Mesaje din Sirius (VI) Lev Tolstoi pe soclul soldatului rus, eliberator

Citim uneori, în relatări pitoreşti, exotice, despre prezenţa, la Bucureşti, în calitate de oaspete, a marelui scriitor Lev Nicolaevici Tolstoi, timp de patru luni, în prima parte a anului 1854. Istoriografia romantică încearcă reconstituirea vieţii sale în această perioadă, mult stingherită de faptul că tânărul de 25 de ani, care debutase cu mult succes la Moscova, scrie foarte puţin în Jurnal despre ceea ce i se întâmplă în oraşul de pe Dâmboviţa. Putem totuşi afla, din surse cât de cât credibile, deşi contradictorii, că-şi petrecea bună parte din timp la un restaurant de pe Uliţa Nemţească (azi Smârdan), jucând cărţi, biliard şi şah, apreciind mult bucătăria occidentală a localului, ca şi vinurile de Drăgăşani. (Unde era oare şampania franţuzească, atât de preţuită de tinerii aristocraţi ruşi?) Credibile şi, cum vom vedea, atestate de scriitor sunt şi escapadele sale prin mahalale şi spelunci, aventurile sexuale de pe urma cărora s-a pricopsit cu o boală lumească greu vindecabilă. Citea mult şi fără sistemă (Lermontov, Goethe, Alphonse Karr, Eugene Sue, Alexandre Dumas-tatăl – probabil Istoriile… – Puşkin, La Fontaine, Charles Dickens, Schiller, A. N. Ostrovski, George Sand, Heine), rămânând să ne întrebăm doar de unde îşi procura cărţile, făcea planuri pentru noi scrieri, lucra pentru desăvârşirea celor începute (Adolescentul, Romanul unui moşier rus, Însemnările artificierului, ulterior sub titlul Tăierea pădurii). Tot aici, după informaţiile Elenei Longhinovski, obţinute în arhivele moskovite, primeşte scrisori de la Nekrasov, Turgheniev, Annenkov în legătură cu „succesul fulminant al primelor sale scrieri literare”. Literaturizând, unii cercetători afirmă că respectiva boală îi crease o stare de anxietate şi depresie. Era, într-adevăr, anxios şi depresiv, dar nu din această pricină, pentru că, iată, el îşi începe jurnalul, la 17 martie 1847, adică la 19 ani, relatând, cu totală dezinhibare, tocmai despre un eveniment similar: „Au trecut şase zile de când am intrat în clinică (la Kazan – n. n.), şase zile de când sunt aproape mulţumit de mine. Les petites causes produisent de grands effets. Am luat o gonoree, se înţelege – am luat-o aşa cum se ia de obicei; şi acest fapt m-a împins pe treapta pe care demult pusesem deja piciorul…” Micile cauze produc într-adevăr mari efecte, gonoreea de la Bucureşti (sau sifilisul!?) reverberând istoriografic la Gh. G. Bezviconi care transferă boala, triumfal, în „Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse” (1962).

            Dar să respectăm cronologia. Tânărul conte descinde în capitala Tării Româneşti la 12 martie 1854, iar pe 14 martie notează: „ Acum trei zile am ajuns Bucureşti. Am fost fericit în tot acest răstimp. Situaţia slujbei mele de aici este nedefinită, iar eu, de o săptămână, sunt din nou chinuit de îndoieli. Nu cumva începe, pentru mine, din nou o perioadă de încercări?”. Într-o scrisoare adresată mătuşii sale T. A. Ergolscaia precizează: „Sunt năucit. Un oraş mare şi frumos, obligaţia de a te prezenta multora, opera italiană şi teatrul francez…” Acţionează probabil şi imaginea de contrast, întrucât Tolstoi vine la Bucureşti de la Groznîi, unde, după propria mărturisire, se autoexilase, având mari dificultăţi financiare, suferind în amor.

            E momentul să ştim totuşi ce căuta Tolstoi în capitala Valahiei, calitatea de oaspete, pe care i-o atribuie unii, fiind cu totul îndoielnică. Tânăr locotenent de artilerie, contele afluează la Dunăre cu armata a XII-a, după ce Rusia, angrenată de un an în Războiul Crimeei, trecuse, fără avertisment, graniţele Principatelor Dunărene, determinându-i pe domnitorii lor (Barbu Ştirbei, în Moldova, şi Grigore Alexandru Ghica, în Ţara Românească) să ia drumul exilului. Este, de fapt, un război de amploare, vizând şi teritorii din Orientul Apropiat şi Asia, dacă luăm în calcul forţele în conflict (Rusia, Marea Britanie, Franţa, regatul Sardiniei şi Imperiul Otoman), aria de răspândire, precum şi obiectivele: extinderea Imperiului lui Nicolae I-ul până în Palestina, iar după temerile Angliei şi Franţei, în Persia şi chiar în India. Unii o consideră şi confruntarea religioasă între Occidentul catolic şi protestant, pe de o parte, şi creştinătatea estică ortodoxă, fără a mai lua în calcul ingredientele islamice. Revenind la chestiunile legate de teritoriile româneşti, lucrurile evoluează cam aşa: după ce, tot cu ajutor rusesc, fusese înăbuşită şi revoluţia de la 1848 în Principate, „stâlpul reacţiunii”, adică Rusia, găseşte de cuviinţă să poarte un război pe teritoriile noastre, trimiţându-i, cum spuneam, pe domnii de-atunci ai Principatelor în exil, la Viena. Ca atare, locotenentul Lev Nicoalevici Tolstoi, unul dintre ofiţerii ruşi eliberatori (eram politiceşte încă sub turci) nu-i, orice s-ar spune, oaspete. Nu-i, la Bucureşti, în călătorie de plăcere, ci în calitate de ocupant, deşi el n-are nicidecum această psihologie. Venise prin Poltava şi Chişinău, se instalase în casa neamţului Gaer, azi „dispărută fără urmă” (aceeaşi Elena Longhinovski). Nu rămâne doar în frumosul oraş, în lunile iulie-august străbătând, în lung şi-n lat, Principatele, animat de mişcarea trupelor în marşuri tactice, dar şi împotriva instalării moleşelii, de treburile ofiţereşti la nivel înalt, întrucât era în bune relaţii cu prinţul Mihail Gorceacov, comandantul trupelor dislocate în Principate. Îi putem semnala astfel prezenţa, în cele peste patru luni cât se apreciază că ar fi stat la Bucureşti, fie şi doar din însemnările din Jurnal, la Maia Katargiului, lângă Bucureşti, la Giurgiu, Sineşti, Moara Domnească, Cureşti (?), Buzău, Râmnic, Focşani, Bârlad, Tecuci, Sculeni, Călăraşi, Odobeşti, Chişinău.  Fundaţia Est-Vest îşi propune, printre altele, să identifice casele în care a stat scriitorul pentru a instala plăci memoriale pe fiecare dintre acestea. (Sperăm totuşi să omită cuibuşorul de nebunii în care s-a pricopsit cu ruşinoasa boală.) Sunt iniţiative de salutat, opera marelui scriitor având un ecou imens în literatura română.

            Cât despre soldatul Lev Tolstoi, care ura războiul, dar avea totuşi în sânge panslavismul, ar putea să fie nemurit (imaginaţia îşi are metabolismul ei) pe soclul devastat de furia noastră anticomunistă. Argumente ar exista din plin. După cum bine se ştie, ruşii şi-au creat o obişnuinţă să ne tot dezrobească, aproape de fiecare dată împotriva voinţei noastre, incluzându-ne nu doar în sfera lor de influenţă ci de-a dreptul în imperiu, dar expediţia militară la care a participat şi Lev Nicolaevici o putem trata, tocmai pentru scurta sa prezenţă românească, cu multă îngăduinţă, mai ales că scriitorul ne deplânge soarta: „Mi-a dispărut părerea prostească şi nedreaptă ce mi-o făcusem la adresa valahilor, părere generală în toată armata şi pe care mi-am însuşit-o de la nătărăii cu care am avut de-a face până acum. Soarta acestui popor este nedreaptă şi tristă” (11 iulie 1854). Oare pe soclul soldatului rus eliberator (mutat din Piaţa Victoriei într-un loc discret de pe Şoseaua Kiseleff) n-ar fi mai drept să-l instalăm pe locotenentul Lev Nicolaevici Tolstoi? Măcar ca exerciţiu de imaginaţie…

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest