Lucia Longin Hossu?

ion coja_8

On Monday, January 20, 2014 10:04 AM, ion coja <ionzcoja@yahoo.com> wrote:

Stimată doamnă Hossu, urmăresc de ani de zile serialul dvs TV, este deosebit de interesant și de impresionant. De ani de zile însă aștept să apară printre invitații dvs și dl Smatoc Victor, de la Paris, care vine deseori în țară și ar putea fi ușor chestionat. Știu că-l cunoașteți dinainte de 1990, a stat în temniță alături de socrul dvs. Cum se face că încă nu a apărut în serialul dvs, mai ales că povestea sa este atât de deosebită și, în același timp, atât de semnificativă?

V-aș rămâne îndatorat dacă m-ați învrednici cu un răspuns. Mulțumesc! Tot binele!

ion coja

 

***

 

După cum se vede au trecut aproape două săptămâni de când am trimis mesajul de mai sus dnei Lucia Hossu Longin. Niciun răspuns până azi, așa că mă simt îndemnat să revin asupra subiectului în public, în măsura în care subiectul în jurul căruia își duce existența zilnică dna Lucia Longin Hossu este deosebit de public: suferința din închisorile comuniste.

 

Acest subiect l-am abordat și eu, în romanul Salonul de reanimare. Cu deosebirea că a fost scris înainte de decembrie 1989… Mai mult, în acel roman, unul din personajele care trec prin …Salonul de reanimare de la Aiud, este și amicul nostru comun, domnul Victor Smatoc. Alături de alde Petre Țuțea, Simion Ghinea și alții… Așadar am motive întemeiate să mă îngrijesc de soarta personajului și prietenului meu, Victor Smatoc, a cărui poveste ajunsese prin anii 1950 una dintre legendele cele mai frumoase din închisorile politice din România. Iată pe scurt această poveste, pe care dna Lucia Hossu s-a ferit s-o spună în serialul domniei sale, deși ar fi alcătuit capitolul cel mai palpitant din întregul serial:

      Victor Smatoc s-a născut la Bălți, în 1930 și ceva, s-a refugiat cu toți ai săi în Moldova, la Roman, iar când a împlinit vârsta liceului, Victor al nostru și-a luat desaga și a poposit la Constanța, să se facă marinar. A intrat deci la liceul de marină din urbea natală a subsemnatului și a fost unul dintre elevii cei mai iubiți, de colegi și de profesori! Băiat frumușel, mereu cu un zâmbet pe buze și cu o glumă pentru cei din preajmă, visa îndelung pe faleza Cazinoului la toate marile și pitoreștile porturi din lume, despre care citise atâtea în DOX-urile copilăriei…

      La cămin, în lungile discuții care se încingeau după stingere, n-au lipsit subiectele din istorie. Iar unul din subiecte a fost, inevitabil, Basarabia… Basarabia, pământ românesc!, a ținut să precizeze apăsat Victor, atunci când printre colegi s-a găsit unul care să afirme drepturile muscalilor, ale Uniunii Sovietice…. Disputa s-a încheiat cu nasul spart al adversarului…

      Părea că s-a încheiat!… Căci amărîtul de filorus constănțean s-a dus unde știa el că pot fi persoane interesate de versiunea lui Victor asupra Basarabiei. Așa că în câteva zile soarta lui Victor se schimbă cu 180 de grade Celsius… Vorba nu mai știu cui!

      Adică Victor a fost exmatriculat din liceul de marină, fără drept de a se reînscrie, taman când mai avea câteva zile până la terminarea școlii și îmbarcarea pe primul vas!… Așadar, adio marinărie! Acesta era tributul pe care Victor Smatoc îl plătea de bună voie pe altarul supra-încărcat al Basarabiei!

      Întâmplarea a făcut ca, pentru alte motive, să mai fie exmatriculați câțiva elevi. De aici, ideea unuia de „a se ușchi” din țară toți cei persecutați de regim și de regulamentele școlare. Din câți erau la început, au rămas doar doi, Victor și Nelu, constănțean. Care au încercat să plece cu ajutorul unui vas norvegian și au reușit! Era un vapor norvegian care făcea o cursă din Constanța în China, cu marfă venită din Cehoslovacia! Pe drum au fost și câteva escale, care le-au oferit celor doi românași ocazia să guste din farmecul inconfundabil al vieții de marinar de cursă lungă….

      La una din escale, într-o tavernă mohorîtă, o indiancă tînără i-a ghicit în scrumieră lui Victor și l-a sfătuit să nu se întoarcă pe vapor, eventual să rămână cu ea… Ceea ce Victor, pornit să cucerească lumea, nu putea să „agreeze”!

      Pe vapor, toți norvegienii, wikingi autentici, erau foarte mulțumiți de tovărășia românilor! Le-au propus și au semnat un angajament ferm! Aveau cei doi flăcăi viitorul asigurat pentru câțiva ani! Era mai mult decât visaseră la Constanța, pe faleză…

     Numai că pe vas nu erau numai norvegieni, mai era și un ceh, dl Biderman, care însoțea marfa ca expert. Pe drum, care a durat vreo trei luni, dl Biderman a avut timp să afle povestea celor doi români, cum s-au strecurat noaptea de vas, venind înot până la locul unde un wiking lăsase la apă o scară de frânghie pe care transfugii s-au urcat la bord… Așa deci!, și-o fi zis în sinea sa domnul Biderman.

      Pe scurt, și-mi pare tare rău că trebuie să scurtez povestea, când au ajuns în portul chinez de destinație, dl Biderman a anunțat poliția că pe vaporul norvegian sunt doi români fugiți din lagărul comunist… Așa au ajuns Victor și Nelu înapoi acăsică, după numai câteva luni de înconjurul lumii făcut pe jumătate!

      Unde-i mai bine ca acasă?!… Mai întâi, Victor s-a simțit ca acasă în subsolurile KGB din Odessa, unde au făcut un popas de câteva zile, iar printre gardieni aflându-se și câțiva șoldovani, care aflând că Victor e din Bălți și toată povestea, care mai de care au încercat, prin abatere gravă de la regulamnet, să le îndulcească celor doi frați români șederea pasageră în vecinătatea Basarabiei mamă… Moment de grație, unul dintre acele momente despre care deținuții obișnuiesc să spună că „merita” suferințele prin care au trecut!

      Apoi au ajuns la Constanța… Mi-aduc bine aminte. Povestea celor doi „chinezi” parcă a electrocutat tot orașul, la vremea aceea mult mai mic ca azi… Anchetă, judecată, condamnare la ani mulți de temniță grea… Povestea lui Victor mi-a relatat-o la un moment dat și Marcel Petrișor, care se afla la Jilava, exact în celula în care au fost aduși cei doi! Venirea lor s-a transformat într-un eveniment pentru toți deținuții din Jilava, și nu numai, devenind folclor concentraționar!

      …Eu am fost de multe ori la Marcel Petrișor acasă. Marcel a venit la mine o singură dată. Neanunțat. Fusese la Pan Izverna, Dumnezeu să-l odihnească, un etaj deasupra, și m-am pomenit cu Marcel că sună la ușă. Nici nu se putea să pice mai bine! L-am poftit în casă și i-am făcut cunoștință cu musafirul pe care îl găzduiam: domnul Marcel, domnul Victor!…

      I-am lăsat câteva clipe și apoi le-am zis: ia uitați-vă mai bine unul la altul, că v-ați mai cunoscut o dată în urmă cu vreo 50 de ani…

      Marcel și-a amintit imediat de Victor, cum au intrat în celulă cei doi încă cu haine occidentale pe ei, blugi, geacă etc., cum s-a mirat Victor văzând cum foșgăie prin Jilava gândacii! Pasămite, în închisorile din China, unde a adăstat câteva luni în anchetă, deținuții se băteau să prindă vreun gândac, vreo muscă rătăcită în duhoarea din celulă… Prin comparație, Jilava era lux, a conchis Victor, mereu pus pe glumă, chiar și-n cele mai critice momente…

      După Jilava a urmat Cavnic, la minele de plumb, de unde Victor poartă și azi o amintire la „coțăitoare”!…

      Apoi a urmat eliberarea, mult înainte de termen, mulțumită wikingilor! Cei doi români nu coborîseră în portul chinezesc, căci nu aveau actele în regulă. Poliția chineză însă, exact informată de numitul Biderman, a dat năvală pe vapor, au știut de unde să-i ia pe cei doi și duși au fost! Numai că această procedură încălca nu știu ce reguli internaționale și în temeiul acelor legi căpitanul vasului a făcut o plângere la Geneva… Etc, etc.

      Iarăși scurtez, dureros de mult, și ajung la anul 1990. Sau, mă rog, la anul când doamna Longin Hossu își începe gloriosul serial.

      La temniță, Victor s-a cunoscut cu domnul Hossu, tatăl lui Valentin și socru al dnei Lucia. S-a legat între ei o frumoasă prietenie, care s-a transmis și fiului, Valentin, cunoscutul publicist (și, zice el, rugbist…). Venind prin București, Victor trăgea deseori la mine, iar apoi pleca să-și vadă camarazii de suferință: domnul Sava, domnul Hossu… Mă lua cu el câteodată! Așa am avut și eu ocazia să cunosc familia lui Valentin Hossu, o plăcere pentru mine.

     Astfel că dna Hossu, când s-a apucat de serial, cunoștea bine povestea lui Victor! Și i-a și propus să-l bage în serial, așa cum, de altfel, l-a băgat pe Nelu, celălalt „transfug”!(Din păcate i-am uitat numele de familie, măcar că am fost puțin vecini…)

     Cu Victor a fost însă mai greu. Victor a pus condiții! A zis că se lasă filmat și interogat numai dacă îi va fi îngăduit să spună „tot adevărul”! Și numai dacă adevărul va rămâne întreg și pe pelicula oferită publicului românesc… Asta, pentru Victor, însemna să-i spună pe nume celui care l-a turnat în China, nemernicul de Biderman! Și nu numai lui!

      Firește, ceh fiind, Biderman nu putea să aibă un nume românesc! Numai că tot nume ne-românesc avea și colegul de liceu care l-a turnat pe Victor la securitatea din Constanța! Iar la anchetă, la judecată și în închisorile comuniste, printre gradații cu care s-a confruntat, iarăși mulțime de nume ne-românești, pe care Victor nu le putea uita, nu putea să-și amintească de acei ani fără să pomenească acele nume!…

      Din păcate, doamna Hossu, Lucia Longin, avea altă idee despre adevăr, cum că strică sau deranjează dacă-l spui pe tot, așa că a renunțat la episodul care putea să fie cel mai palpitant! Nu l-a mai filmat, nu l-a mai înregistrat pe Victor… Eu, în locul doamnei, l-aș fi filmat pe Victor integral, cu tot adevărul lui, și vedeam apoi ce păstram în versiunea finală… Doamna Hoss a știut însă de la bun început ce limite își impune în spunerea adevărului!…

 

      Am urmărit de câte ori am putut prețiosul serial! A făcut o treabă bună autoarea! Dar putea fi și mai bună, mult mai bună și mai aproape de adevăr, dacă nu-și impunea sau nu accepta să i se impună niște restricții în spunerea adevărului. Și anume, după părerea mea, acestea sunt următoarele:

 

1. Faptul că în anii cei mai duri ai represiunii, autorii acestei represiuni au fost în număr „prea” mare minoritari: unguri, evrei, armeni, țigani etc… Erau și români, firește, dar nu în procentul normal… Nimic despre aceste disproporții în Memorial!

 

2. Era loc în acest serial pentru povestea arhi-cunoscută cu Dej, în vizită la Târgu Mureș, când a cerut lista deținuților politici din Regiunea Autonomă Maghiară. Știa el ce știa, anume că toți deținuții politici erau români… A făcut pe miratul Dej: Dușmanii noii orânduiri se găseau numai în rândurile românilor?!… A fost unul din motivele pe care Dej le-a invocat pentru desființarea autonomiei maghiare… Adică, s-ar fi cuvenit să se vorbească în serial despre faptul că minoritarii din România sunt puțini printre deținuții politici, că nu prea s-au ilustrat în lupta anti-comunistă! Niciunul, bunăoară, printre partizanii din munți!

 

3. Se ferește doamna Hossu ca dracul de tămâie să pronunțe cuvîntul legionar! Măcar că majoritatea celor intervievați au ajuns în temniță datorită (am zis corect: datorită!) ideilor legionare în care au crezut! Într-o întrunire politică din 1945 sau 46, un lider comunist nu s-a sfiit să recunoască public că „jumătate din România a fost legionară”! Iar noi, acum, după 1990, ne rușinăm de acest cuvînt, de acest adevăr?! Majoritatea partizanilor din munți au fost legionari! Au mai fost și câțiva țărăniști, ca Aurel Șeitan, câțiva „fără de partid” și atât! Niciun liberal, de pildă!

      La fel, partizanii din munți au fost numai ortodocși sau ortodocși „uniți cu Roma”! Nu tu catolic, nu tu evanghelist, nu tu baptist… Oare asta să nu însemne nimic?! Oare n-ar fi interesat publicul larg asemenea constatări?

 

4. Eram copil, în 1956, când am fost ca pionier la Sibiu, am mers și la cabanele Suru și Bâlea, lac și cascadă!… Cred că am fost singurul dintre copii care am priceput ce căutau la fiecare cabană o grupă de militari, care nu știau vorbi românește ca lumea. Erau toți minoritari maghiari cred, după cum vorbeau între ei! Cică păzeau cabana de „bandiți”! Adică prigoana partizanilor se făcea mai ales cu alogeni, cu minoritari, nu cu soldați români, care de câteva ori pactizaseră cu „bandiții” sau nu luptau cu tot elanul împotriva acestora… Deh, sângele apă nu se face!…

      Vizitându-mi neamurile din Rășinari, am fost la familia Oprea Licoi, unde vărul Oprea tocmai fusese lăsat la vatră. Am vorbit de partizanii din munți – despre care aflasem de la frate-meu, student la Cluj. Vărul Oprea m-a dus în fundul grădinii și mi-a arătat prinsă în gard o ascunzătoare, ca o cutie de poștă, care se deschidea și în afara curții. Înlăuntru era o traistă cu mâncare. Era plină. Mi-a zis: „înseamnă că azi noapte nu au trecut!” A luat traista și la prânz am mâncat pâinea, cașul și slănina din desagă, menite partizanilor, urmând ca pe seară să le pună alte merinde, proaspete… Mi-a explicat că așa face tot satul!… Mă întreb acum: cum de n-a aflat Securitatea la vremea aceea?! Și mă umplu de mândrie că sunt român!…

 

5. Nu știu dacă s-a amintit vreodată în serial de protestul foștilor deținuți politici români către Departamentul de Stat al SUA! Sunt convins că a aflat de el dna Hossu! Este vorba de românii foști deținuți politici care au ajuns cetățeni americani și au protestat atunci când, înainte de 1990, i s-a acordat cetățenia sau viza americană unui „torționar”, colonelul COLER, care a fost în sistemul penitenciarelor mare sculă cominternistă! Câțiva dintre foștii deținuți acuzau chiar „contactul fizic” cu fostul director.

Ce știu despre acest individ este o poveste cutremurătoare: a avut doi copii. Când, după 1965, au aflat cu ce se îndeletnicea domnul colonel, amândoi copiii i-au plecat de acasă, neputând suporta prezența unui om cu două fețe atât de deosebite: tată iubitor de copii și nevastă, în timpul liber, și tată caftitor și belitor de oameni lipsiți de apărare și nevinovați, în orele de servici… Servici bine plătit din care copiii trăiseră în belșug până atunci! N-au mai vrut să se îmbuibe în continuare din bunătăți dobândite în acest fel, atât de dezonorant…

       Familia Coler, reunită în cele din urmă, a emigrat apoi în SUA, cum spuneam: părinții și cei doi copii, fată și băiat. Am aflat târziu, de la Mirela Roznoveanu, ce s-a întâmplat în America cu fosta ei colegă de facultate Luminița Coler: a murit, sărmana, în urma unei operații de transplant de ficat! Era sănătoasă tun! Dar și-a donat o parte din ficat ca să-i salveze viața fratelui său, care nu mai avea altă șansă la viață. Cele două operații, de prelevare și de transplant, nu au reușit și au murit amândoi, și donatorul, și receptorul transplantului, caz extrem de rar!… Adică au murit amândoi copiii colonelului Coler… Minunații copii ai nevrednicului Coler… Va fi avut acesta așa de mari păcate de a fost atât de aspru pedepsit de Dumnezeu?!… Doamna Hossu n-a aflat nimic de răutățile torționarului COLER? Fost director al tuturor penitenciarelor din România odiosului deceniu cominternist?… L-a pomenit vreodată, ca torționar?

      Doamna Hossu, îmi vine să zic, a vrut să-l menajeze pe numitul Coler! Să-l ignore chiar, dar pentru asta ar fi trebuit să le ceară permisiunea foștilor deținuți politici de pe urma cărora și-a făcut un frumos rost post-decembrist! Meritau atâta respect pentru suferința lor!

 

6. M-aș băga și pe mine în ecuația acestor rânduri!… N-am avut în familie prea mulți deținuți politici. Numai doi: Emil Savu și Ion Ionescu. Și, ceva mai depărtat, Nae Cojocaru. Celebrul!… Cred ca nea Emil chiar făcuse ceva politică. Dar Nelu Ionescu chiar deloc. Dar făcuse în schimb un control contabil la cooperativa Furnica din Constanța și descoperise o fraudă consistentă. A întocmit actele de trimitere în judecată a celor trei delapidatori! Prea aplecat asupra cifrelor, nu a luat seamă la detaliul că niciunul nu avea nume românesc!… Așa că cei trei s-au sesizat, făcând ei caz că revizorul contabil era legionar, legionar înrăit, fapt dovedit de atitudinea sa anti-semită, împotriva celor trei evrei delapidatori… Așa a ajuns bietul Nelu Ionescu la pușcărie, ca legionar. N-a fost, ca să mă pot și eu lăuda cu astfel de rude! …Când a ieșit din pușcărie, după câțiva ani, cei trei infractori plecaseră din țară de mult!…

(După 1990, ne-am trezit că mai avem în familie un deținut politic, nea Ion P… Făcuse însă pușcăria la …drept comun! Reconversia a fost acceptată la Asociație, dar nu și de cei care știam adevărul. Adică neamurile, care însă s-au mulțumit să zâmbească cu oarece dezgust, lehamite etc! Falșii deținuți politici au fost destul de mulți după 1990!… Erau și ei un subiect pentru serialul durerii…)

      Dar mă bag „în ecuație” cu altă poveste: în 1992 (sau 93?), ca senator ce mă aflam, am propus acolo unde se făceau propunerile la premiul Nobel pentru Pace, ca această răsplată să se acorde deținuților politici din România care, după căderea comunismului, nu au pornit o vendetă împotriva foștilor torționari, nu au cerut pedepsirea acestora, ci s-au manifestat, în spirit curat românesc, ca un factor moral de reconciliere a societății românești! Propunerea mea a avut un succes neașteptat, a fost acceptată și a ajuns până la grupul ultim de propuneri, la așa zisa „selecție ultimă”. N-a lipsit mult să ne trezim cu un premiu Nobel acordat celei mai onorabile categorii de români… N-a fost să fie…

     Împotriva acestei propuneri a intervenit un individ, care s-a erijat în instituție, și s-a declarat monitor al anti-semitismului din România! Calitate bugetată de statul român! Calitate în numele căreia a protestat la Oslo, cum că dacă vor fi premiați deținuții politici din România înseamnă că va fi premiată însăși Mișcarea Legionară, deoarece imensa majoritate a acestor deținuți au fost legionari și, probabil, sunt mai departe… Legionari și anti-semiți!

      Să nu fi auzit dna Lucia Longin de această propunere? E destul de probabil, deoarece din aceleași motive jalnicul Ticu Dumitrescu a boicotat pur și simplu mediatizarea propunerii! Deh! El făcuse pușcărie, dar nu ca legionar… Chiar că nici nu i s-ar fi potrivit… S-a interesat și s-a străduit pentru această propunere Corneliu Coposu, apelând cu succes la câțiva români din diasporă mai cunoscuți! Au intervenit din păcate și cunoscuții numitului Maximilian Katz, autorul contestației… Avortonul Katz!

     

7. Cel mai apropiat de generația deținuților politic s-a arătat a fi Marian Munteanu. Acesta și-a dat chiar doctoratul cu un subiect neașteptat: poezia din închisorile românești. Se știe că poezia, ca un corolar sau „camarad” al credinței creștine, a fost extrem de importantă în închisorile politice românești. Fenomen cam unic în lagărul comunist!… Marian Munteanu, cu flerul său de autentic „intelectual naționalist”, a identificat acest subiect și l-a tratat boierește, într-o teză de doctorat excepțională în toate felurile. A spus ceva vreodată Lucia Hossu Longin despre acest doctorat?… Oare nu era cazul să-l prezinte, ca pe un caz mai puțin obișnuit?! Dar atât de strâns legat de fenomenul prin a cărui prezentare la TV dna Hossu și-a obținut o bine meritată ieșire din anonimat?!

(Că veni vorba și numai între paranteze, mă întreb dacă subiectul acestui doctorat nu a deranjat și pe la decanatul Facultății de Litere, unde ani de zile Marian Munteanu a ținut cursuri universitare de mare ținută, la catedra de folclor… Am fost sigur că va fi angajat cât de curând, cu acte în regulă, devenind unul dintre membrii marcanți ai învățămîntului universitar românesc, o personalitate autentică a mediului academic. Prestigiul acestui mediu, cam pus la încercare după 1990, ar fi avut mult de câștigat prin Marian Munteanu. Aflu, cu ceva timp în urmă, că Marian Munteanu „nu a corespuns” și a fost practic îndepărtat de la Universitate… Subiect pe care îl voi trata separat, cât de curând… Cu mânia cuvenită!)

 

8. Vina cea mai gravă a Memorialului este că seamănă confuzie în mintea spectatorilor, folosind aceeași denumire, cuvîntul comunism, pentru tot ce s-a întâmplat între 23 august 1944 și 22 decembrie 1989. Aidoma lui Tismăneanu, pentru Lucia Longin nu există ruptura care s-a produs la un moment dat între guvernarea comunistă anti-românească, de sorginte cominternistă, în spiritul Internaționalei bolșevice, și regimul numit de unii „național-comunism”, termen potrivit, chit că te duce cu gândul la național-socialismul nazist! Atâta pagubă să fie!…

      Nu se poate spune până când a durat guvernarea cominternistă, anti-românească, în timpul căreia s-au petrecut ororile descrise de Memorialul durerii. Dar doamna Lucia trebuia să facă legătura dintre cominterniști și suferințele românilor încarcerați politic… De fapt, această guvernare cominternistă, din timpul odiosului deceniu, nu a fost niciodată pe deplin îndepărtată de la putere. Așa se face că în 1990, când s-a restaurat de fapt guvernarea cominternistă, mulți dintre nomenclaturiștii aflați în funcții în 1989 au rămas mai departe în fruntea bucatelor. Erau cominterniști! Au primit chiar funcții mai înalte! Lumea a zis, greșit, că tot comuniștii ne conduc și după 1990. Greșit! Ne conduc tot cominterniștii, aduși sau urmașii celor aduși pe tancuri de la Moscova după 23 august 1944…

     O înțeleg pe biata dnă Longin. Nu e din capul și pe voia ei această omisiune. Sunt convins de asta. Dacă ar fi făcut deosebirea între cele două perioade ale epocii comuniste, n-ar mai fi avut loc în programul TV… Ceea ce, să fim sinceri, ar fi fost o pierdere pentru toată lumea… Mă gândesc la Memorialul Durerii, care, una peste alta, face totuși un lucru bun. Destul de bun…

      Dar noi, ca persoană incompatibilă cu TVR și celelalte televiziuni, măcar acest câștig avem: nicio restricție la spunerea adevărului!… Și închei cu întrebarea, purtătoare și ea de adevăr: nu cumva existența acestul Memorial al dnei Longin Hossu împiedică realizarea celuilalt Memorial: ăla adevăratul?! În care să încapă și alte povești încă nespuse, pe lângă povestea minunată a lui Victor Smatoc?! Care trăiește acum la Paris, după ce a reușit să-și vadă visul cu ochii abia după ce a emigrat în Franța… A navigat vreo 15 ani pe toate oceanele lumii. Acum le mănâncă pensia marinei franceze.

Baftă, Victoraș!

 

1 februarie 2014

                                               Ion Coja

 

sursa: ioncoja.ro

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest