Machiavelli și revoluția conservatoare

1200px-Portrait_of_Niccolò_Machiavelli_by_Santi_di_Tito

Adusă de primăvara franceză, revoluția conservatoare este la modă. Unul dintre cei mai străluciți teoreticieni ai săi merită să fie reamintit, chiar dacă multă vreme numele său a fost renegat. În principiu, nu este deloc măgulitor să fii calificat drept „machiavelic” dacă nu de „machiavelian”. Așa ceva aduce într-adevăr cu o bănuială de cinism și de perfidie. Și totuși, ceea ce l-a făcut pe Machiavelli să scrie cel mai celebru și mai scandalos dintre eseurile sale, Principele, erau grija și dragostea pentru patria sa, Italia. Era în 1513, adică exact acum 500 de ani[1], ca și în cazul Cavalerului lui Dürer, evocat recent. Epocă fecundă! În primii ani ai secolului al XVI-lea, Machiavelli era totuși cam singurul care se îngrijea de Italia, această „entitate geografică”, cum va spune mai târziu Metternich. Pe vremea aceea oamenii țineau de Napoli, Genova, Roma, Florența, Milano sau Veneția, dar nimeni nu se gândea la Italia. Pentru asta trebuiau să mai treacă trei secole. Ceea ce arată că niciodată nu e bine să disperăm pentru nimic. Profeții predică mereu în deșert înainte ca visele lor să întâlnească așteptarea imprevizibilă a mulțimilor. Astfel, unii dintre noi cred în existența unei Europe care nu există decât în memoria noastră creatoare.

Născut la Florența în 1469, mort în 1527, Niccolò Machiavelli era un soi de înalt funcționar și de diplomat. Misiunile pe care le-a avut l-au inițiat în marea politică a vremii sale. Ceea ce a învățat din ele a făcut ca patriotismul său să sufere, incitându-l să reflecteze asupra artei de a conduce treburile publice. Viața l-a așezat la școala marilor bulversări istorice. Avea 23 de ani când a murit Lorenzo Magnificul în 1492. În același an, ambițiosul și voluptuosul Alexandru al VI-lea Borgia devine papă. Dintr-unul din fii săi, numit Cezar (în acele vremuri, papii se îngrijeau prea puțin de castitate), a făcut imediat un foarte tânăr cardinal, apoi duce de Valentinois grație regelui Franței. Acest Cezar, care avea o ambiție teribilă, nu se preocupa niciodată de mijloacele pe care le întrebuința. În ciuda eșecurilor sale, ardoarea de care dădea dovadă îl fascina pe Machiavelli.

Dar anticipez. În 1494 survine un eveniment epocal care va bulversa pentru multă vreme Italia. Carol al VIII-lea, tânărul și ambițiosul rege al Franței, întreprindea faimoasa sa „descindere”, altfel spus o tentativă de cucerire care tulbura echilibrul peninsulei. După ce a fost bine primit la Florența, Roma și Napoli, Carol al VIII-lea a întâlnit ulterior rezistențe și a trebuit să se replieze, lăsând în urmă un haos îngrozitor. Dar nu era totul. Vărul și succesorul său, Carol al XII-lea, va recidiva în 1500, de data aceasta pentru mai mult timp, în așteptarea venirii lui François I. Între timp, Florența se scufundase în războiul civil, iar Italia fusese devastată de condotierii avizi de pradă.

Consternat, Machiavelli contempla dezastrul. El se indigna de neputința italienilor. Din reflecțiile sale a apărut Principele în 1513, celebru tratat politic scris pentru a șterge o dizgrație. Argumentarea, de o logică imparabilă, viza obținerea adeziunii lectorului. Metoda e istorică. Ea se bazează pe confruntarea dintre trecut și prezent. Machiavelli afirmă convingerea sa că oamenii și lucrurile nu se schimbă. De aceea consilierul florentin continuă să le vorbească europenilor care suntem noi, cei de astăzi. După exemplul anticilor – care erau modelele lui – el crede că Fortuna (hazardul), figurată de o femeie în echilibru pe o roată instabilă, arbitrează jumătate din acțiunile oamenilor. Dar ea lasă, spune el, cealaltă jumătate să fie guvernată de virtus (calitate virilă de îndrăzneală și energie). Oamenilor de acțiune pe care îi visează Machiavelli le arată mijloacele bunei guvernări. Simbolizată de leu, forța este primul dintre aceste mijloace pentru a cuceri și menține un stat. Dar trebuie să i se adauge viclenia vulpii. În realitate, trebuie să fii în același timp și leu și vulpe. „Trebuie să fii vulpe pentru a evita capcanele și leu pentru a-i înspăimânta pe lupi” (Principele, cap. 18). De aici elogiul, eliberat de orice prejudecată morală, pe care el îl face lui Alexandru al VI-lea Borgia, care „n-a făcut niciodată altceva, nu s-a gândit niciodată la altceva decât să-i înșele pe oameni și a găsit mereu material pentru a face asta” (Principele, cap. 18). Cu toate acestea, în fiul acestui curios papă vedea Machiavelli încarnarea Principelui după dorințele sale, capabil „să învingă fie prin forță, fie prin viclenie” (Ibid., cap. 7).

Pus la index de către Biserică, acuzat de impietate și ateism, Machiavelli avea în realitate față de religie o atitudine complexă. Cu certitudine fără să fie un credincios zelos, el se supunea totuși uzanțelor, dar fără să abdice de la libertatea sa critică. În Discursuri asupra primei decade a lui Titus-Livius, trăgând învățăminte din istoria antică, el se întreabă despre religia care s-ar potrivi mai bine sănătății statului: „Religia noastră a plasat binele suprem în umilință și disprețul față de lucrurile omenești. Cealaltă (religia romană) îl plasa în grandoarea sufletului, forța corpului și toate celelalte lucruri apte să-i facă puternici pe oameni. Dacă religia noastră cere să avem putere, ea vrea în schimb să fim mai apți de suferință decât de lucruri puternice. Această manieră de a trăi pare a fi slăbit lumea și a fi dat-o pradă unor scelerați” (Discursuri, cartea II, cap. 2). Machiavelli nu riscă o reflecție religioasă, ci doar o reflecție politică asupra religiei, concluzionând: „Prefer patria sufletului meu”.

 

[1] Articolul lui D. Venner datează din 2013 (n. t).

 

Trad. Cristi Pantelimon

http://www.dominiquevenner.fr/2013/04/machiavel-et-la-revolution-conservatrice/

 

 

1 comentariu

  1. Mihai Sarbu

    Care ar fi legatura intre titlul si continutul articolului? Eu unul nu reusesc sa-l vad.

    Raspunde

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest