Mesaje din Sirius (XLII) Ce n-avea cum să ştie Amory Stern

gusti-sombart-rappard-1024x658

Un eseu al lui Amory Stern, apărut de curând în Estica, în traducerea lui Ovidiu Preda, este consacrat studiului Lux şi capitalism de Werner Sombart. În opinia autorului, ideile germanului, mai ales cele economice, n-au avut, la timpul lor, ecoul meritat în Europa deşi el este „un gânditor de expresie ştiinţifică mai mare decât Marx, Nietzsche, întreaga Şcoală de la Frankfurt (grup de filosofi neomarxişti format, printre alţii, din Theodor Adorno, Erich From, Siegfried Krakauer, Herbert Marcuse, Alfred Schmidt, Franz Neumann ş. a. – n. n.), Spengler, Jünger, Heidegger şi Carl Schmit”. Dacă Sombart a fost „mai mare” decât fiecare în parte dintre cei enumeraţi sau chiar decât toţi la un loc, nu-i decât o surprinzătoare ipoteză a cărei comentare nu-şi găseşte loc în rândurile de faţă. De altfel, nici autorul nu depune un efort special pentru a o dezvolta. O formulează pur şi simplu, regretând lipsa de popularitate în Europa a lui Sombart, cel puţin la începuturile sale, şi găsind explicaţia de-a fi fost considerat neatractiv, neinteresant, în aceea că a stăruit prea mult în disciplinele economice, ceea ce, pentru dreapta tradiţională de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea ar fi fost o evidentă lipsă de vigoare, o înclinaţie spre decadentism.

Desigur, Amory Stern n-avea de unde să ştie că, în România, Werner Sombart n-a fost considerat nici decadent şi nici lipsit de vigoare, având o popularitate deloc conjuncturală, întrucât mişcarea noastră filosofică şi sociologică, înfiripată în secolul al XIX-lea şi afirmată mai ales în cel de-al XX-lea, era extrem de receptivă la ceea ce se întâmpla în gândirea occidentală. Opere ale unor filosofi germani, de pildă, aveau ecou la noi înainte de a fi cunoscuţi în Franţa, după cum notabili gânditori francezi erau citiţi şi comentaţi la Bucureşti şi Iaşi înainte de a stârni interesul la Berlin. În afară de gânditorii francezi, care, trebuie spus, nu s-ar fi grăbit să-şi îndrepte atenţia asupra lui Edmund Husserl (1859-1938), de pildă, dacă acesta n-ar fi publicat, printre altele, şi Meditaţii carteziene (1931), filosofii din România au găsit în scrierile lui Husserl coordonatele unei gândiri de mare impact filosofic şi sociologic, înaintea altor ţări cu mare tradiţie culturală. În anul 1923, de pildă, filosoful şi sociologul Nicolae Petrescu, cunoscut, la rându-i, paradoxal, în Anglia mai mult decât în România, apreciază că Husserl este un reformator al logicii tradiţionale. Doi ani mai târziu, Mircea Florian scrie că „problema datului” în filosofie nu poate fi abordată fără Husserl. Apoi, primul studiu monografic care-i este dedicat în afara Germaniei lui Edmund Husserl este scris de profesorul Nicolae Bagdasar în Revista de filozofie (1928). Acesta compară influenţa lui Husserl în filosofia germană cu cea a lui Kant, relevându-i ideile fundamentale în „logica pură, fenomenologie şi metoda fenomenologică”, extinzând însă viitoarea sa influenţă europeană la etică, estetică, teoria cunoaşterii, religie, sociologie şi filosofia dreptului. Peste doi ani, Mircea Florian adânceşte perspectiva, cu un punct de vedere critic, apreciind că atunci când Husserl se declară hegelian „nu străluceşte prin originalitate”. Vor continua, în anii următori, să se refere la Husserl, mai ales în Revista de filosofie, Nicolae Balca, Petru P. Ionescu, I. Brucăr, Nina Facon şi Constantin Noica. În strălucitorul său studiu Geometria şi intelectul însuşi, acesta din urmă  scrie, referindu-se la ideea transcendenţa logicii formale din opera lui Husserl, că „matematica solidarizează indiscutabil, chiar dacă nu perfect, o serie de momente disparate ale filosofiei”.

Dar să revenim la Werner Sombart şi la opera sa în dezbaterea de idei din România, pe care Amory Stern fatalmente n-o menţionează. Reproşul nu se adresează bineînţeles eseistului, ci indiferenţei noastre faţă de propriile performanţe culturale.

În continuare nu intenţionez o exegeză a gândirii sombartiene, dar ţin să menţionez că nu mă voi referi nici la familia pe jumătate românească a filosofului (despre care scrie avizat Robert Păuşan), şi nici la opiniile lui Sombart despre România care, pornind de la Max Weber, e de părere că ortodoxia ar fi fost o povară pentru emanciparea neamului, rândurile de faţă fiind doar o evocare cu caracter stric istoriografic.

Aşadar, primul, în România, care comentează opere ale lui Werner Sombart este Nicolae Iorga, chiar în 1913, anul apariţiei unor studii precum Krieg und Kapitalismus şi a menţionatului Lux şi capitalism, la München şi Leipzig. Istoricul român scrie că „lucrarea este menită să arate raporturile reciproce dintre capitalism şi militarism”, remarcând capitolul despre „formarea îmbogăţiţilor de război în toate ţările şi timpurile”, dar regretând că „informaţia orientală lipseşte cu totul”.

În 1922, scriind despre Revoluţia agrară şi evoluţia clasei ţărăneşti, Virgil Madgearu apreciază, pornind de la Werner Sombart, că „agricultura nu se angrenează niciodată complet în sistemul capitalist”. Tot cu referire la chestiuni de economie, comentează, în 1929, Barbu Solacolu Wandlungen des Kapitalismus, referindu-se mai ales la rolul mecanizării în afirmarea relaţiilor capitaliste.

Nu peste mult timp îl vom găsi pe profesorul german printre membrii Institutului Social Român şi-n bune relaţii cu Dimitrie Gusti, în această calitate făcând, în 1931, o vizită la Bucureşti. Aici îl cunoaşte pe Anton Golopenţia. Relaţia intelectuală dintre cei doi va continua în Germania unde românul beneficiază de o bursă Rockefeller. Dar intervine şi-o sincopă. Golopenţia care, în ţară, consacrase, în 1931, studiilor  Cele trei economii (Die drei Nationalökonomien) şi Economie şi sociologie (Nationalöconomie und Soziologie) o cronică entuziastă, constată apoi că nu prea are ce profita de pe urma frecventării cursurilor universitare ale profesorilor de la Berlin, între care Hartmann şi Sombart. Chiar acesta din urmă, constată bursierul Rockefeller, manifesta o „plictiseală vădită” la catedră. De aceea, românul preferă sindrofiile culturale ale Corinei, soţia de origine română a profesorului. Mai târziu îşi va da seama că Sombart, ca şi alţi profesori, erau „sabotaţi” de autorităţi. Un eufemism, din perspectiva timpului… Important este însă ceea ce afirmase anterior Golopenţia, după lectura volumelor Capitalismul modern (Der moderne Kapitalismus) şi Cele trei economii (Die drei Nationalökonomien): „Ceea ce trebuie remarcat e posibilitatea de a trage o paralelă între desfăşurarea celor trei stadii sombartiene şi viziunea procesului social, susţinută de sociologia lui Simmel şi de relaţionismul lui von Wiese. Perioada de culminaţie a unui sistem economic ar coincide cu momentul în care forma socială, cristalizată din relaţiile care alcătuiesc viaţa socială, este în armonie cu acestea din urmă în timp ce declinul unui sistem şi ascensiunea altuia reprezintă momentul în care forma, înmărmurire intemporală, întârziind în urma ritmului vieţii, o oprimă până când aceasta reuşeşte să o sfarme deschizând şi posibilitatea realizării de noi forme adecvate ei”.

Nu-i putem omite dintre exegeţii lui Werner Sombart pe Eugeniu Speranţia (1933), D. C. Amzăr (1938), Traian Herseni (1938) şi alţi câţiva membri ai Institutului Social Român înfiinţat în 1921 de Dimitrie Gusti. Dar chiar Werner Sombart este membru al prestigioasei organizaţii ştiinţifice româneşti, în această calitate conferenţiind la Bucureşti, în 1926, despre problemele capitalismului în viaţa socială, alături de C. Rădulescu-Motru, Mihail Manoilescu, Şt. Zeletin, Mircea Djuvara, Virgil Madgearu şi Nicolae Iorga. Ceva mai târziu, în 1929, îl găsim în paginile revistei Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, alături de C. Bouglé, G. L. Duprat, Ed. Lambert, J. T. Thotwell, A. Thomas, H. Truchy şi L. v. Wiese. Tot în Arhiva… (an. XIII, vol. I, 1936) va publica, în exclusivitate, studiul Das ökonomische Zeitalter.

Werner Sombart este interesat de România şi din motive sentimentale, dar prezenţa lui în publicistica filosofică şi sociologică de la Bucureşti se datorează, fără îndoială, mai ales climatului de emulaţie ştiinţifică de-aici.

Afirmam, în titlu, că ignoranţa lui Amory Stern în aceea ce priveşte mişcarea noastră filosofică ar fi justificată. După rememorarea celor de mai sus, nu mai sunt chiar atât de sigur de asta…

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest