Mesaje din Sirius (XLXI) O lege câştigată la pocker (I)

legionari2

De curând, adică de când a reînceput anexări teritoriale, Rusia şi-a reamintit cât de productiv propagandistic este antifascismul. Să nu uităm însă că U. R. S. S., în marele conflict cu China comunistă, până şi pe „fraţii” maoişti îi acuza de fascism. Ca să nu mai vorbim de revoluţia din Ungaria, apoi de aşa-zisa Primăvară de la Praga şi, în sfârşit, de mişcarea sindicală a polonezului Walesa, în viziunea Moscovei toate de inspiraţie fascistă. În prezent, Kremlinul îi califică „fascişti” şi pe fraţii kievieni. Ba şi relaţiile ceva mai destinse dintre România şi Basarabia, în unele cercuri moscovite ar duhni a fascism.

Ei bine, în această atmosferă, dar fără legătură cu vreun eveniment politic sau ideologic la vedere din spaţiul european sau de la noi, este repede promulgată de preşedintele Iohannis, fără consultări parlamentare, o lege menită să veştejească, ba chiar să scoată din rădăcini, tot ceea mai zăcea în conştiinţa fascistoizilor români, legea antilegionară Crin Antonescu, senatorul, în completarea şi îngroşarea tuturor directivelor antilegionare ale altui Antonescu, generalul.

Evenimentul neaşteptat a stârnit rumoare, vagi şi anemice proteste, cel mai naiv fiind acela că, iată, de-acum încolo nu-i vom mai putea citi pe Cioran, Eliade, Noica, Vulcănescu şi Petre Ţuţea, acesta din urmă asimilat legionar fără să fie, doar calitatea de „filoromân”, cum se considera, îmbrâncindu-l forţat într-un imaginar cuib legionar. Vine însă domnul Crin Antonescu şi ne asigură că tot ce-a apărut la Editura Humanitas sub semnătura celor de mai sus poate fi citit în continuare, fără însă ca impresiile de lectură să fie prea entuziaste, adică să nu fie exprimate în spaţiul public (cluburi, cârciumi?!). Nu-i deloc suficient, întrucât nu iniţiatorul ei aplică legea ci judecătorii, după îndurarea sau neîndurarea conştiinţei şi culturii lor istoriografice.

Îngrijorarea celor care nu au  deloc simpatii legionare, ca şi a celor care au, vine din definirea precară a termenilor în menţionata lege. Pentru că dacă, de pildă, în discuţiile mai mult sau mai puţin lejere, fascismul şi nazismul sunt aproape sinonime, adevărul istoric riguros e cu totul altul. Cu referire la ţara noastră, trebuie să menţionăm, dintru-nceput, că au existat organizaţii fasciste, dar înainte de apariţia Legiunii Arhanghelului Mihail (1927) şi fără vreo legătură ulterioară cu mişcarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Aproape fără ecou, organizaţiile fasciste de la noi par a fi doar proaste spectacole de operetă, în care interpreţii sunt şi propriii lor spectatori. Scriam în Mişcarea Legionară. Idealul izbăvirii şi realitatea dezastrului, ediţia a II-a (Editura Kullusys, 2007): „Pot fi semnalate câteva grupări fasciste în Banat şi Ardeal. Dar fiecare dintre acestea caută să-şi conserve propriul mimetism. Nu se poate vorbi de o tendinţă de apropiere între ele. E o deducţie pur formală afirmaţia că apariţia Fasciei Naţionale Române, cu sediul în Bucureşti, ar fi însemnat momentul unificării celor risipite prin ţară. Unul din mobilurile apariţiei ei ar putea fi, între altele, şi mult evocata foame a societăţii româneşti de a asimila forme de aiurea, fără a se preocupa prea tare de fondul acestora. Încă din 1913, în casele doctorului D. C. Pădeanu din strada Caragiale 32, duminica se adună cu punctualitate englezească, la o oră tradiţional englezească – cinci postmeridian – persoane care se autointitulau de elită. […] Toţi afirmă că vor să salveze patria, iniţial grupul numindu-se Salvatorii Patriei. Abia la începutul anului 1923 restrânsul grup se va numi Fascie Naţională, aplaudând, bineînţeles, intrarea lui Mussolini în scenă […] Violent antisemită în primele luni, spre sfârşitul anului 1923 fascia naţională găseşte, iată, loc pentru toţi cetăţenii în efortul de redresare economică şi socială. Antisemitismul care ne trebuie nu-i bazat pe ură se rasă sau de clasă, ci pe armonia tuturor în interesul general: Admirând însuşirile evreilor, ambiţionând să-i egalăm sau chiar să-i întrecem, vom obţine rezultate mai pozitive decât urându-i şi trecându-i prin foc şi sabie, căci prin asta nu ne întărim cu nimic, ba din contra, vom fi meniţi a pieri şi noi prin focul şi sabia altora. Mai mult, anonimul doctrinar al Fasciei Naţionale Române găseşte că venirea la putere a lui Mussolini nu-i decât un puci fără perspectivă, care nu urmăreşte posibilele consecinţe pozitive ce ar rezulta de aici. Fascia lui Mussolini nu-i naţională ci fascia feudalismului bancar italian. Când băncile au fost ameninţate de comunism, l-au creat pe Mussolini care le-a salvat”. Apoi, la Bucureşti, totul intră în anonimat. „Fasciile” româneşti nu aplaudă şi Marşul asupra Romei. Când, în 1927, Corneliu Zelea Codreanu fondează Legiunea Arhanghelului Mihail face afirmaţia îndrăzneaţă că Mussolini e o speranţă neconfirmată pentru naţionalismul european.

E cât se poate de clar deci că Legiunea nu-i de sorginte fascistă, ea rămânând să fie asociată nazismului. Dar faptul că a fost decapitată la ordinul lui Hitler, pus să aleagă între conducătorul ei, Horia Sima, şi generalul Ion Antonescu, nu-i contestat aproape de nimeni. Aşa-zisa rebeliune legionară (după unii lovitură de stat antonesciană, întrucât  guvernul era condus de Horia Sima) a fost lichidată cu ajutorul trupelor germane din Bucureşti, ulterior capii mişcării fiind internaţi, după cum bine se ştie, în lagăre de pe teritoriul Germaniei…

Dar să nu acumulăm prea multe evenimente. Logica ne îndemână să ne întrebăm  ce-a fost totuşi Legiunea Arhanghelului Mihail?

Vom putea afirma, rememorându-i cei aproape cincisprezece ani între viaţă şi moarte pe teritoriul României, că a fost prima mişcare creştină din Europa.

Apoi, şi aici lucrurile se complică enorm, din pricina contextului istoric, a avut, de la început până la sfârşit, un caracter antibolşevic, anticomunist. Mai ales prin legionari, România s-a opus cu arma în mână ocupaţiei sovietice. Prin legionari, suntem singura ţară din Europa care s-a opus armat onerosului târg de la Ialta încă un deceniu şi ceva de la parafarea lui. Tabloidizarea unui capitol atât de tragic din istoria noastră, prin afirmaţia că Ana Pauker ar fi ajuns la o înţelegere cu legionarii, reprezintă o murdară diversiune…

Deşi regele Carol al II-lea a ordonat crime de stat împotriva legionarilor – dizolvarea trupului Căpitanului Legiunii în acid sulfuric, asasinarea fără judecată a elitei legionare şi-a încă 256 de legionari luaţi aproape la întâmplare din Capitală şi din fiecare judeţ şi expunerea în pieţe publice a cadavrelor acestora, internarea în lagăre a intelectualilor simpatizanţi ai Mişcării – Legiunea a fost în continuare pentru un regim monarhic în România.

Probabil că, prin afirmaţiile de mai sus, încalc grosolan articole din noua lege. Împrejurările fac ca, în cazul unei condamnări, să nu beneficiez de condiţii de detenţie speciale, precum cei care au devalizat ţara, şi nici măcar să fiu încarcerat în aceeaşi celulă cu midineta Elena Udrea. De aceea, mă grăbesc să afirm că, da, legionarii au comis, la rându-le, crime, au fost consecvent naţionalişti şi inconsecvent antisemiţi, două culpe pentru care nu există îndurare nici în cerul lui Iahve, nici pe pământul arendat aproape în totalitate de finanţa mondială.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest