Ipostază teleoculară: sensul mort în semnificare vie

Aşezate în cofrajele transparente ale re-sacralizării, (în)semnele realităţii virtuale (re)afirmă fără emotivitate hibridizarea amantlâcului vieţii cu simularea, a veridicului cu inventatul, a anostului cu senzaţionalul.

Cotă-parte a massei sociale, „românul de toate zilele” pare să fi optat (tot în massă!) în favoarea „înfruptării de unul singur” din poveştile „altora”, celebri sau anodini –  produs format din amalgamarea cromozomilor socio – culturali predestinaţi extremelor/ antagonismului radical. O ipostază (şi fără ochelarii 3D) teleoculară, marcă baudrillard-iană a unui timp al „hiperteliei” bănuit în exclamaţia: „câtă putere de decepţie, de absorbţie, de amăgire, de deturnare, în general spus, de revanţă subtilă, există în seducţia instantanee”! (Jean Baudrillard, Strategiile fatale).

La începutul secolului al XX-lea, atunci când B. Croce glossa pe marginea ideii de „producător de literatură”, cu siguranţă nu bănuia implozia pe care o va resimţi din plin un atare concept, livrat în haine noi în variantă românească de import francez drept – literatură mass-mediatique, cu toate în(des)cărcările de sens ale „figurilor transpoliticului” şi ale diferenţei personajperson – personalitate; sau de virajele efectuate printre jaloanele raportului ficţiune -nonficţiune, generic – categorial, memorie – uitare, mit – real, figurant- figurat- ideogramă.

În toată această alunecare vizuală recunoscută în acceptarea fără chestionare a vieţii duble, livrate zilnic, prin intermediul unor personaje, cu care massa intră virtual în contact, „empatizând” sau „delimitându-se”, aproximându-şi o poziţionare specifică, “Elodia” se menţine drept caz aparte media(tic), o adevărată excepţie din toate punctele de vedere, drept personajul absent care împrumută toate efectele glisării între/întru statutul de personajperson – personalitate.

De fapt, un „personaj pasager”, ca să revenim la categoriile baudrillard-iene, impus pe termen lung, autoconsumându-şi statutul de subiect şi înstăpânind noţiunea de obiect, în sensul sinonimic şi uşor sensibil de fetiş, fals feiticho, facticesaunălucă.

Girând predilecţia românească pentru senzaţional, în interviul acordat publicaţiei Gardianul  (Joi, 15 ianuarie 2009), Dan Diaconescu, pe atunci preocupat doar de senzaţionalul absenţei Elodiei, îşi asuma statutul acesteia depersonaj fictiv, inventat de mine şi să parafrazez pe cineva, eu am făcut-o, eu o omor.

Neîndepărtându-ne prea mult de varianta propusă de Baudrillard, “Elodia”ne atrage înlăuntrul statutului de ostatici obiectivi, teren pe care ”orice anomalie trebuie justificată, orice neregularitate trebuie să-şi găsească vinovatul şi legătura criminală“. Verdict de complicitate:  Dan Diaconescu – Cristian Cioacă!

Dacă fantasma este cea care face din orice un „obiect” comunicaţional neobişnuit, cazul singular nu poate să nu recurgă şi el la acelaşi simulacru – fie echi­valentul fantasmei sale, fie schimbul fraudulos între cazul singular şi generalitate, cu efect substituibil: presa zilei din 27-28 octombrie, 2012, anunţa o altă “Elodia”, prin cazul dispariţiei/morţii Claudiei Gesseney, caz închis înainte de a începe să facă şi el carieră.

De altfel, cazul “Elodia” (ridicat la pătrat sau la infinit) nu mai dispune de aura senzaţională, în măsura în care mass-media românească nu oboseşte să se (de)plaseze înspre spaţii comunicaţionale repetat violate, incestuate, ucise, tâlhărite sau fagocitate, cu accent pe „instituţia sacrificial-simbolică”, de anticipare a sensului mort „în semnificare vie”.

 Un tip de nastratinism care hrăneşte – până la refuz – foamea suculentă de „masochism mioritic”! 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest