică, dreptul istoric evident, declarând, prin secretarul de stat R. Lansing, ceva stupid, până şi-n stilistica epocii, anume că totul trebuie făcut cu consimţământul guvernului rus, indiferent care ar fi acesta. (A intuit bine, întrucât e un loc comun că Rusia comunistă n-a fost deloc mai prejos decât cea ţaristă în agresivitate şi rapacitate, înglobând, de obicei, cu forţa, teritorii şi naţiuni de pe două continente. Nici mai târziu Congresul american n-a recunoscut respectiva unire, acceptând tacit anexarea Basarabiei la Rusia sovietică la 28 iunie 1940, prin celebrul ultimatum.) Cu toate acestea, la Congresul de pace de la Paris, din 28 octombrie 1920, România semnează, alături de Marea Britanie, Franţa şi Italia, Tratatul de pace prin care se prevede că „din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată”. Prin categoria „etnografic” se subînţelegea şi unitatea lingvistică a spaţiului „cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar între Bucovina şi Basarabia, şi acest hotar”.

Nu vrem să-l punem pe Excelenţa Sa Hans Klemm în dificultate, dar dacă-i atât de fermecat precum declară de cultura, limba şi istoria României, ar putea înţelege că Marea Unire de-acum un veac reprezintă triumful etern al istoriei noastre. Şi, înţelegând acest fapt, n-ar putea oare să determine Washingtonul să găsească o modalitate rezonabilă de a repara nedreptatea din 1918, perpetuată în timp, după cum am văzut, şi-atât de adânc resimţită de noi ca eroare istorică?

Nu-i o întrebare retorică, bineînţeles, şi-atât mai puţin una din limbajul de lemn al diplomaţiei, dar un parteneriat ca cel atât de des invocat, mai ales de noi, ar trebui, în primul rând, curăţat de ipocrizie şi resentimente.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *