Manifestul unei anti-anti-art

Rezonând la alianţele hibride uşor de revăzut în spaţiul politic, economic sau cultural, variantele alternative (în multiplicare exponenţială), ca substituent al realităţii date, operează, adesea, nuntiri dintre cele mai spectaculoase. Acesta este şi cazul remodernismului – variantăinclusivă mai degrabă decât exclusivă, preocupată de proiecte conective, mai degrabă decât de concepte precum înstrăinare şi excludere, cu susţinerea viziunii spirituale a părinţilor fondatori ai modernismului, respectându-le curajul şi integritatea, angajându-se într-o artă nouă, nesubordonată vreunei dogme politice sau religioase. De fapt, o form(ul)ă deînlocuire a postmodernismului, de reacţie la epoca materialismului ştiinţific, a nihilismului şi a falimentului spiritual. 

În acord cu principiile remodernismului, modernitatea nu şi-a îndeplinit proiectul, şi de aici inutilitatea inventării unor termeni ancoraţi prefixului post-, ca substituire a ceva care nu a existat, la modul funcţional, dintru-început.

Eludat cu nonşalanţă de spaţiul românesc – deşi astrogramele de fashion avertizau asupra renunţării la balast / marafeturi inutile, şi returnarea (şi) vestimentară în/spre „iluminism”- ţuşele diluate ale fenomenului-reacţie sunt atinse tangenţial de revista săptămânală de teatru – Yorick,care observacădacăinformaţiile despre remodernism sunt la îndemâna oricui doreşte să se documenteze, totuşi inventarierea şi importul său lipsesc.

Deşi se aventurează în păstrarea distanţei faţă de politic, ocupând arterele injectate acţional ale remodernismului, Mandatul Stuckismului(înregistrat oficial ca partid politic) îşi propune să iniţieze o renaştere spiritual – politică, cu scopul reatragerii ideilor stuckiste şi remoderniste în arena politică, prin  renaştere spirituală, element considerat mai important decât realizarea efectivă a puterii politice.

De fapt, Partidul Stuckist anunţă reforma radicală a societăţii: eliminarea criminalităţii, a prostituţiei stradale, a comerţului ilegal, a pornografiei, scăderea numărului persoanelor fără adăpost, eliminarea fraudei. Potrivit acestor imperative, este de datoria guvernului să menţină autoritatea, prin democraţie, şi nu să o aservească puterii corporatiste.

Obiectivele Partidului Stuckist se (supra)pun principiilor remodernismului,  propunându-şi: recunoaşterea familiilor extinse şi sprijinirea familiilor monoparentale; regionalizare, sprijinirea grupurilor etnice, acordarea stimulentelor financiare pentru negustorii mici; impozit pe circulaţia mărfurilor, în special, pe cale rutieră; politici fiscale realiste; drepturi egale pentru toţi, indiferent de rasă şi înclinaţii sexuale; regândirea legii privind terorismul şi justiţia penală; închisori pentru reeducare prin programe educative şi terapeutice; interzicerea reclamelor la  tutun şi alcool; refolosirea şi reciclarea sticlelor returnabile; acordarea de puteri lărgite comisiilor de monopoluri; acordarea de acţiuni muncitorilor la compania la care lucrează; război birocraţiei, armatei de management şi obsesiei documentaţiei de birou, în toate sectoarele vieţii publice; creşterea importanţei artelor şi a creativităţii în educaţie; finanţarea artelor de către stat, prin intermediul Consiliului de Artă responsabil în faţa Parlamentului, prin legislatori aleşi în mod democratic; niciun membru al organismului de finanţare publică să nu beneficieze de pe urma finanţării sale, timp de cinci ani după încetarea mandatului etc., etc.

Acceptat drept prim–ism artistic al mileniului, Manifestul remodernismului lansat în 1999 (publicat la 1 martie, 2000), de Charles Thomson şi Billy Childish, susţinut (cu carnet!) de artişti din 50 de ţări, afiliaţi la 220 de grupuri, drept anti-anti-art, mizează pe încărcarea en theos-ului grecesc cu efectele simbolice ale clarităţii (clarity) şi ale deplinătăţii (integrity) artiştilor săi, efect deloc întâmplător dacă mizăm pe faptul că mişcarea este produsul convergenţei curentelor din anii '80.

Dacă, la o primă vedere, modelul – de orchestrare a politicului prin artă – pare aproape utopic, acesta nu a rămas în derivă, cunoscând momentul său de efervescenţă în alegerile generale din 2001, atunci când în circumscripţia Islington South & Finsbury, candidatul – artist al Partidului Stuckist, Charles Thomson, a fost ales cu 108 voturi. Aşadar, o posibilă alternativă de import şi pentru spaţiul politic românesc, prea obişnuit cu poziţia de expectativă / de lecturare a termenului de garanţie chiar şi de pe eticheta conceptelor! 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest