Mesaje din Sirius (XLI) Teritoriile noastre istorice sunt în Ucraina, nu în Rusia

53_29

Când, de curând, un lider al noii şi tot mai expansivei Rusii deplângea soarta ruşilor din Ucraina, dar şi-a maghiarilor şi românilor de-acolo, nu încerca doar o diversiune de parcurs, ca multe altele ale Moscovei. Incluzându-i între nedreptăţii din Ucraina şi pe maghiari, nu făcea decât să ofere o mică recompensă geopolitică unei Ungarii surprinzător dar nu nemotivat proruse şi o speranţă pentru Budapesta că, într-un viitor nu prea îndepărtat, Trianonul ar putea fi demolat la fel ca zidul Berlinului. Dar respectivul lider spune, pentru prima dată la acest nivel, ceva ce, pentru noi, e cu totul nou, anume că în Ucraina există nu o minoritate română şi nu una moldovenească, ci doar una română, incluzându-le pe amândouă. Cum de n-am observat la timp nuanţa? Cred că e vorba aici de noua noastră calitate de „occidentali”, nevoiţi să fim doar ecoul atitudinii Vesticilor faţă de ce se întâmplă în fosta Uniune Sovietică, şi nu promotorii propriilor noastre interese. Realitatea că teritoriile noastre istorice nu se află în Rusia, ci în statul eterogen numit Ucraina, ar fi trebuit să fie o constantă a politicii noastre externe pentru că, indiferent de revoluţia portocalie de la Kiev, raptul istoric persistă, Pactul Ribbentrop-Molotov, denunţat, culmea ipocriziei, chiar de duma moscovită, e respectat în litera şi spiritul lui.

Acestea fiind spuse, să revenim contrapunctic la ceea ce declarase expresis verbis Serghei Lavrov, ministrul de externe al guvernului rus, pentru că despre el este vorba: „Vrem ca ruşii din Ucraina să trăiască alături de ucraineni, împreună cu maghiarii (s.n.), cu românii, să convieţuiască aşa cum o făceau până acum”. Ei bine, noi n-am vrea ca această convieţuire să fie ca până acum, pentru simplul fapt că toate guvernele de la Kiev au încercat să pună minoritatea românească în imposibilitate de a exista, de a-şi folosi limba, de avea şcoli proprii, de a-şi cultiva tradiţiile şi a fi reprezentată în instituţiile de stat ca a treia etnie, după ucraineni şi ruşi.

Dar faptul că Serghei Lavrov ne pune în acelaşi talger al balanţei cu maghiarii din Ucraina e şi mai puţin rezonabil. Românii n-au venit acolo de pe alte teritorii, pe când ungurii da. În drumul lor spre câmpia Panonică, unde s-au aşezat, venind din Asia Centrală, maghiarii s-au risipit, mai ales pe vremea Austro-Ungariei, în număr nesemnificativ şi prin văile Transcarpatiei, fără ca acesta să fie un teritoriu pe care să şi-l revendice istoric. Ni se pare normal, pentru că, după noua logică geopolitică a autorităţilor de la Budapesta, ar însemna că şi maghiarii din sudul Egiptului şi nordul Sudanului, cunoscuţi sub numele de mahyarabi, alungaţi acolo de Maria Tereza, să renască acum din propria cenuşă, eventual să solicite Budapestei cetăţenie maghiară şi, ulterior, autonomie. În ceea ce-i priveşte pe ungurii din Transcarpatia, cam o sută şi ceva de mii cu toţii, ei sunt risipiţi într-un teritoriu greu de revendicat. Au prins glas abia în 2011, când Ungaria le-a oferit şansa dublei cetăţenii, ca de altfel tuturor maghiarilor din ţările învecinate, una dintre cele mai mari diversiuni postbelice. Refuzaţi, de data asta cu întemeiere, de puterea de la Kiev, mulţi dintre ei au renunţat la cetăţenia ucraineană. (Ceea ce, vai, nu s-a întâmplat şi cu maghiarii din România, care beneficiază de drepturi constituţionale aproape egale în două ţări!) Aceştia sunt maghiarii din Ucraina la care se referă ministrul Lavrov, iar faptul că-i aminteşte în primul rând pe ei se datorează, cu siguranţă, atenţiei cu care este privit proiectul Budapestei, proiect ademenitor şi pentru Moscova, dubla cetăţenie a ruşilor din Estul Ucrainei refăcând de facto mult visatul imperiu rus. Simplificând, ne putem închipui că, în curând, Kievul va rămâne doar cu Galiţia. Şi nici asta toată!

Cu românii, lucrurile se complică mult. Sunt a treia etnie, cum spuneam, după ucraineni şi ruşi. Şi, ceea ce-i mai important, trăiesc în teritorii care au fost dintotdeauna ale lor. N-au venit din altă parte. E vorba de regiunea Cernăuţi (pentru noi, Bucovina de Nord), Odesa, Transcarpatia, Ţinutul Herţa. Acestora li se adaugă raioanele din sudul Republicii Moldova făcute cadou Ucrainei, încă în 1940, de însuşi Stalin, deranjat să aibă un stat românesc cât de cât important în componenţa U.R.S.S, dacă nu avea toată România. Am putea invoca şi Insula Şerpilor, în acest demers, teritoriu de drept al României, dar luat cu japca pentru a deveni bază militară şi-a lărgi mult apele teritoriale ale vecinilor noştri.

Totuşi dacă, până acum, nu ne-am învecinat cu Rusia, într-un viitor apropiat pare a exista această posibilitate nu doar prin anexarea Transnistriei, ci şi prin crearea Novorosiei, stat rusesc în statul ucrainean, care are girul lui Putin, de curând exprimat public.

Ei bine, chiar aşa stând lucrurile, locuitorilor din anumite zone de graniţă încă li se inoculează teama de o Românie veşnic imperialistă, fascistă! Şi asta, în timp ce noi ne străduim să salvăm independenţa unei aşa-zise Ucraine… portocalii, democratice, cu aspiraţii europene.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest