Jean Parvulesco, pe drumul ce îl readuce acasă

vizita_papa

Acest francez de mare faimă, de origine română, sau acest român care a cucerit Parisul prin forța geniului său atât de complex, tumultuos și singular, trecut la Domnul în 2010, revine în Patria lui eternă, în România lui profundă, în măsura în care cei care își sorbesc puterea din izvorul nesecat al neamului și-l asumă. Cartea fascinantă, uluitoare, de o actualitate din ce în ce mai stringentă, intitulată ”Putin și Imperiul Eurasiatic”, este la ora actuală în curs de apariție. Traducerea din franceză este rodul strădaniilor (anume așa, deoarece Jean Parvulesco te obligă la un efort colosal pentru a-i reda toate nuanțele gândirii lui metafizice, geopolitice, transistorice) doamnei Ruxandra Iordache de la București. Subsemnatului îi revine doar modesta misiune de inițiator al acestui proiect și de îngrijitor al volumului ce urmează să vadă lumina zilei în perioada imediat următoare. Însă până la apariția acestei lucrări fundamentale între coperțile unei cărți, nu mă pot abține de la nevoia ardentă de a-mi împărtăși starea de uimire și bucurie, pe care o trăiesc citindu-l pe enigmaticul, fascinantul, cosmicul și abisalul Jean Parvulesco. Tocmai de aceea vă prezentăm mai jos un fragment din această carte. Vor urma și altele. Fiți cu ochii pe noi.

Iurie Roșca  

Suflul paracletic al Pelerinajului lui Ioan Paul II în România

Conspirația protestantă a anglo-saxonilor și a Superputerii lor Planetare americane, controlată, din umbră, de puteri oculte, de nemărturisit, pe care le știm, conspirația îndreptată împotriva Europei catolice și ortodoxe ce împărtășesc venerația față de Maria, nu ar fi, atunci, la urma urmei, o conspirație disimulată, clandestină, împotriva figurii nupțial transcendentale a Fecioarei, o agresiune ce nu îndrăznește să-și rostească ei împotriva temeliei mereu vii a Credinței europene în persoana Sfintei Maria, referința noastră supremă?

În mod evident, în spatele părții imediat vizibile a lucrurilor, alte puteri, alte influențe de nespus, alte instanțe superioare, supraumane, intră în front, modifică în secret raportul de forțe prezente în această luptă, ale căror dezvoltări determină mersul actual al istoriei.

Astfel se face că tentativa americană de reactivare, de exacerbare subversivă a liniei de separare internă a Europei între jumătatea sa ortodoxă și jumătatea sa catolică tocmai a suferit un eșec răsunător, șocul în schimbul propriei sale afirmări inversându-i în final și total termenii. Deoarece nu numai că agresiunea Statelor Unite și a adepților săi occidentali – fie din trădare totală, fie din orbire sau inconștiență totală a acestora din urmă – nu a avut defel ca efect să consolideze antagonismul de principiu dintre cele două jumătăți ale Europei, ortodoxă și catolică, ci, dimpotrivă, a reușit să strângă legăturile dintre ele, legături înainte slăbite, și chiar să le facă să-și regăsească, într-un mod destul de misterios, unitatea anterioară, de dinainte de ruptura dintre Biserica ortodoxă și Biserica catolică.

Pelerinajul lui Ioan Paul II în România – a doua țară ortodoxă din lume, după Rusia, cu cele 20 de milioane de credincioși ortodocși – pelerinaj efectuat între 9 și 11 mai 1999 – la momentul de culme, deci, a agresiunii americane în Sud-Estul european, în Serbia – înseamnă și confirmă răsturnarea providențială a unei situații pe care o puteam considera de nedepășit, închisă în realitatea propriului dezastru, fără nici o ieșire salvatoare. Marele suflu paracletic al pelerinajului lui Ioan Paul II în România a dezvăluit dintr-o dată că situația nu era defel așa cum părea la simpla vedere a faptelor, că un sens secret îi modifica în întregime cursul, că o instanță superioară evenimentelor se străduia să le schimbe orientarea. Că înfrângerea aparentă a alor noștri nu era de fapt înfrângere. Foarte des ni se întâmplă să uităm: orice realitate din această lume are un sens conform acestei lumi, dar și un sens ascuns, rezultat al muncii nevăzute a Duhului Sfânt, care nu încetează niciodată să acționeze, al cărui foc viu și arzător este mereu aici.

Deoarece trebuie să știm să înțelegem sensul – întreg sensul – acestui Pelerinaj al lui Ioan Paul II în România, precum și amploarea deopotrivă ocultă și gigantică a mărturiei active a acestuia din urmă. Pelerinaj cu rezultate cu totul necunoscute, care sunt, drept vorbind, de domeniul miracolului, al acțiunii direct providențiale.

Ortodoxia română este în prezent, deja, în stare de unitate cu Roma, iar de acum înainte e sigur că la o dată mai mult sau mai puțin îndepărtată celelalte ortodoxii europene vor urma aceeași cale: Europa Cea Mai Mare, de acum înainte, nu are cum să nu se facă, și ea își va regăsi – ea trebui în mod imperativ să o regăsească – taina unității sale anterioare, a comuniunii lor originale, acestea două mergând mână în mână.

Atenția ortodoxiei române față de Roma este deja un lucru intrat în obișnuințele religiozității naționale. Atitudinea anti-separatistă a religiozității românești este notorie. Cei doi șefi ai Gărzii de Fier, Corneliu Codreanu și Horia Sima, ortodocși amândoi, nu au încetat să manifeste o anume înclinație pentru catolicism, și, în ciuda ”liniei ortodoxe”a Mișcării, ei au refuzat întotdeauna să facă cea mai mică diferență între ortodocși, uniați și catolici în interiorul mișcării. Doi din cei mai importanți conducători ai Mișcării, Ionel Moța și Vasile Marin, ortodocși amândoi, și-au dat viața în Spania, pământ fundamental catolic, unde au murit mărturisind prin sângele vărsat Fața lui Hristos, insultat de bandele de asasini comuniști. Pentru Corneliu Codreanu, ca și pentru Horia Sima, nu conta decât credința, angajamentul personal profund și necondiționat față de Hristos cel Viu, față de Hristos cel Reînviat. E ca o rană de nesuportat pe care o resimt, ambele deopotrivă, această fractură dintre cele două Biserici din Europa.

Media occidentale – presă, radio, televiziune – total supuse dușmanului intern, dușmanului ontologic a ceea ce noi suntem, noi ceilalți, cei din Europa imperială, de anvergură continentală, a sfârșitului, noi ceilalți din Regnum Sanctum, nu au lăsat, intenționat, să transpară nimic din formidabilul val de entuziasm mistic, viu și activ, care a marcat în masele române mobilizate de o misterioasă reînnoire a Credinței, deopotrivă imediată și ferventă, impactul providențial, paracletic, al Pelerinajului lui Ioan Paul II în România, adevărat seism care s-a dezlănțuit miraculos atunci, seism mistic, iluminare colectivă, extatică, îmbrățișată de un foc din lumea de dincolo. Nu, toate acestea nu le-a știut nimeni, și mai ales nimeni nu a vrut să le spună. Și acesta e la fel un semn. Am venit să contemplu Chipul lui Hrist, gravat în taina Bisericii voastre. Mulțumesc, mulțumesc, frați întru Hristos, pentru darul acestui Pelerinaj, care mi-a permis să îmi întăresc propria Credință la întâlnirea cu Credința voastră atât de vie, atât de ferventă, declarase Ioan Paul II la București.

Pelerinajul lui Ioan Paul II în România – petrecut în momentul cel mai negru al supunerii neputincioase a Europei față de comandamentele războiului pe care i-l declarase Superputerea Planetară a Statelor Unite – reprezintă, totuși, un moment de vârf, profetic, ce marchează, pentru cei care știu să privească înainte, faptul unei răsturnări irevocabile a tendinței demisionare și separatiste a Europei, reînceputul unității sale, chezășia viitoarei ascensiuni imperiale de anvergură continentală și de dimensiuni supraistorice, transcendentale, al cărei ultim nume va fi tocmai cel de Regnum Sanctum. Deoarece despre asta este vorba, și ce ar putea fi mai bulversant decât această speranță neașteptată ce țâșnește din chiar întunecimile aparentei noastre înfrângeri de moment.

 

flux.md

 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest