Integrarea în Turnul Babel

europa512_1

În mijlocul unei mări agitate nu-ţi părăseşti nava care ia apă căutându-ţi salvarea într-o bărcuţă de salvare decât în ultimul moment, când eşti sigur că nu se mai poate face nimic. Ca să ne salvăm nu trebuie să părăsim Europa, ci trebuie să încercăm să o regândim şi să o salvăm.

Fie că unii o recunosc sau nu, România ceauşistă era o imensă închisoare, din care oamenii încercau să evadeze, fie fizic, trecând înot Dunărea sau riscând să fie împuşcaţi pe la frontiera terestră cu Iugoslavia, fie informaţional, ascultând cu jind Europa Liberă sau uitându-se la televiziunile ţărilor vecine. În afara României se trăia mai bine, mult mai bine, oamenii erau liberi şi lipsiţi de grijile zilei de mâine, sau cel puţin aşa ne imaginam noi.

În memoria mea şi, poate, a multor compatrioţi, a rămas prima vizită în Occident, în Germania, magazinele pline, oamenii altfel îmbrăcaţi, mai relaxaţi, o viaţă în alt ritm faţă de ritmul halucinant în care bătea inima românilor între mitinguri, linşări la Târgu Mureş, mineriade şi zâmbetul lui Ion Iliescu. Tot în mentalul nostru au rămas “convoaiele cu ajutoare” venite din Germania sau din Franţa, aşa cum în memoria lor ţara noastră a rămas o rudă săracă şi, din păcate, cam mizeră, o ţară ce îşi neglijează copiii cu handicap şi exportă criminalitate înspre Vest.

Din Vest au venit şi încă vin ajutoarele. Înainte – sare, zahăr şi făină, acum – fabrici de componente auto, capital, fonduri europene.

Pentru români, Europa a însemnat şi încă mai înseamnă castelele de pe Valea Loirei, tehnologia germană, Roma şi renaşterea italiană, corectitudine scandinavă sau o şcoală temeinică făcută la Paris sau la Viena.

Sintetic vorbind, Europa Occidentală a fost văzută de cea mai mare parte din populaţia României ca fiind superioară atât din punct de vedere material (în Occident se trăia şi se trăieşte încă mai bine) cât şi cultural, marile culturi europene, cu excepţia celei ruseşti, aparţinând spaţiului cultural central şi vest european.

Pornind de la aceste constatări de bun simţ, majoritatea românilor, ca şi a celorlalţi est-europeni, a fost pro-europeană şi pro-NATO, integrarea în Uniunea Europeană fiind văzută ca acceptare de către Occident a unui spaţiu est european, sărăcit şi poate inferior cultural. Cu ajutorul Occidentului vom avea “o ţară ca afară”, ne gândeam noi.

Am însă o veste proastă, foarte proastă – Europa pe care o admiram noi a dispărut sau dispare. Rudele care ne-au primit la masa lor au îmbătrânit şi au plecat sau vor pleca dintre noi. Germanii nu mai sunt cei care au reconstruit ţara rasă de pe faţa pământului de către bombardierele americane, italienii nu mai sunt artiştii plini de viaţă şi de fantezie, francezii nu mai au eleganţa lui Alain Delon. Iar ceea ce nu am ştiut în momentul în care aplaudam cu entuziasm integrarea europeană, este că de fapt ăsta era şi planul.

Nu am ştiut că germanii nu vor mai fi germani, italienii – italieni, francezii – francezi şi nici că specificul naţional va fi supus unui bombardament mediatic permanent cu intenţia de a distruge orice formă de identitate culturală naţională. Nu se doreşte o Europă a naţiunilor suverane şi independente, ci un continent, o ţară, o cultură urmând ca stadiu final Noua Ordine Mondială – o planetă, o cultură, o ţară, o armată, o religie – Turnul Babel.

Evident că proiectul acesta nu numai că este nedemocratic, ci este chiar anti-democratic, după cum bine zicea şi europarlamentarul englez Nigel Farage. Nimeni nu i-a întrebat pe germani dacă vor să renunţe la marcă, întrucât ştiau cu siguranţă răspunsul acestora. Şi ca să fim sinceri, nu i-a întrebat nimeni dacă doresc intrarea României şi a Bulgariei în UE, dacă doresc să primească azilanţi kurzi sau dacă italienii sunt de acord cu taberele de ţigani de lângă Roma. Nimeni nu i-a ales într-un vot popular pe Herman van Rompuy sau pe alţi funcţionari europeni insipizi. Proiectul nu este unul dorit de oameni, ci de “elitele politice”, adevărate iude contemporane, şi de forţele reale care le manevrează.

Occidentul european, cel pe al cărui sprijin ne bazăm noi, este distrus din interior. În numele unor idealuri umanitariste – şi toate marile crime ale ultimelor secole au fost făcute în numele unor astfel de idealuri nobile – sunt aduse valuri de imigranţi din Asia şi din Africa. Aceşti oameni au alte culturi, alte obiceiuri. Este de înţeles ca ei să îşi dorească o viaţă mai bună, dar este de neînţeles ca portarul hotelului în care locuieşti la Marsilia să te avertizeze că ar fi bine să ajungi înapoi înainte de asfinţitul soarelui.

Această stare de fapt are şi consecinţe economice grave pe care abia începem să le simţim. Germanii şi francezii muncesc suplimentar, împovăraţi de taxe din ce în ce mai mari, întrucât statele trebuie să facă faţă poverilor sociale şi… dobânzilor, evident. Unde va ajunge Europa atunci când motorul german se va gripa, prin diminuarea până la dispariţie a populaţiei autohtone? Îndrăznim să credem că emigranţii tunisieni din Franţa sau turcii din Berlin vor trimite fonduri europene către România? Vor mai exista aceste fonduri? Cine va munci ca să le producă? Nu cumva vom munci noi, ca să îi ajutăm pe ei?

Aspectele economice şi mai ales cele demografice sunt foarte importante. Totuşi, ele sunt doar nişte efecte ale unui asalt cultural continuu la care Occidentul European (şi cel american, de altfel) a fost supus de decenii şi la care este supus acum şi publicul român.

Occidentul a fost golit de valori spirituale, bisericile sunt goale, hedonismul şi materialismul domină societatea. O discuţie despre Dumnezeu riscă să işte ridicări din sprânceană, dar nu şi una despre următoarea destinaţie de concediu. Banii, banii cât mai mulţi, cât mai repede, acum, nu mâine, sunt noul credo al unei civilizaţii care acum 1000 de ani (!!!) înălţa catedrale la care se muncea 30, 80, 100 de ani. Generaţia care începea lucrul la Catedrala din Chartres sau Domul din Koeln ştia că nu va trăi să le vadă finalizate. O astfel de filosofie de viaţă este de neconceput în Europa actuală.

“Ideea morţii absolute stă la baza smintelii moderne”, spunea Petre Ţuţea şi avea dreptate. Un om care nu aşteaptă nimic în viitor (neexistând nimic după momentul morţii) este un om care trăieşte pentru prezent, pentru el, un om care nu este dispus să sacrifice nimic, pentru că sacrificiul – de timp, de sine, de orice – nu are sens logic.

Lipsa de ideal nu este suficientă însă celor care îşi propun lichidarea spirituală şi demografică a occidentului european. Promovarea fără limite a pornografiei, a comportamentului deviant, a violenţei care de multe ori are accente evidente de sadism, sunt parte a programului deliberat de distrugere a culturii tradiţionale. La toate acestea se adaugă, bineînţeles, infanticidul, sub forma zecilor de milioane de avorturi realizate în ultimele decenii, de către oameni care altminteri se înduioşează de soarta unui porcuşor de Guineea sau de dispariţia urangutanilor din Borneo.

România în actualul context

Iar noi ne-am integrat în această Europă. Am crezut că vom cina la Versailles sau la Potsdam cu urmaşii lui Louis Quatorze sau Friedrich der Große şi am nimerit pe uşa din spate la parada gay.

După douăzeci şi ceva de ani de la căderea comunismului, nu mai avem industrie naţională, nu mai avem păduri, nu mai avem minerit. Ca şi condiţii ale acceptării în Turnul Babel, am dat pe mâna altora tot ce prezenta interes pentru ei, am închis restul şi am vândut la fier vechi. Am exportat tot, până şi oamenii, populaţia ţării scăzând cu peste trei milioane de oameni în două decenii. Avem însă datorii faţă de cei care au fost suficient de generoşi să ne ajute să ajungem în situaţia asta.

Nu putem nici pleca de bună voie. Presupunând prin absurd că o astfel de tendinţă ar fi tolerată de un sistem care lichidează fizic orice împotrivire la înălţarea noului Turn Babel, inventând pretexte ca să invadeze şi să omoare milioane de oameni în ţări ca Afghanistan, Irak, Libia, Siria, deci presupunând că României ca şi ţară de periferie i-ar fi acceptată o ieşire parţială din sistem, la ora actuală noi nu am mai fi în stare să ne descurcăm de unii singuri, cel puţin nu pe termen scurt. O ieşire masivă de capital, închideri ale firmelor străine care angajează la ora actuală ceea ce a mai rămas din forţa de muncă a ţării ar fi extrem de dureroasă. Sunt mai degrabă sceptic că România, cu situaţia ei economică şi la dimensiunea sa, s-ar putea salva individual din contextul descris mai sus.

Ca să ne salvăm pe noi înşine trebuie să ne salvăm împreună cu celelalte ţări din Europa Centrală şi cea de Răsărit, într-un sistem capabil politic şi economic să facă faţă proiectului Babel – Noua Ordine Mondială. Iar pentru aceasta e nevoie de o schimbare de paradigmă în Centrul Europei, la Berlin şi, poate, la Paris şi de recrearea unei lumi multipolare.

În mijlocul unei mări agitate nu-ţi părăseşti nava care ia apă căutându-ţi salvarea într-o bărcuţă de salvare decât în ultimul moment, când eşti sigur că nu se mai poate face nimic. Ca să ne salvăm nu trebuie să părăsim Europa, ci trebuie să încercăm să o regândim şi să o salvăm.

sursa: www.vestul.ro

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest