Mesaje din Sirius (XLXII) O lege câştigată la pocker (II)

Ion-Zelea-Codreanu-Horia-Sima-Ion-Antonescu-la-reinhumarea-Capitanului-Miscarii-Legionare-nov-1940-Civic-Media

Dacă excludem literatura antilegionară de sorginte comunistă (repet, legionarii sunt singurii anticomunişti consecvenţi, de la început până la sfârşit) vom constata că există de fapt multe pete albe în istoriografia acestei mişcări, dar şi mai multe falsuri realizate cu bună ştiinţă (uneori de aşa-zise grupuri de lucru) sau din crasă ignoranţă; unele de fond, altele acoperind nuanţe, evenimente punctuale, toate însă dovedind că respectivul capitol încă nu poate fi închis, nici prin legi, nici prin cercetări direcţionate de foruri care-şi arogă competenţe, fără nici un temei moral sau ştiinţific. Mă voi referi la câteva, aduse la suprafaţă doar de fluxul memoriei.

Dar, mai întâi, să observăm că Legea domnului Crin Antonescu îndeamnă la sperjur, în loc să încerce a repune în drepturi adevărul şi numai adevărul. Cum e cu totul firesc, în faţa anumitor instanţe ni se cere imperativ să spunem adevărul, uneori sub prestare de jurământ. Însă Legea care stârneşte atâtea nedumeriri merge nepermis de departe, stabilind, ab initio, şi care-i acest adevăr. Cu alte cuvinte, „Jur să spun ceea ce mi se impune să spun…”

Să presupunem că, aşa cum se întâmplă destul de des, cineva spune despre legionari că au fost duşmanii naţiei, că, în fond, nu urmăreau decât readucerea bravului popor român în preistorie. Pentru cine ştie mai puţine despre soarta legionarilor risipiţi prin lume, va fi bulversant să afle că tocmai legionarul Emil Cioran, prin deceniul şase al secolului trecut, la îndemnul editurilor din Franţa şi-a unor emisari din America, abjurase cu voioşie maladivă, terfelindu-l pe Corneliu Zelea Codreanu despre care afirmase, prin 1940, că ar fi fost un Mesia: „Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent între cei vii”. Din nefericire, când marele filosof Cioran abjură, putem vorbi, vai, de degenerescenţa progresivă a creierului său, cu grave tulburări de judecată şi, implicit, de dreaptă judecată morală. (Faptul este atestat de fişa medicală de la spitalul Brosa din Paris, ca şi de interviul televizat, acordat dlui Gabriel Liiceanu, deşi, tragi-comică situaţie, acesta din urmă afirmă că boala s-ar fi declanşat „la scurtă vreme după ce terminasem convorbirea filmată cu el”! Să sperăm că nu-i o legătură cauzală între cele două evenimente…) Dar, ca să nu lungim vorba, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm ce-am păţi oare, dacă am afirma că, nu doar la senectute, ci din fragedă pruncie, toate căpeteniile legionare au fost atinse de cumplita maladie? Conform legii în vigoare, bineînţeles că n-ar trebui să ne îngrijorăm, deşi nu spunem adevărul ci, dimpotrivă, îl măsluim cu bună ştiinţă sau pentru că suntem înclinaţi să fabulăm.

Dar legea-i flancată de două instituţii care fac jandarmerie istoriografică: Muzeul Holocaustului de la New York şi Fundaţia Elie Wiesel, aceasta din urmă finanţată de statul român. Acestea şi încă vreo câteva centre de influenţă au drept de veto în chestiuni legate de antisemitism, fascism şi criminalitatea legionarilor, de extremism şi aşa-zis antiumanism.  E firesc? Aş spune că da, ar fi firesc, dacă forţe obscure, extremiste până în pânzele albe, ar aduce într-adevăr în spaţiul public idei şi atitudini împotriva umanităţii, cum se afirmă adesea că s-ar întâmpla. E însă nefiresc, de pildă, ca instituţiile la care m-am referit să se opună deschiderii, la Bucureşti, a unei Case Memoriale Mircea Eliade, prin subscripţie publică. Ei bine, cu toate acestea, noua lege extinde şi adânceşte competenţele Fundaţiei Wiesel. Înainte de a califica această realitate lipsită de coordonate morale, trebuie să observăm că-i şi anticonstituţională. Nu-i nimic, s-a spus, dacă-i aşa, trebuie să se schimbe şi Constituţia!

Îmi propusesem să justific cercetările oneste în zona unor pete albe ale mişcării legionare, pe care legea încearcă să le acopere cu moloz.

Să începem cu una din care, cu trecerea timpului, înfloresc, deopotrivă, ciulini şi plante carnivore. E vorba de agăţarea în cârlige, la abatorul din Bucureşti, de pe cheiul Dâmboviţei, a unor evrei ucişi de legionari. Literatura şi filmul au profitat din plin de această generoasă ofertă, „internaţionalizând-o”. Scriitorul şi gazetarul sovietic Ilia Ehrenburg vine, în 1945, la Ateneul Român, să ne asigure că totu-i bestial şi real, după care include episodul într-o carte de călătorii prin Europa. A urmat Saul Bellow, cu al său roman Ravelstein, în care scene abominabile întâmplate la Bucureşti vin să cernească memoria fraţilor de religie mozaică prinşi în vârtejul unui Holocaust de-un cinism fără margini. La noi, un regizor ca Sergiu Nicolaescu, fără inhibiţii la „actualizarea” dar şi fetişizarea istoriei, include scena într-unul din filmele sale poliţiste. O face şi Marin Preda, într-un roman în care încearcă să reabiliteze memoria mareşalului Antonescu. O face nu pentru că ar fi fost convins de „realitatea” scenelor de la abator, ci pentru a muta atenţia cenzurii de pe Ion Antonescu pe legionari. Dar, înainte de a alimenta organicitatea ficţiunii, înainte de se manifesta pe portativ estetic, tema orwelliană a atârnării în cârlige a evreilor la abatorul bucureştean alimentează ficţiunea propagandistică macabră, istoriografică. Începutul îl face bizarul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu, dar cel mai mare impact îl are Pe marginea prăpastiei, carte documentară elaborată în laboratoarele propagandistice ale lui Ion Antonescu. De aici înainte, în afară de legionarii risipiţi prin lume, aproape nimeni nu se îndoieşte de veridicitatea imaginilor de la abator, pentru că nu se oferise şi un scenariu coerent a ceea ce s-a întâmplat înainte ca trupurile mutilate să ajungă acolo.

Deşi evreii sunt cei mai înverşunaţi susţinători ai holocaustul iniţiat şi susţinut de români, tot unii dintre ei au şi îndoieli. Îl citez doar pe Matatias Carp, autorul volumului Suferinţele evreilor din România – 1946-1948, apărută la Editura Socec. După 1989, rabinul Moses Rosen, în cartea Martiriul evreilor din România în 1940-1941, nu aminteşte acest masacru, în unele declaraţii ulterioare îndoindu-se explicit de episod. Ca şi doctorul Nicolae Cajal, care i-a urmat la şefia comunităţii evreieşti din România…

Dar chiar şi fără aceste poziţii, considerate, la Muzeul Holocaustului de la New York, inexplicabil şi imoral negaţioniste, există şi dovezi tehnice sau indirecte apte să pună la îndoială scena cârligelor. După cum s-a dovedit, şefi la abatorul bucureştean erau, în 1941, şi doi-trei evrei, care-şi justificau funcţiile prin remarcabilul lor spirit comercial, dar şi prin necesitatea de a oferi comunităţii lor carne casher/cuşer, care nu putea fi preparată comercial decât în condiţiile de-aici. Putem crede oare că tocmai ei au fost complicii sau măcar martorii unei asemenea batjocuri? Ar fi avut ocazia să confirme cele apărute în presă şi-apoi în cărţi, cu atât mai mult cu cât autorităţile guvernului antonescian iniţiază şi finalizează o anchetă la respectivul abator. Doar un parlagiu român/ţigan afirmă că ar fi văzut aşa ceva, mărturia fiindu-i răsplătită cu numirea ulterioară în funcţia de director. În plus, nu există vreo plângere a cuiva din familiile celor care ar fi suferit suprema batjocură, nici în presa vremii, antilegionară, şi nici în documente adresate autorităţilor.

Îndelung comentat este şi amănuntul că, în noiembrie 1940, după ce a fost târât în pădurea Strejnic, înainte de a fi împuşcat de legionari, Nicolae Iorga ar fi fost schingiuit, smulgându-i-se barba, tăindu-se organele genitale care i-au fost puse în gură. Scena a făcut şi ea carieră în filme şi false mărturii. E drept că s-a renunţat la oribila scenă cu organele genitale. Barbu Teodorescu, fostul său secretar particular şi apoi şef de cabinet în perioada ministeriatului, ţine să precizeze că „incidentul” smulgerii bărbii s-a produs când un student la medicină, stângaci, fără experienţă, i-a luat masca mortuară, ghipsul întărindu-se mai mult decât cereau normele tehnice.

Foarte rar se menţionează că, la rându-i, marele profesor ar fi fost vinovat de încarcerarea şi, apoi, asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu…

Amănunte, nu? Da, amănunte şi nu prea, mai ales dacă ele sunt puse sub obroc legislativ.       

Voi continua, dacă nu voi fi împiedicat în vreun fel, să aduc la lumină evenimente şi documente care infirmă multe capitole ale unei istorii contrafăcute. Până atunci, la solicitarea unor cititori, mă grăbesc să desluşesc semnificaţia titlului: e vorba, bineînţeles, de un pocker politic la care se trişează aproape fără restricţii.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest