Mesaje din Sirius (XIX) Dl Radu Golban şi tabloidizarea istoriei

Citind articolele şi intervenţiile publice ale domnului Radu Golban despre datoria statului german actual faţă de România actuală, rostogolite în istorie până la sume ameţitoare, de miliarde de euro, am avut vaga senzaţie de deja vu. Nu se simţea oare istoriografia comunistă îndrituită să afirme că Germania hitleristă ne-a înrobit economic, jefuind la drumul mare bogăţiile poporului, grâul, petrolul, mai ales petrolul, exploatând la sânge munca oamenilor muncii? Cu petrolul românesc nemţii ar fi pus în funcţiune cumplita maşină de război împotriva civilizaţiei europene, dar mai ales a U.R.S.S., primul stat al oamenilor muncii. În chestia cu petrolul aveau, în mare parte, dreptate, deşi livrările noastre au fost mai mari pentru Italia, membră a Axei intrată în război fără nici o rezervă de ţiţei, benzină şi motorină. Cât despre cota Germaniei, mereu în creştere, e drept, dar ţinută sub strict control de generalul Ion Antonescu, e de menţionat că jaful e mai mult o metaforă, germanii plătind… nemţeşte, în mărci-aur, dar şi cu mărfuri, e drept, uneori supraevaluate. Altfel mirarea noastră că, în timpul războiului, PIB-ul României, ca şi nivelul de trai în general n-au avut prea mult de suferit, ar fi în van. În acest sens, istoricul german Andreas Hillgruber ne oferă, după cum vom vedea mai jos, date riguroase şi credibile…

            Un alt ecou vine din Grecia. Şi fraţii noştri întru credinţă ortodoxă, oameni expansivi, plini de viaţă, până mai ieri singurii din lume cu paisprezece salarii plătite pentru zece-unsprezece luni muncite, i-au scos pe nemţi datori, într-un moment în care li s-a cerut să se întoarcă din eterna vacanţă a nemuncii.

            Se pare, iată, că istoria tabloidizată are tot mai mare succes. Un avocat cere, nici mai mult, nici mai puţin, decât punerea sub acuzare a celor care l-au crucificat pe nedrept pe Iisus. În această logică, un altul ar putea pretinde Marii Britanii, în numele câtorva generaţii sacrificate, daune materiale pentru declanşarea şi susţinerea războiului de o sută şi ceva de ani (1337-1453), între două mari puteri europene ale momentului: Anglia, insula cu patru milioane de suflete, şi Franţa, cu o populaţie de trei ori mai mare, cam cât Bulgaria actuală.

            Dar să revenim la dl Radu Golban. Discursul domniei sale în Parlamentul European, reprodus în Estica sub titlul dubitativ Există o datorie a Germaniei faţă de România?, i-a fost facilitat de europarlamentarul Adrian Severin, printre altele şi fost ministru de externe al României, cel care a avut ideea, de un exotism ieşit din comun, de a cere scuze Germaniei, în numele poporului român, pentru marile abuzuri faţă de naţiunea germană! (Punctual, e vorba de suferinţele saşilor şi şvabilor în perioada stalinistă, nu mai mari decât ale românilor luaţi abuziv prizonieri după întoarcerea armelor, la 23 august 1944. Dar, spre deosebire de români, bărbaţii germani din România – ar fi trebuit să ştie Adrian Severin – au fost combatanţi în armata hitleristă o bună perioadă, retrăgându-se, cu trupele regulate ale Wermachtului şi luptând cu disperare pentru cauza pierdută a hitlerismului, încă mult după august 1944. Civilii care au ajuns în lagărele de muncă din U. R. S. S. n-au fost trimişi de autorităţile române ci de trupele sovietice care se purtau ca o armată de ocupaţie. De altfel, se ştie că, după eliberarea Ardealului de Nord-Est, în acest teritoriu s-a instalat, timp de câteva luni, o administraţie sovietică.)        

            Dintru-nceput, voi afirma însă că analiza pe care o face dl Golban euroscepticismului, deşi uneori impresionistă, este exemplară. Nici ideea că „nu este prima dată când România a rămas păgubită” nu poate fi contestată. Dimpotrivă, atestările vin din toate direcţiile… 

            Şi alte teme care-i reţin atenţia sunt de perpetuă actualitate. Nu însă întotdeauna şi prin concluziile pe care le propune. Pentru că a deplânge dezindustrializarea României după 1989, pare a proba, întâi de toate, cel puţin lipsă de realism. În această chestiune, trebuie să menţionăm că industria noastră era, în ansamblu, cu aproape o jumătate de secol în urma celei performante din Occident, cu câteva decenii mai puţin performantă decât cea a Republicii Democrate Germane şi Cehoslovaciei şi sub standardele complexului militar-industrial al U.R.S.S. (Exportam, de pildă, strunguri din care, prin retopire, Occidentul îşi asigura bună parte din materia primă necesară pieselor de mecanică fină!). Trebuie să ţinem însă seama şi de faptul că industrializarea s-a realizat şi se menţinea, cu imense sacrificii, pe seama exploatării la sânge a ţăranilor rămaşi la sate, producători agricoli în stare de sclavie. După 1989 industriei i s-a tăiat cordonul ombilical cu agricultura. Că a fost lichidată hoţeşte, la drumul mare, prin corupţie greu de închipuit şi de dovedit, e cu totul altă chestiune. În aceeaşi ordine de idei, trebuie abordată şi nostalgia agriculturii colectiviste. „Înainte am fost grânarul Europei. Acum am putea hrăni, prin mari comasări, tot Occidentul european” – se afirmă adesea, fără a ţine cont că vindeam grâul uneori mult sub preţul pieţei. Apoi, trebuie să ne întrebăm, cu luciditate: „Vrea oare Occidentul să fie hrănit de noi, are acest interes?”. Bineînţeles că nu, căpşunarii fiind cel mai solid argument. Occidentul ne vrea consumatorii produselor sale nesănătoase, iar nu producători, eventual, de hrană bio. Prin aceste consideraţii, ne menţinem totuşi, cu argumente în plus, pe linia euroscepticismului dlui Golban…

            Să revenim însă la fondul chestiunii. „După Primul Război Mondial – rosteşte dl Golban – premierii români Brătianu şi Averescu au negociat aproape şase ani cu Germania pentru o sumă de aproximativ 5 miliarde de Reichsmarkdin afacerea devastatoare numită Banca Generală din timpul ocupaţiei germane din 1918. Germania nu era dispusă să plătească absolut nimic României. Într-un limbaj ales, respectabilul ministru de externe al Germaniei, Gustav Stresemann, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, scria la data de 13 noiembrie 1926 într-o telegramă către ambasada germană de la Bucureşti că se arată dispus de a – textual – omorî acea datorie a Germaniei faţă de România cu bani, solicitând ambasadorului de la Bucureşti să identifice cercuri interesate din ţară care ar putea, contra unei plăţi, a abandona problema […] Probabil că suma oferită pe cale privată de Stresemann a fost convingătoare pentru domnul Averescu, obiectivul recomandării germane, care a încheiat apoi, pentru totdeauna, tratativele pe tema Băncii Generale”.

            Prin această simplă deducţie, mult forţată, ceţoasă alegaţie, nu reiese decât că Germania, prin unii din conducătorii ei, e statul posibil corupător, iar România, la un nivel şi mai înalt, posibil corupt. Pornind de aici, dl Golban stabileşte însă o linie de continuitate în relaţiile româno-germane, vicioase şi mult păgubitoare pentru noi. E vorba de datoria, neachitată, a Germaniei după 1947, mult mai mare şi, crede conferenţiarul, mult mai uşor de stabilit. Sper să fi putut rezuma cu fidelitate demersul domniei sale.

            Relaţia economică româno-germană între 1936-1944, „bazată pe cliring şi cursuri de schimb fixe” reprezintă centrul de interes al dlui Golban. Domnia sa afirmă că a găsit, la începutul cercetărilor pentru redactarea lucrării de doctorat, „extractul de cont al Casei de Compensaţie a Germaniei, o instituţie pe lângă Reichsbank” în care este evidentă o datorie neachitată nouă de 1,126 miliarde de mărci, ceea ce l-a stimulat să-şi adâncească explorările, constatând că prin schimbul dezechilibrat de mărfuri, în favoarea Germaniei, s-a ajuns la „sărăcirea de mărfuri a populaţiei româneşti, cu o creştere a inflaţiei şi cu o creanţă de mărfuri nevalorificabilă a Băncii Naţionale a României faţă de Casa de Compensaţie Germană”. Ca atare, în 1944, „soldul activ pentru România rezultat ca urmare a operaţiilor de cliring româno-german depăşeşte 1 miliard de Reichsmark”. Dl Golban ţine să menţioneze că datoria germanilor e anterioară declanşării războiului şi că, actualmente, Germania ne este datoare 19,5 miliarde de euro.

            M-aş bucura să fie aşa, mai ales că Germania este, în momentul de faţă, mai mult decât solvabilă. Dar teamă mi-e că ne amăgim degeaba, deşi Banca Naţională a României pare a confirma „existenţa unei datorii a Germaniei faţă de România în 1947 de 14 miliarde de lei”. Se află dl Golban pe drumul cel bun? Greu de spus. Oricum, domnia sa, în loc să stimuleze autorităţile române pentru demersuri calificate, e preocupat mai mult să câştige teren în mass-media, entuziasmat că a obţinut 5600 de semnături pentru recunoaşterea ipotezei, mai sus amintite. Dar demersul este mai mult jurnalistic, fără o finalitate previzibilă. Cu toate acestea, ecourile au ajuns şi-n Germania, deputatul Ulla Jelpke cerând cancelariei să clarifice chestiunea. Ministrul lor de finanţe e prompt, invocând Tratatul de Pace de la Paris, din februarie 1947, prin care România renunţase la orice pretenţii financiare faţă de Germania. Bineînţeles că domnul Golban nu-i de acord, calificând reacţia oficialului german lipsită de bună intenţie şi de expertiză. Invocarea Tratatului pare, mai degrabă, o uşă trântită cu aroganţă în nas. (Desigur, punerea în discuţie a tratatelor care au avut vocaţia să menţină Europa într-o relativă stabilitate este, deocamdată, contraproductivă, mult asemănătoare atitudinii unor forţe politice din Ungaria, din când în când la guvernare, care deplâng aşa-zisa nedreptate istorică a tratatelor care i-ar face pe maghiari să-şi plângă de milă, să-şi piardă respectul de sine.)

            Documentul d-lui Golban pare un mesaj închis într-o sticlă şi aruncat în ocean, găsitorul urmând să facă demersuri de tot felul pentru a nu lăsa evenimentul să treacă neobservat. Reafirm, aş vrea să aibă dreptate, dar vânătorii actuali de comori rareori reuşesc să depăşească graniţele ficţiunii. De aceea, semnalarea documentului în cauză trebuie flancată de cercetări mai extinse. Desigur, există pericolul ca, tot cercetând, să depăşim limita de timp până la care pretenţiile noastre asupra Germaniei ar expira. Dar, în bună parte, astfel de investigaţii există. Şi nu ne referim la cele minate/subminate de ideea că România ar fi fost cu totul anexată politic şi înrobită economic de Germania, ci la cercetarea lui Andreas Hillgruber care abordează relaţiile germano-române între 1938 şi 1944, cu unele consideraţii şi asupra perioadei anterioare.

            Astfel, importurile Germaniei din România au avut următoarea dinamică, în milioane de mărci: 38,1 (1933), 63,8 (1934), 77,9 (1935), 83,4 (1936), 114,1 (1937), 209,5 (1939), 427,1 (1940), 346,6 (1941), 428,7 (1942), 323,4 (1943), 172,9 (1944). Exporturile în România: 46,1 (1933), 50,9 (1934), 63,5 (1935), 103,6 (1936), 129,5 (1937), 148,8 (1938), 216,7 (1939), 350,1 (1940), 434,9 (1941), 716,1 (1942), 994,9 (1943), 442,8 (1944).

            Singurul an în care Germania a exportat mai puţin în România decât a importat a fost 1940, când de altfel şi capacitatea noastră de absorbţie a scăzut brusc, fără a mai pune la socoteală dezorganizarea economică a ţării după marile cedări teritoriale. În toţi ceilalţi ani Germania a importat mai mult din România decât a exportat, iar nu cum susţine dl Golban că „Germania celui de-al treilea Reich importa din România mai mult decât exporta”, premisă, după cum se poate observa cu uşurinţă, falsă, dar prin care îşi construieşte unele din deducţiile de mai sus.

            Tot Andreas Hillgruber întocmeşte tabele amănunţite, nu doar despre importurile şi exporturile globale în aceşti ani, ci şi unele privitore la livrările de ţiţei şi produse agroalimentare (grâu, secară, orz, porumb, păstăioase, vite, porci, ouă etc.) şi industriale, pe fiecare lună a perioadei respective, care, de asemenea, contrazic ideea dlui Golban că Germania ne-ar fi înfometat. Înfometarea a venit abia după ocupaţia sovietică.

            Domnia sa n-ar trebui să fie flatat peste măsură de calificative precum „actuala generaţie nu-l merită pe domnul Dr. Radu Golban” (Gheorghe Borcan). A-şi clădi popularitatea pe astfel de reacţii umorale înseamnă a se livra unei glorii pe cât de efemere pe-atât de toxice. Probabil că reconstruindu-şi raţionamentele, lărgindu-şi sfera cercetărilor, va reuşi să fie riguros convingător, iar nu doar cu îndoielnic şi trecător succes în media. 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest