Infanteriști români – pușcași sovietici. Din istoria pregătirii de luptă a diviziei „Tudor Vladimirescu” (dec. 1943- martie 1944)

Scopul acestui articol este de a creiona tabloul închegării primei divizii de voluntari români din Armata Roșie ca mare unitate luptătoare, de a evidenția intersecția dintre paradigma militară românească din prima jumătate a secolului al douăzecilea pe de o parte, paradigmă caracterizată prin ostilitate față de inițiativă, prin lipsa de colaborare între arme și între eșaloane precum și prin lipsa de suplețe și manevrabilitate și, pe de altă parte, paradigma militară sovietică cu a sa tendință către echilibrul exemplar dintre masivitate și manevrabilitate, dintre disciplină și inițiativă și cu înclinația sa definitorie către colaborare pe toate planurile artei și organizării militare. Vedem această intersecție ca pe una primordială și fundamentală în istoria armatei române, armată care pe baza acestei ”întâlniri” va accede în deceniile de după 1945 la contemporaneitatea militară sub a cărei zodie se găsește și astăzi.

Sursele pe care le folosim sunt limitate prin însăși natura lor. Absența documentelor de arhivă originale ale diviziei, aferente intervalului de referință, în fondul omonim păstrat la arhivele militare române, face ca cel dintâi izvor după volumul și calitatea informației conținute să fie gazeta marii unități – Înainte, primul organ de presă divizionar din istoria armatei române, publicație care datorită problemelor extrem de acute și de bazale la a căror rezolvare era chemată să contribuie activ se constituie într-o cronică a construcției militare de o deosebită acuratețe și elocvență, fiind scutită în bună măsură de anchilozarea semiotică și de ruperea de realitatea factuală caracteristice pentru presa militară comunistă de după război. A doua sursă utilizată este Registrul Istoric al diviziei care, prin natura sa cronologică, oferă un mijloc de verificare și de calibrare a datelor din periodicul marii unități precum și informații prețioase despre structura organizatorică a diviziei. Informații și perspective utile se găsesc și în cele câteva lucrări care tratează istoria marii unități, monografia colonelului Constantin Nicolae, Năzuințe împlinite. Itinerar eroic al diviziei Tudor Vladimirescu-Debrețin, apărută la editura Militară în anul 1981 fiind cea mai substanțială contribuție la subiect. Comparația dintre devenirile prin care trecea noua mare unitate românească și evoluțiile din sânul armatei regale române din aceeași perioadă, identificarea elementelor de continuitate și de discontinuitate dintre aceste două ipostaze militare românești au fost fundamentate prin consultarea unor lucrări normative emise de Marele Stat Major român, cum ar fi Directivele pentru instrucția în armată în anul 1944 și broșura cu Constatări și învățăminte din operațiunile desfășurate în Transilvania, Ungaria și Cehoslovacia 1944-1945 (aceasta din urmă, după cum afirmă și autorii ei, nefiind altceva decât repetarea concluziilor trase din 1941 până în prezent.[1]) cât și a unor documente de analiză și sinteză din arhivele militare, documente care reliefează deosebirile principiale dintre stipulațiile doctrinare militare românești și cele sovietice.

————–

Procesul de pregătire de luptă al Diviziei Tudor Vladimirescu a început la 5 decembrie 1943, când instalarea în tabăra de la Selți (30 de km S-E de orașul Riazan, în bivuacul de vară al Școlii de Ofițeri de Infanterie din localitate, pe malul râului Oka), construirea bazei materiale, aclimatizarea și primirea armamentului și a echipamentului a lăsat locul unui program-șoc de instrucție cu durata de 45 de zile ce urmărea instrucția individului și a grupei precum și aplicații cu plutonul, compania și batalionul.[2] Această activitate s-a făcut sub directa îndrumare a instructorilor sovietici care, în primă fază, împreună cu omologii români, au realizat primele încercări de sinteză doctrinară prin eforturile de armonizare a regulamentelor românești cu cele sovietice.[3] Programul de instrucție s-a desfășurat în condiții grele de iarnă, câte 12 ore/zi, multe exerciții desfășurându-se pe timp de noapte [4] – modalitate de instrucție și de luptă profund neglijată până la acel moment în armata română dar cultivată cu predilecție în armata roșie.[5]

Prima aplicație cu statul major al diviziei a avut loc între 14 și 16 decembrie 1943 [6] și a avut ca scop cuantificarea gradului de pregătire a cadrelor de stat major precum și antrenamentul la marș și la luptă al acestora la începutul perioadei de instruire. Cu această ocazie, printre plusurile remarcate de evaluatorii sovietici (aplicația a fost condusă de generalul locotenent Victor Țîganov comandantul pentru școli al regiunii militare Moscova), s-au numărat: bunăvoința de a învinge greutățile câmpului de luptă, rezistența, calmul și spiritul de ordine. Deficiențele s-au dovedit a fi cele generate de viciile tradiționale ale organismului militar românesc: slaba organizare în vederea scopului, lipsa de dinamism, de interes și de perseverență. Sunt grăitoare în acest sens cuvintele din articolul de fond al numărului al treilea al gazetei diviziei în care se sintetizau învățămintele aplicației ce aduceau în atenție faptul că un șef sau ostaș, în orice situație s-ar afla, nu are dreptul să spună că nu și-a putut face datoria fiindcă i-a lipsit masă de scris, mijloc de transport sau altceva care ar putea să-l ajute. Fiecare trebuie să depună interes și să se descurce singur și cu mijloacele pe care le are la un moment dat.[7] În numărul al patrulea al publicației, continuându-se analiza exercițiului se plusa, considerându-se că Ceea ce este și mai rău este că mulți n-au luat în serios aplicațiunea.[s.n. – A.S.][…] unii din participanți n-au știut nici măcar ora începerii atacului.[8] Deși aplicația a fost notată cu calificativul ”bine” de către comisia sovietică, tarele caracteristice, istorice, ale statelor majore române: lipsa de răspundere a șefului de stat major față de decizia pe care o pregătește, anonimatul lucrărilor și lipsa de specializare a ofițerilor de stat-major români,carență ce își are rădăcina în principiul interșanjabilitățiilor complete, specific doctrinei militare franceze, însărcinarea statelor majore cu problemele asigurării materiale precum și lipsa oricăror preocupări pentru conducerea în secret a acțiunilor militare[9] au fost evidențiate pregnant cu această primă ocazie prin intersecția cu doctrina de stat-major sovietică care încredința șefului de stat major poziția de prim locțiitor al comandantului (responsabilizându-l astfel în raport cu decizia pe care o pregătea dar pe care și-o și asuma în aceeași măsură cu comandantul) și care elibera statele majore de sarcinile pe linie administrativă.[10] Este de remarcat în acest sens că această primă intersecție între cele două tradiții de stat major nu a rămas o experiență amputată și izolată de evoluțiile ulterioare, la finele anului 1947 atunci când se preconiza adoptarea doctrinei sovietice de stat major în armata română, prescriindu-se drept documentație de bază, până la elaborarea unor noi traduceri și instrucțiuni, regulamentul sovietic al funcționării statelor majore în campanie în forma folosită de diviziile de voluntari.[11]

Între 23 și 24 decembrie 1943 s-a desfășurat prima aplicație tactică cu trupe în teren a diviziei. Cu tema ”batalionul în atac cu trecerea unui râu înghețat contra unui inamic fortificat”, execuția acesteia a lăsat de dorit în primul rând în ceea ce privește responsabilitatea micilor comandanți, a șefilor de plutoane, care nu-și cunoșteau nici măcar misiunea imediată fiind insuficient instruiți și insuficient îndrumați de către comandanții de companii și batalioane.[12] Deficiență congenitală a armatei regale române, superficialitatea pregătirii acțiunilor de luptă, pregătire care de multe ori se realiza fără contact direct cu terenul, din punctele de comandă și care nu era verificată la eșaloanele din subordine [13], s-a suprapus în această circumstanță peste particularitatea că, ridicați în funcțiile respective din masa soldaților și gradaților, proaspeții comandanți de plutoane au adus cu ei la comandă tarele rezultate din caracterul extrem de deficitar și de înapoiat al instrucției trupei în țară: reprimarea individualității ostașului, discriminarea acestuia în raport cu cadrele în ceea ce privește hrana, pedepsele corporale generalizate și prăpastia cultivată între statutele sociale ale celor două categorii se transformaseră de-a lungul deceniilor în lipsă de încredere în superiori și pe cale de consecință în lipsă de inițiativă și de elan conștient. Așa cum remarca generalul Nicolae Cambrea, comandantul diviziei, cu această ocazie „Trebuie priceput o dată pentru totdeauna că o trupă care nu știe ce are de făcut nu va putea să dea maximum de efort și de randament nici la aplicațiuni nici pe câmpul de luptă. Este timpul ca toți să înțeleagă că Divizia noastră se deosebește și trebuie să se deosebească de vechea armată română. Ostașii din Divizia I-a ”Tudor Vladimirescu” sunt voluntari, marea lor majoritate sunt conștienți de misiunea istorică a noastră. […] Cu atât mai mult deci, o asemenea armată are dreptul și trebuie să știe până în cel mai mic amănunt ce are de făcut. Și cu cât ei vor cunoaște mai bine misiunea de îndeplinit, cu atât mai bine va fi pentru ei, adică se va economisi sânge și vieți inutile [sic!] pierdute”.[14] Cu ocazia acestui prim exercițiu tactic major a mai ieșit în relief și rolul locțiitorilor politici ai comandantului, categorie folosită acum în premieră într-o acțiune militară românească și care, în condițiile de pregătire tactică precară a militarilor diviziei au îndeplinit funcția extrem de importantă de sprijinitori morali și de mobilizatori ai camarazilor lor, performanța ostășească a subunităților în care aceștia au acționat cu tragere de inimă și cu responsabilitate făcând saltul de la rău la bine așa cum relevă un ofițer participant la aplicație în paginile gazetei diviziei: În general acolo unde locțiitorii au fost în capul lor, subunitățile s-au mișcat bine. Ei au dat un stimulent camarazilor lor și i-au făcut să acționeze la fel ca ei. Acolo unde n-a fost așa, lucrurile n-au mers bine.[15] Directiva de instrucție a armatei regale române pe anul 1944 vine și ea să releve importanța factorului educativ exact la momentul în care voluntarii români din URSS experiau pentru prima data realitatea aparatului politic, însă, din păcate, principiul enunțat în aceasta după care instrucția și educația trebuie să se completeze reciproc, numai astfel putându-se forma conștiința personală a luptătorilor și recomandarea făcută ofițerilor români că numai exemplul însuflețit al șefilor, fermitatea, comunitatea lor de viață cu ostașii […] deschide drumul instructorilor în inima soldaților [16] vor rămâne literă moartă până după sfârșitul războiului, organul tutelar militar român operând doar o nuanțare a conceptului de dresaj preluat din tradiția militară germană pe care, continuând să-l statuteze formal ca paradigmă cheie a procesului educativ în armată, îl ”îmblânzește” printr-o retorică cu privire la necesitatea și binefacerile camaraderiei, minimizându-i sensul îndeobște acceptat de instrucție mecanicistă.[17] În aceste condiții de eclectism doctrinar superficial asamblat și limitat doar la niște enunțuri tipărite, fără o soluție practică asemănătoare sistemului sovietic al aparatului politic, starea de spirit improprie luptei moderne [18] a ostașului armatei române nu avea cum să fie ameliorată până la finele celei de-a doua conflagrații mondiale.

Procesul pregătirii de luptă în divizia ”Tudor Vladimirescu” a continuat și la cumpăna dintre anii 1943 și 1944. Astfel, numărul din 13 ianuarie al gazetei ”Înainte” sintetizând și prezentând învățămintele reieșite din aplicațiile de până la acel moment începe prin a scoate în evidență carențele ofițerilor români în ceea ce privește lucrul cu harta pe care nu o echipează cu detalii suficiente pentru a releva geometria unei situații și pe care nu o toaletează corespunzător. Tot din acest registru se observă că trebuie accentuat foarte mult asupra importanței pe care o prezintă recunoașterea terenului la inamic [19], caracterul deficitar al cercetării fiind o marcă specifică a armatei române în cel de-al doilea război mondial pe fronturile căruia, nu o dată, mari unități române au executat acțiuni ofensive cunoscând numai 10% din amplasamentele și din organizarea dispozitivului dușman, atrăgând după sine pierderi foarte mari și înfrângeri.[20] Mai mult, chiar trupele și micii comandanți din armata română manifestând un dezinteres suveran pentru cercetarea de luptă, aceasta făcându-se, atunci când se făcea, numai din imboldul marilor unități, fără nici un fel de inițiativă din partea comandanților din linia întâi [21] atitudine aflată flagrant în opoziție cu importanța pe care cercetarea de luptă o avea în armata sovietică, unde deseori se pornea la atac cunoscând cca. 80% din dispozitivul inamic.[22] O discrepanță doctrinară decisivă între concepția tactică românească și cea sovietică iese acum pentru prima dată la suprafață când se aduce în atenție noutatea faptului că în tactica sovietică principalul se pune pe completarea până la saturație a frontului, rezerve mai mari nelăsând decât marile unități [23] superioare diviziei. Preceptul regulamentar al participării obligatorii, masive și simultane de la începutul și până la sfârșitul luptei a mijloacelor de foc ale infanteriei[24] intra în opoziție cu eșalonarea excesivă a forțelor în tactica armatei române și făcea ca de multe ori păstrarea de rezerve la fiecare eșalon, după regula ternară, să găsească în linia întâi, la începutul atacului, numai 1/7 din infanteria unei divizii, fapt care echivala, în condițiile specifice ale celui de-al doilea război mondial de saturare cu foc a câmpului tactic, cu o veritabilă desconsiderare a principiului artei militare de economie a forțelor conform căruia mijloacele trebuie să fie adecvate scopului.[25] Mai mult, suprasaturarea cu trupe a adâncimii tactice a tuturor eșaloanelor creată prin lăsarea excesivă de rezerve provoca pierderi inutile oferind aviației și artileriei inamice ținte extensive și crea un climat de inactivitate, de pasivitate, la grosul eșalonat al trupelor.[26]

Pregătirea de luptă a diviziei a continuat să se desfășoare în a doua jumătate a lunii ianuarie pe paliere din ce în ce mai specifice și mai complexe. Dacă la 15 ianuarie se anunța organizarea în divizie a cursului pentru sanitari și brancardieri ce urma să fie audiat de 78, respectiv 148 de voluntari care vor fi deprins tactica serviciului sanitar al Armatei Roșii precum și elemente de chirurgie, anatomie, fiziologie, igienă și epidemiologie,[27] la 17 ianuarie avea loc prima tragere reală a Regimentului 1 artilerie al diviziei, tragere în urma căreia generalul Melnikov, ”tutorele” sovietic al marii unități românești a mărturisit că ”Am venit cu teamă la poligon. Mă așteptam să văd proiectile împrăștiate în toată zona din față. Dar cu atât mai mare este satisfacția mea când constat că artileriștii răspund atât de precis și de repede. Ofițerii și soldații artileriști au învățat într-un timp atât de scurt să-și trimită proiectilele acolo unde vor ei. Dvs. sunteți pregătiți pentru război. Și dvs. vă veți trimite proiectilele pe obiectiv, asupra nemților.”[28] evidențiind pe această cale aptitudinile tehnice exemplare, native, certificate istoric, ale artileriștilor români. Nu aceleași rezultate pozitive le-a dat și prima tragere cu aruncătoarele batalionare de 82 mm desfășurată pe 16 ianuarie 1944, ocazie cu care lipsa de instrucție a servanților, incapacitatea lor de a folosi aparatele de ochire ale pieselor, a dus la lipsa de disciplină în trageri, la pierderea timpului și la risipa inutilă de muniții, unii servanți trăgând chiar mai bine cu ochiul liber decât cu luneta aruncătorului.[29] Aceste diferențieri majore în nivelul de instrucție al unităților diviziei scot în evidență faptul că, la finalul perioadei intensive de pregătire de 45 de zile desfășurată în marea unitate românească între 5 decembrie 1943 și 23 ianuarie 1944, încă nu se realizase o coeziune reală a militarilor diviziei și nu se forjase un spirit de corp robust, elemente fundamentale pentru obținerea unui progres omogen în procesul pregătirii de luptă, fapt ce reiese și din tonul vehement, oarecum disperat, al articolului de fond din numărul 10(18) al gazetei Înainte, articol în care se afirmă că ”Trebuie pus capăt odată acestei atitudini de neglijență și nepăsare. Nu se poate ca o minoritate neînsemnată a voluntarilor să stânjenească activitatea întregii divizii.[…] Cei care au dat dovadă de interes și inițiativă au urmat cu strictețe programul și rezultatele s-au putut constata în timpul aplicațiilor. Astfel, zilele trecute au dat cu succes examenul unitatea de artilerie comandată de dl. maior Petrini, unitatea medico-sanitară comandată de dl. cpt. dr. Brăileanu și alte multe unități. În mijlocul trupei avem de asemeni multe exemple de dragoste și dârzenie în însușirea cunoașterii și mânuirii armelor. […] Perioada de instrucție se apropie de sfârșit.Fiecare trebuie să-și facă datoria pe deplin în lupta în care am intrat de bunăvoie. […] Cei care împiedică mersul normal al instrucției vor mări jertfele noastre pe front, vor lungi statul nostru aici și suferințele celor de-acasă. Astfel de oameni n-au ce căuta în mijlocul nostru.[30]

Slaba închegare a diviziei era cauzată la acest moment și de persistența tarelor specifice armatei regale române, remarcându-se cu precădere slaba cooperare dintre diversele arme, eșaloane și servicii. Așa cum remarca comandantul diviziei, lt.col. Nicolae Cambrea, în articolul său din numărul din 25 ianuarie 1944 al gazetei marii unități ”Pe câmpul de luptă colaborarea între arme, diferite unități și servicii este condiția esențială a succesului. Fără colaborare eforturile se împrăștie, în loc să se însumeze și acțiunea pierde din eficacitate, din forță și din regularitate normală în desfășurare. La aplicațiuni, această noțiune este prea desconsiderată.[s.n. – A.S.] Nu rare au fost cazurile în care s-a constatat că: artileria nu știe ce face infanteria și invers; inginerii unităților pregătiseră lucrările însă nu le comunicaseră la nimeni; șeful transmisiunilor nu aflase încă punctul de comandă; serviciile nu cunoșteau nevoile de hrană, muniții și evacuări. […] Fiecare din cei în cauză așteaptă să i se comunice ceea ce îl interesează în loc să alerge singur și să realizeze astfel colaborarea.[31] O mărturie elocventă a nivelului tradițional precar pe care colaborarea dintre arme și unități pe câmpul de luptă îl atingea în armata regală română se regăsește în evocarea făcută în conferința introductivă a cursului de tactica infanteriei ținut în cadrul Cursului de perfecționare a coloneilor, seria I, 1948, ocazie cu care conferențiarul a simțit nevoia să amintească: ”Ne e cunoscut aproape fiecăruia dintre noi când greul ne încerca în sectoarele pe care le comandam și când în sectoarele vecine era liniște și cerând în extrem ajutoarele sectoarelor vecine, ni se răspundea sadic ”rezolvă-ți singur problemele”.”, pentru ca mai departe să remarce necesitatea cooperării așa cum o puneau rigorile contemporane ale luptei armate și să îndemne la contemplarea modelului sovietic: ”Să ieșim din aceste ziduri chinezești și să înțelegem că acțiunile moderne de luptă pot duce câteodată infanteria la necesitatea de a lupta în condițiuni foarte grele, cum e lupta în încercuire. Să facem ceea ce au făcut camarazii noștri infanteriști din Armata Roșie, să ne dăm ajutor reciproc și camaraderesc, să nu uităm acest factor moral de o importanță covârșitoare în acțiunile moderne […].[32] Concluziile Marelui Stat Major român trase la finalul celui de-al doilea război mondial cu privire la performanța armatei regale române vin să întărească aceste considerații, broșura de Constatări și Învățăminte emisă de organul militar suprem de concepție al armatei române specificând că, adesea, pregătirea și executarea atacurilor a eșuat pentru că ”[…] planul de cucerirea terenului și cooperare a infanteriei cu artileria a fost întocmit în puntul de comandă, după hartă” iar nu ”pe baza constatărilor precise făcute în teren[33] și că ”comandanții de mari unități n-au controlat organizarea atacului și n-au luat din vreme măsuri de îndreptare[34] confirmând astfel autenticitatea și adâncimea tribulațiilor trăite în acele clipe de foștii prizonieri care se străduiau pe pământ străin și în plin război mondial ca, pentru prima dată, să transforme cultura militară românească cu spiritul ei de superficialitate și de dispreț pentru cauză și pentru viața celuilalt într-o cultură militară a rigorii, a conștiinței și a demnității ostășești inerente marilor fricțiuni materiale și morale specifice câmpului de luptă de la jumătatea secolului al XX-lea.

Finalul programului-șoc de instrucție de 45 de zile desfășurat în divizie între 5 decembrie 1943 și 23 ianuarie 1944 a fost marcat de o amplă aplicație cu trupe în teren având tema: lupta pe timp de noapte a regimentului de infanterie în încercuire și ieșirea din încercuire. Organizată pentru a ”verifica felul cum comandanții de unități își conduc unitățile și felul cum s-au pregătit ostașii noștri pentru lupta grea de pe front” [35], aceasta a supus trupele și comandamentele unui efort deosebit pentru nivelul lor de pregătire, presupunând o staționare în zăpadă de 10 ore urmată de un marș de 10 km prin zăpadă afânată. Dacă comandantul de regiment și statul major al acestuia au planificat foarte bine acțiunea, condițiile dificile, asemănătoare cu cele ale câmpului tactic au făcut ca militarii ”care erau învățați să nu puie nimic de la ei, să nu gândească, să facă numai atât cât le-a spus comandantul și pentru toate fleacurile să vină la el să-l întrebe ce să facă […]”[36] precum și micii comandanți care ”au căutat să lucreze de unii singuri, fără legătură cu ceilalți[37] să se găsească în situații critice reieșite din caracterul specific al luptei moderne în care focul și manevra, ca factori determinanți ai succesului, sunt exacerbați și în care inițiativa și colaborarea în luptă sunt condiții sine qua non pentru atingerea scopului. Aceste deficiențe constatate în procesul pregătirii de luptă a Diviziei ”Tudor Vladimirescu”, racile perpetue ale formării și educației ostășești a militarilor români indiferent de grad: lipsa de inițiativă, desconsiderarea colaborării în luptă, precum și teama viscerală de încercuire (văzută ca o situație tactică fără ieșire) [38]s-au menținut în armata regală română până după sfârșitul celui de-al doilea război mondial și s-au găsit, la momentul despre care vorbim, în opoziție directă cu spiritul manevrier și ofensiv prescris de arta militară sovietică care cerea ca fiecare atac să ducă la învăluire și la încercuire prin manevrarea flancurilor și a spatelui inamic.[39]

O altă problemă ieșită la suprafață o dată cu această aplicație majoră a fost aceea a disciplinei și a capacității etico-morale a cadrelor. Obișnuiți cu tratamentul preferențial de care se bucurau ofițerii în armata regală română (tratament care impusese o cultură a discriminării ce a  săpat o prăpastie între ofițer și ostaș) și confruntați cu eforturile fizice neobișnuite solicitate de o aplicație în teren ce se desfășura în condițiile luptei în încercuire, noaptea și pe timp de iarnă în condițiile lipsei unui antrenament la marș sistematic, multe din cadrele Diviziei ”Tudor Vladimirescu” au manifestat o conduită improprie calității lor militare și misiunii primite. Așa cum releva șeful de stat major al diviziei, lt.col. Iacob Teclu în articolul în care sintetiza învățămintele reieșite din aplicație „Datoria comandanților era să încurajeze trupa, s-o stimuleze, s-o ajute ca să suporte mai ușor greutățile. Au făcut așa toți comandanții? Nu! Mulți s-au gândit numai la persoana lor […] Acest lucru nu se face fără sacrificii! Nu-l veți face umblând cu sănii și lăsând trupa de capul ei! Ați fost puși să faceți acest efort fizic, dar v-ați supărat și profitând de întuneric nu v-ați executat misiunea. Așa vreți să luptați pe front, cu chiul și șmecherii?[…] Am mai constatat lipsa de disciplină. Nu o indisciplină de formă, ci una de fond.”[…] Cum ai dat un ordin, de îndată începe: ”Îmi dați voie să raportez…” și înșiră o grămadă de lucruri prin care caută să arate că ordinul nu e bun, că el știe mai bine. Prea mulți se cred mai deștepți decât comandanții lor.[…] Să facă cât mai puțin și să profite cât mai mult, asta este lozinca lor. Este vechea învârteală și șmecherie din țară, de care nu s-au vindecat unii, care încearcă să o facă și în Divizia noastră.[40] Delăsarea și apatia omniprezente încă în marea unitate românească se făceau simțite în această perioadă și prin proasta îngrijire a materialului, mai precis a cailor primiți în cursul lunii ianuarie pentru tractarea săniilor folosite la aprovizionarea unităților în condițiile în care situația meteorologică nu permitea folosirea constantă a autocamioanelor. Ținerea în frig și fără mâncare a animalelor după eforturile mari depuse pentru tragerea săniilor pline prin zăpadă, neglijarea lor, a dus, la câteva zile de la primire, la pierderea a 50% din greutate de către toți caii diviziei, 10 dintre ei fiind chiar scoși din serviciu din cauza rănilor provocate de proasta înhămare. ”Iată cum singuri ne facem un rău ireparabil. Iată cum singuri desființăm ajutoarele noastre cele mai prețioase. Această situație nu poate continua mai departe.”, scria maiorul Mircea Haupt în paginile gazetei Înainte din 28 ianuarie 1944.[41]

Întrebuințarea pionierilor în luptă la nivelul regimentului de infanterie a fost încă un registru în care aplicația din 22-23 ianuarie 1944 a scos la iveală probleme semnificative. Astfel, dacă o subunitate divizionară de pionieri dată în sprijin regimentului ce lupta în încercuire a fost folosită pe altă direcție decât pe cea principală și în misiuni ce reveneau de drept pionierilor de infanterie, regimentari, o a doua subunitate de pionieri care avea ca misiune construcția unui punct de comandă al Diviziei a primit misiuni de infanterie, fiind folosită în lupta de străpungere a încercuirii. ”Prin aceasta”, conchidea căpitanul N. Haralambie, ”se poate afirma că vechea metodă de lucru în câmpul tactic privitor la întrebuințarea pionierilor persistă încă în ideea că aceștia sunt niște ”corvagii”, dându-li-se misiuni întâmplătoare și de umplutură.[42] Marele Stat Major român vine să confirme această tară sistemică a artei militare românești prin concluziile pe care le trage, la finalul războiului, arătând că pe câmpurile de luptă ale celei de-a doua conflagrații mondiale, în armata română, „Regimentele, în majoritatea cazurilor, n-au folosit unitățile de pionieri organice în lucrări de specialitate (deși au fost numeroase situații favorabile), ci le-au consumat în misiuni de infanterie.[43]

Aplicația tactică de noapte cu trupe în teren cu tema luptei regimentului de pușcași în încercuire, exercițiu care a testat potențialul combativ al tinerei divizii române de voluntari după 45 de zile de instrucție intensă a scos la iveală lipsuri serioase în pregătirea de luptă a militarilor români. Ridicați, în marea lor majoritate, din rândul ostașilor și gradaților la comenzi de subîmpărțiri și subunități, asupra acestora nu puteau să nu planeze tarele sistemice ale vechii armate române în care cultul discriminării, obedienței totale și favoritismului era înscăunat drept principiu formator de bază, creând astfel un militar rupt de rigorile spirituale și materiale ale câmpului de luptă. Comisia sovietică care a analizat rezultatele muncii voluntarilor români a decis în primă fază prelungirea cu zece zile a perioadei-șoc de instrucție[44], ulterior îmbunătățirea pregătirii militare având a fi continuată până la plecarea diviziei pe front.

În paralel cu eforturile depuse pentru instruirea și educarea militarilor, în divizie s-au dezvoltat pas cu pas atât instrumentele administrative precum și dotarea cu noi tipuri de echipamente militare. La 29 ianuarie 1944, prin ordinul 595/1944 al NKVD, sunt precizate atribuțiile Tribunalului Militar al marii unități care ”va judeca după legea și procedurile române[45], iar unitațile și subunitățile de cercetași și pistolari din divizie primesc sky-uri pentru întreg efectivul, echipament absent în marile unități de infanterie ale armatei regale române.[46]

Un moment marcant pentru pregătirea de luptă a diviziei și pentru istoria militară românească în ansamblul ei l-a constituit înălțarea în gradul de sublocotenent a voluntarilor români care urmaseră cursurile școlii de ofițeri de infanterie de la Riazan, a celor care urmaseră cursurile școlii de artilerie și geniu organizate în tabăra diviziei precum și a elevilor plutonieri cu termen redus care absolviseră școlile de ofițeri de rezervă din țară. Selecționați de comanda marii unități românești dintre cei mai capabili voluntari, plecați din divizie la 3 decembrie 1943, ei au fost primii militari români ridicați dintre țărani, muncitori și intelectuali săraci la grade ofițerești precum și primele cadre militare românești pregătite pentru comandă pe baza pedagogiei militare sovietice, a științei și artei militare sovietice perfect adaptate cerințelor războiului contemporan. Celor cca. 330 de infanteriști (promoția ”Mareșal Klim Voroșilov”) și 80 de artileriști și geniști (promoția ”Transilvania”), în total 406 de tineri ofițeri români, li s-a adresat în ziua de 1 februarie 1944 comandantul diviziei, colonelul Nicolae Cambrea, cu cuvintele „Ziua de 1 februarie 1944 este o zi de înaltă sărbătoare, o zi care intră în istoria primei divizii române de voluntari și a armatei române de mâine. Această zi este un simbol. […] Din fiii poporului român, din țărani și muncitori, munciți și chinuiți, care se nășteau la umbra porumbului și munceau la coarnele plugului, se ridică prima promoție de ofițeri. […] În armata noastră tresa de ofițer se obținea cu mare greutate, greutatea pentru omul sărac și merituos care nu putea să fie dat la învățătură; greutate după învățătură fiindcă numai cei ajunși puteau intra în școala militară.[47] pentru a adăuga că „Cei merituoși vor umple școlile și se vor înălța la toate rangurile de activitate însănătoșind și transformând viața țării. Dacă vor avea lipsuri în ceea ce privește manierele de salon, vă vor arăta în schimb că știu să mânuiască pușca, automatul, aruncătorul, că sunt îndrăzneți în atac și tari în apărare. Vor avea poate greșeli de gramatică, dar glonțul lor nu dă greș și comanda lor este sigură.[48]

Procesul de formare a cadrelor necesare bunei funcționări a marii unități românești a continuat la începutul lunii februarie 1944 cu trecerea în controalele diviziei a primilor trei preoți militari. Astfel, la 9 februarie s-au întors de la Moscova, unde fuseseră hirotonisiți de ”Î.P.S. Sergiev, Mitropolit al Moscovei și Patriarh al Marei Rusii[49], foștii ostași voluntari Brânzei Teodor, Vintilă Constantin și Baciu Gheorghe, seminariști din țară, care, acum cu gradul de căpitani ”au înțeles să pună crucea în serviciul poporului”.[50]

Tot în această etapă, la 10 februarie 1944, ia ființă și școala de cadre a diviziei care, până în toamnă va instrui și pregăti 6 promoții de comandanți de grupă [51] iar la 11 februarie ”lichidarea analfabetismului la noi în divizie” este dată ca fiind ”aproape de sfârșit” o dată cu absolvirea primei promoții a școlii de alfabetizare ce fusese creată la 6 decembrie 1943. Cursurile acestei școli se țineau de 3 ori pe săptămână.[52]

Aplicațiile cu trupe în teren au continuat și pe parcursul lunii februarie. La 15 ale lunii a avut loc exercițiul tactic dedicat luptei batalionului de infanterie în distrugerea sau neutralizarea unei zone de cazemate inamice. Întârit cu două divizoane de artilerie, cu bateria de aruncătoare de 120 mm, bateria de tunuri antitanc batalionare de 45 mm, o baterie de tunuri regimentare de 76 mm și cu plutonul de pionieri și după o pregătire de artilerie, batalionul de infanterie (în cadrul regimentului) a izolat prin focul executat cu totalitatea mijloacelor la dispoziție cazematele din sectorul său de atac, mai puțin cea centrală asupra căreia s-a năpustit grupa de asalt care a aruncat în aer rețeaua de sârmă ghimpată și apoi cazemata propriu-zisă. Ulterior cuceririi cazematei centrale focul concentrat pe cazematele din flancuri a fost mutat astfel încât să le izoleze pe acestea de cazemata din adâncime facilitând debușarea la atac a batalionului, cucerirea cazematelor de flanc și, prin urmare, ocuparea aliniamentului principal al fortificației dușmane.[53] Exercițiul a constituit un succes, fiind evaluat, mai ales în ceea ce privește latura pionieristică, cu calificativul ”foarte bun” de către comandantul diviziei.[54]

Primul concurs de snaiperi pe divizie ținut în 18 februarie 1944 a relevat proasta pregătire a militarilor români în această specialitate sensibilă pentru care în armata regală română nu exista nici un fel de preocupare sistematică și de cultură specifică. Din cei 36 de militari care constituiau plutonul de lunetiști al diviziei, 23 nu loviseră ținta deloc, iar din 180 cartușe trase doar 17 își atinseseră obiectivul. ”Snaiperii noștri”, se remarca în gazetă, „s-au prezentat la concurs plictisiți, lipsiți de ambiția întrecerii.[55] Printre cauzele acestei situații erau reliefate proasta selecție a lunetiștilor precum și neglijarea instrucției speciale necesare formării acestora.[56]

Pregătirea de luptă a continuat să se desfășoare pe planul verificării și consolidării capacității de luptă a batalioanelor. La 21 februarie 1944 a avut loc exercițiul tactic cu trupe în teren cu tema atacului batalionului întărit de pe baza de plecare. Temă de mai mare complexitate și amploare tactică decât cea a exercițiului anterior ce viza distrugerea unei zone fortificate (exercițiu cu un pregnant caracter tehnic), cu această ocazie au reieșit din nou la suprafață viciile funciare ale soldatului român. Neîncrederea adânc înrădăcinată în mai bine de o sută de ani de istorie militară modernă a ostașilor români în comandanții lor, neîncredere cauzată de discrepanțele cultivate între statutele sociale ale celor două categorii și de conștiința perpetuă a faptului că sunt mai prost înarmați și echipați decât inamicul au inoculat profund în spiritul de luptă al armatei române teama de atac și șovăirea în fața oricăror greutăți apărute pe câmpul de luptă. Astfel, relatarea sublocotenentului Constantin Lazăr Ionescu făcută în ziarul marii unități arată că ”[…] în timpul atacului ostașii n-au păstrat aceeași voiciune ca la plecare de pe bază. N-au profitat de focul dens al artileriei pentru a se apropia cât mai mult de linia de foc a inamicului ca apoi dintr-un salt să intre în poziția lui. Întârzieri pe obiectivele cucerite, lipsind inițiativa comandanților de mici unități. Semnele și semnalele au fost inexistente la comandanții de plutoane și companii. Nu s-a văzut o mai bună combinare a focului cu mișcarea, multă muniție fiind aruncată în vânt, descoperindu-se ținte neperforate, din care cauză pe al doilea obiectiv o parte din ostași nu mai aveau muniție.[…].”[57]confirmând o stare de fapt ce era profund resimțită și în armata regală română, anume, aceea a așa ziselor ”inaptitudini generale ale soldatului român[58] care ”se teme de focurile propriei sale artilerii: rămâne la distanță prea mare, nu debușează imediat după ridicarea tragerilor neexploatând efectul de remanență al neutralizării[59] și nu știe ”să-și mânuiască cu dibăcie focurile […] pentru a se strecura și surprinde pe inamic și mai ales nu are elanul necesar unor astfel de operațiuni”.[60] Comandantul diviziei de voluntari, colonelul Nicolae Cambrea, își manifesta la rândul său dezamăgirea față de lipsa de elan și de inițiativă de care au dat dovadă proaspeții ofițeri – comandanți de plutoane cu ocazia acestei aplicații. ”Aceștia”, spunea colonelul Cambrea, ”au fost aproape inexistenți și aceasta cu atât mai surprinzător cu cât sunt în majoritate ofițeri tineri de la Școala din Riazan, unde au învățat altfel conducerea plutonului.[61] S-a remarcat cu această ocazie și proasta amplasare în dispozitiv a comandantului de batalion. Acesta ”a stat prea departe de linia de foc[62], acționând după prescripțiile regulamentului român tributar perdantei doctrine militare franceze interbelice, regulament care prevedea că „Comandantul batalionului merge, în principiu, imediat înapoia rezervei eșalonului de luptă.[63] în doctrina sovietică postul de comandă al comandantului de batalion instalându-se ”în spatele dispozitivelor de luptă a [sic!] subîmpărțirilor și unităților lor […].”[64], adică între dispozitivul forțelor luptătoare și rezerve.

Printre elementele pozitive reieșite din această aplicație și evocate în organul de presă al marii unități sunt: deprinderea priceperii de a păstra direcția de atac pe timpul avansului, a capacității de a menține intervalele din dispozitivul propriu pentru a asigura focul armamentului greu precum și menținerea golului câmpului,[65] aspecte care denotă o anumită evoluție, încă bazală, a nivelului pregătirii de luptă a militarilor români.

Toate inadvertențele remarcate cu ocazia acestei aplicații au fost corectate patru zile mai târziu când, pe 25 februarie 1944, exercițiul tactic-aplicativ a fost reluat și dus la bun sfârșit cu succes. Cu această ocazie ”s-a putut observa cu multă satisfacție: pornirea la asalt odată cu ultimele proiectile de artilerie care cad asupra liniei I, luptătorii neavând nici o teamă de proiectilele ce cădeau la 200-300 metri în fața lor. Înaintarea neîntreruptă, continuă și succesivă a unităților din linia I-a, a unităților din baza de foc și a aruncătoarelor. Unitățile oprite de focul inamic fiind mult devansate și ajutate cu foc din flanc de unitățile vecine care își continuau fără teamă și fără aliniere înaintarea pe direcția ordonată. Comandanții de batalioane, companii și plutoane existau și conduceau.[66], situație care evidențiază buna pregătire a exercițiului și preocuparea cadrelor de conducere pentru imprimarea unui stil viguros de raportare la neajunsuri.

Trăgând concluziile reieșite din ciclul aplicativ de la sfârșitul lunii februarie 1944, colonelul Nicolae Cambrea, comandantul diviziei, formula în gazeta marii unități câteva ”reguli” fundamentale pentru voluntarii români, reguli ce urmau să imprime o conduită victorioasă pe câmpul de luptă:

-”a se ține lipit de focul artileriei proprii”,

-”a se infiltra continuu prin zonele nebătute cu foc”,

-”a se menține un acord constant între mișcarea luptătorilor, a armamentului automat (alternanța între mitraliere și puști-mitraliere) și a aruncătoarelor”,

-”a manevra tot timpul, în orice situație și pe orice teren pentru a evita rigiditatea dispozitivelor în înaintare” și

-”a păstra tot timpul și prin orice mijloc o legătură cu permamentă cu artileria și cu aruncătoarele” pentru ca ”înainte de a cere focul lor, să utilizăm tot focul de care dispune infanteria pentru neutralizarea organelor de foc inamice în timpul înaintării.[67]

erau norme de bază ale artei militare contemporane care, pentru prima dată în acele luni, se așezau în mod sistematic la baza pregătirii militare a unor militari români.

Începutul lunii martie 1944 a fost întâmpinat cu un bilanț al stării morale-disciplinare din divizie. Cu această ocazie, dacă se puncta că ”seria furturilor ce se țineau lanț” și ”sustragerile de la lucru care în primele zile dădeau un procent îngrijorător” au încetat și că stărea generală de delăsare în ceea ce privește întreținerea armamentului și echipamentului a fost înlăturată,[68] se remarca și persistența ”neexecutării ordinelor superiorului, dezertările, călcarea dispozițiunilor generale, călcarea îndatoririlor de ostaș, etc. […] fapte care se mai întâmplă zilnic în divizia noastră.[69] scoțându-se astfel în evidență evoluția modestă a stării disciplinare a marii unități, a coagulării morale a acesteia în vederea luptei după trei luni de pregătire intensivă.[70]

În acest context are loc inspectarea diviziei de către delegația Marelui Stat Major al Armatei Roșii, moment pivotal pentru pregătirea de război a marii unități românești și pentru destinul ei viitor. Începută la 9 martie și condusă de generalul Kovalenko [71] inspecția urma să oglindească ”toată munca de trei luni prin comportarea comandanților și ostașilor pe câmp, la instrucție și aplicații, în bordee în orele de odihnă și recreații, în felul cum sunt gospodărite unitățile noastre.[72]

Încă din prima zi comisia a luat act de ”lipsa de energie și voiciune”, de ”mișcările încete și fără preciziune” ale militarilor români precum și de tendința acestora către o atitudine șablonardă. Astfel, dacă ”artileriștii știau totul pe de rost” ei lăsaseră în bordei sculele pentru demontarea și montarea pieselor de artilerie, neputând să aplice cunoștințele memorizate.[73] De asemenea mulți ostași infanteriști nu știau să demonteze și să monteze armamentul individual.[74] Dintre unitățile inspectate în această primă zi (Regimentul 1 artilerie, Regimentul 3 infanterie, Compania Transmisiuni, Serviciul Aprovizionări și Serviciul Îmbrăcămintei), cel mai bine s-a prezentat Compania transmisiuni.[75] Tot în prima zi a inspecției a avut loc și exercițiul tactic-aplicativ cu tema plutonul în atac, ocazie cu care s-a putut observă că, deși ostașii execută corect mișcările tactice, ei acționează prea încet (din cauza lipsei armamentului și muniției de exercițiu mulți dintre militarii diviziei nu manipulau armele decât la ședințele de tragere) [76], nu știu să folosească terenul[77] și nu demonstrează aproape nici un fel de inițiativă așteptând să fie îndemnați la fiecare pas și manevrând prea încet prin câmpul tactic.[78] Cu toate acestea ordinele date de comandanți ”sub focul inamic sunt prea lungi și prea amănunțite”, iar lupta la baionetă ”nu se cunoaște”.[79]

În data de 12 martie 1944 inspecția întreprinsă de delegația Marelui Stat Major al Armatei Roșii a continuat cu o ședință de tragere pe divizie cu participarea tuturor unităților de infanterie. Pe lângă rezultatele foarte slabe obținute (au nimerit ținta 40% dintre pușcași, 27% dintre pistolari, 42% dintre pușcașii-mitraliori și doar 19% dintre mitraliori în cazul trupei, respectiv 25% dintre trăgătorii de pușca și 27% dintre trăgătorii cu pistolul-mitralieră în cazul ofițerilor) [80], s-a remarcat din nou și lipsa de disciplină și ținută ostășească. ”Oamenii s-au prezentat pe locul de tragere zgribuliți, fără pic de ambiție. […] Au fost ofițeri nebărbieriți, cu ținuta neglijentă. Stăteau și tremurau lângă ostași. […] Cu toată intervenția domnului maior Badea ca nimenea să nu stea în spatele trăgătorilor, totuși se plimbau de colo până colo ofițeri și ostași împiedicând astfel pe cei de pe linia de tragere.[81]Singura scuză”, se afirma în articolul de fond al gazetei ”Înainte”, ”este lipsa de interes din partea ofițerilor și locțiitorilor. Este lipsa de control și proasta instrucție.[82]Într-un pluton”, remarca redactorul A, Mărăndici, ”21% din oameni au nimerit ținta. Unii ostași nu știu nici să ia linia de ochire și în general nu cunosc aprecierea timpului. Nu-și păstrează calmul și se intimidează.[83]

Aplicația din 14 martie, cu tema atacului unui batalion încadrat contra unui inamic aflat în apărare pe o poziție sumar organizată a constituit o nouă oportunitate pentru aprecierea potențialului militar al diviziei de către inspectorii sovietici. La plecarea din cazarmă, pe 15 martie 1944, cu ocazia bilanțului aplicației și al aceluia general al inspecției, generalul Kovalenko a făcut următoarele observații despre starea pregătirii de luptă a marii unități românești:

Soldații, comandanții de grupe și plutoane nu știu să folosească terenul.[84] Folosirea terenului este cel dintăiu principiu pentru lupta de azi a infanteriei axată pe manevră pentru că terenul orientează fiecare manevră a infanteriei.

Amenajarea terenului a lăsat foarte mult de dorit cu toate că timp a fost suficient. Terenul nu a fost studiat îndeajuns. Lucrările de apărare și mai ales rețelele de sârmă au fost numai niște improvizații, care nu seamănă nici pe departe cu lucrările reale. Războiul actual este foarte crâncen. El nu cruță pe acela care nu știe să se adăpostească adânc în pământ.

Pionierii au fost slab utilizați. Se observă din nou că nu se apreciază just rolul pionierilor în luptă. Ei deschid drumul infanteriei și artileriei în atac și organizează pozițiile de apărare. Inginerului [comandantul geniului] diviziei nu i se atribuie rolul corespunzător. Părerea lui trebuie luată în seamă la pregătirea oricărei operațiuni.

Puterea de foc în timpul atacului trebuie folosită la maximum. Nu e permis ca mijloace de foc așa puternice ca mitralierele și aruncătoarele să fie târâte în urmă în momentul când grupele de pușcași se găsesc în plin atac. Tocmai atunci când atacul este deslănțuit, toate mijloacele de foc trebuie să intervină pentru a decide succesul acțiunii.[85]

Cu ocazia acestui bilanțul, generalul sovietic a arătat că lipsurile evidențiate în cursul săptămânii de inspecție ”pot fi înlăturate într-un timp foarte scurt dacă fiecare comandant și ostaș va depune tot interesul.” și a conchis spunând: ”Astăzi când Armata Roșie se apropie de granițele României, locul Diviziei T.V. nu e aici în tabără, ci acolo, pe front.[86]

Patru zile mai târziu, în 18 martie, se revenea asupra carențelor scoase la vedere de inspecția abia finalizată cu un nou impuls editorial prin care se reclama atitudinea improprie a militarilor români în raport cu necesitatea corijării rapide a lipsurilor constatate în pregătirea lor de luptă. Se observa astfel că ”se reacționează la critici cu orgoliu nejustificat și neînțelegerea scopului criticii și autocriticii[87] și că nu există ”ambiția comandantului de a avea o unitate bine instruită”.[88] Pentru ca, într-un alt număr al gazetei divizionare să se remarce că ”unul din lipsurile în pregătirea noastră de războiu e moliciunea cu care se execută mișcările în timpul instrucției și al aplicațiilor.[89] Un salt calitativ în pregătirea de luptă a marii unități românești, salt reieșit din nevoia de a ameliora moliciunea caracteristică soldatului român aflat în câmpul tactic, l-a constituit introducerea în programul zilnic de instrucție a unei jumătăți de oră de antrenament fizic. Constând în exerciții de fugă, sărituri, aruncări, împungeri în manechin, mers de-a bușilea etc. acest antrenament avea ca scop sporirea vitezei de marș a voluntarilor români care e mult mai mică decât cea regulamentară, dezideratul fiind acela de a ajunge la 120 de pași pe minut.[90]

Tot ca urmare a aplicației din 14 martie a ieșit în evidență și faptul că un număr semnificativ de militari din cei care deserveau răspândirile diviziei și care asigurau funcționarea serviciilor nu participaseră deloc la procesul de instrucție (croitori, cizmari, tâmplari, ostași reținuți pentru diferite corvezi). Se dispune cu această ocazie ca ”toată lumea să învețe mânuirea armei. Să nu avem nici un ostaș indiferent de misiunea lui, care să nu cunoască arma.[91]

O altă carență majoră în pregătirea de luptă a voluntarilor o constituia în această etapă nepriceperea în folosirea lopeții individuale. Până acum se remarcă în gazetă nu toți ostașii din divizia noastră știu să folosească lopata, deoarece nu știu acest lucru ofițerii instructori.[92] Se cere pe această cale ofițerilor a învăța în cel mai scurt timp folosirea uneltei, procedând apoi la instruirea ostașilor.

Aplicația tactică cu tema atacului companiei întărite de pușcași care a avut loc la 21 martie 1944 s-a încadrat în efortul depus în această etapă premergătoare plecării pe front de a îndrepta slăbiciunile structurale ale pregătirii de luptă a voluntarilor români. Cu această ocazie și în urma eforturilor depuse pe linie de mobilizare și organizare, s-a putut observa o ameliorare a tonusului militarilor români aflați în câmpul tactic. Deja, cu această ocazie se remarcă mult elan și voiciune în mișcări printre ostași, iar printre comandanții de grupe și plutoane o consolidare a capacității de comandă și control.[93] Printre neajunsurile majore ale instrucției ce încă persistau se evidențiază nepriceperea în lupta la baionetă,[94] inexistența unor reflexe în folosirea terenului, proasta apreciere a distanțelor și incapacitatea de a ține direcția de atac, precum și gălăgia produsă la plecarea de pe baza de plecare la atac.[95] Deși desfășurat în cadrul unei singure companii, exercițiul constituie o bună ocazie de a sonda parametrii reali ai nivelului de pregătire de luptă, putându-se observa evoluția de la completa dezarticulare acțională în câmpul tactic ce domina în urmă cu o lună, la însușirea și aplicarea în linii generale a elementelor tactice elementare (elan, obiective precise, deprinderea de a folosi terenul – făcută șablonard, încă neintrată în reflex etc.).

Începutul însușirii practice a elementelor de bază ale acțiunii tactice a dus în mod necesar la punerea unor probleme de pregătire de luptă de o complexitate mai sporită către finalul lunii martie 1944. În această tendință se încadrau și îndemnurile la folosirea semnalelor și semnelor în conducerea subunităților în câmp, lipsa cunoașterii acestora ducând în mod constant la o continuă încălecare de comenzi ce se dau aproape numai cu vocea la care se mai fac adăogiri suplimentare producându-se de multe ori larma care pune pe executanți în încurcătură neștiind ce să facă mai întăi.[96] La cele mai multe subunități, continuă autorul articolului, comenzile se dau cu vocea, neglijându-se cu totul semnalele cu brațele, fluierul sau cornul.[97]

            O ameliorare sensibilă a capacității de luptă a voluntarilor români, ca urmare a eforturilor intensive din primele trei luni ale anului 1944 și cu precădere a mobilizării din cursul lunii martie a fost remarcată și cu ocazia exercițiului aplicativ pe tema batalionului întărit în apărare și atac, exercițiu desfășurat în 24 martie 1944. În urma acestei aplicații s-a luat act de tendința unei mai vii mișcări în teren și a unei mai judicioase hotărâri în fiece acțiune.[98], iar dispozitivul forțelor, siguranța flancurilor, mijloacele anticar, transmisiunile au realizat un ansamblu de front excelent asigurat.[99] Rămân și cu această ocazie, ca deziderate de împlinit în cursul etapelor următoare de instrucție pe zona de operații și de consolidat în iureșul luptelor lipsuri ca tonusul scăzut în atac, formarea unor deprinderi reflexe în folosirea terenului sau încă presistenta indisciplină a comunicării în câmp (așa numitul ”gol al câmpului”), cerințe a căror îndeplinire contactul cu teatrul de acțiuni militare, cu inamicul, o va vădi ineluctabilă.

Un element esențial al pregătirii de luptă în sensul prescris de arta militară contemporană – planificarea și metodologia instrucției – a început să fie abordat în Divizia ”Tudor Vladimirescu”, în formă embrionară, chiar înainte de plecarea acesteia în zona de operații, la 27 martie 1944 având loc un prim exercițiu demonstrativ pentru unificarea și precizarea metodei de predare a instrucției de luptă.[100] Scopul acestor exerciții era să arate instructorilor în mod practic metoda de predare deoarece orice exercițiu de luptă trebuie în primul rând pregătit și apoi executat.

Aceasta era starea, în linii generale, starea pregătirii de luptă a diviziei când, la 29 martie 1944, la ora 3 diminneața se primește ordinul cifrat care dă semnalul plecării marii unități române de voluntari pe front, cu începere de la ora 18:00 a zilei de 31 martie 1944.[101] Deplasarea avea a se face pe calea ferată, divizia îmbarcându-se în gările Divovo și Rabnoe în 13 eșaloane cu un total de 814 vagoane[102] și asigurându-se la plecare cu 1,5 unități de foc, 2 norme de carburanți, alimente și furaje pentru 25 de zile și cu atestație de toate felurile de aprovizionări.[103]

            Divizia a părăsit tabăra de la Selți fără instrucție de marș și cu statele majore slab închegate, acestea putând asigura și organiza slab conducerea neîntreruptă a trupelor în luptă, neavând elasticitate și precizie, șefii de stat major fiind deprinși să ia inițiativa de lucru de la ajutorii lor astfel încât aceștia aproape că nici nu mai participă la lucru. Necunoscând conducerea în secret, comandanții nu erau încă obișnuiți să controleze executarea ordinelor iar diseminarea la timp informațiilor pe verticală și pe orizontală nu putea fi realizată din cauza lipsei antrenamentului specific.

În ceea ce privește trupa, dacă cele patru luni de instrucție intensivă reușiseră să înlăture spectrul unui analfabetism tactic total, ostașii având acum o idee coerentă despre natura rigorilor necesare pentru obținerea succesului în câmpul tactic, aceștia se prezentau cu goluri majore în instrucție, goluri care nu putuseră fi completate într-un timp atât de scurt. Incapacitatea de a folosi în mod reflex și judicios terenul rămânea poate cel mai grav viciu cu care voluntarii români plecau spre întâlnirea cu un inamic puternic, experimentat și determinat aflat într-o apărare disperată. La aceasta se adăugau lipsa de înțelegere a rolului pionierilor în condițiile luptei moderne, aceștia fiind slab folosiți și instruiți, lipsa de deprindere în folosirea transmisiunilor radio și caracterul limitat al autorității și capacității de conducere a comandanților de grupe.

Abia începând cu 20 mai, la trei săptămâni după ce divizia se instalse în cantonamentele din zona Vapniarca, se va avea în vedere instruirea sistematică a ofițerilor instituindu-se un program de pregătire teoretică de 4 ore/zi ce avea ca scop cunoașterea celorlalte arme, principiile generale ale colaborării dintre acestea precum și cu conducerea planificată a unităților.

Deși intervalul celor patru luni pe care ne-am propus să-l tratăm în materialul de față nu a permis, din cauza multitudinii și complexității problemelor ce se ridicau, ”vindecarea” tarelor structurale seculare ce făceau ca ostașul român să fie inapt pentru ducerea de acțiuni militare victorioase și independente, manevriere și decisive, această perioadă de pionierat în constituirea unui potențial militar contemporan românesc a edificat, datorită disciplinei și respectării în acest cadru a demnității umane și ostășești [104] precum și datorită asigurării cu armament și echipament suficient și modern, un fundament de ”alfabetizare” tactică, formativ-educativă și organizatorică care, în condițiile instrucției sistematizate și aprofundate din vara anului 1944 a pus în fața dușmanului o mare unitate românească exemplară, bine închegată, capabilă să reziste uzurii generate de încleștarea armată și să obțină rezultate, după cum a reținut istoriografia:  în timpul luptelor, efectivele Diviziei au făcut dovada unei coeziuni morale desăvârșite și a unei pregătiri militare de prim ordin. […] 38 de ofițeri au fost decorați cu Ordinul ”Mihai Viteazul”, la finele luptelor pentru eliberarea Transilvaniei, Divizia rămânând cu 5009 oameni dintr-un efectiv inițial de 12.000. În Ungaria și Cehoslovacia avea să mai piardă încă 2000 de militari.[105] Nu este lipsit de semnificație în acest sens faptul că la 20 decembrie 1946, la mai bine de un an după ce marea unitate de voluntari fusese reintegrată în armata regală română, ieșind de sub influența nemijlocită a spiritului militar sovietic, comandantul acesteia reclama o decădere generalizată a stării morale și disciplinare a unității. Confruntat cu corupția endemică și cu tradiția umilirii celui mai mic de către cel mai mare atât de înrădăcinate în tradiția militară românească, spiritul panduresc care adusese victoria și gloria deplină pe epoleții românești se vedea acum în pragul erodării definitive.[106] Vor mai trebui să treacă doi sau trei ani din acest moment pentru ca premisele prefigurate în taberele de la Selți și de la Vapniarca, acelea ale unei armate române contemporane, să poată acționa asupra întregului organism militar românesc o dată cu instaurarea republicii și cu intrarea României pe făgașul dezvoltării și modernizării intensive.

 

NOTE

[1]Marele Stat Major, Secția a V-a, Constatări și învățăminte din operațiile desfășurate în Transilvania, Ungaria și Cehoslovacia 1944-1945, Tipografia ”Bucovina” I.E. Torouțiu, București, 1945, p. 8.

[2]col. Constantin Nicolae, Năzuințe împlinite. Intinerar eroic al Diviziei Tudor Vladimirescu – Debrețin, ed. Militară, București, 1981, p. 48.

[3]Ibidem, p. 50.

[4]Ibidem.

[5]În doctrina militară românească interbelică noaptea era considerată un interval pasiv din punct de vedere al acțiunilor militare după cum și terenurile muntoase, cele mlăștinoase, împădurite sau cursurile de apă erau considerate terenuri pasive. Spre deosebire, în doctrina militară sovietică, încă din perioada interbelică acțiunea pe timp de noapte era văzută ca o formă normală de luptă. Serviciul Istoric al Armatei (în continuare S.I.A.), fond Școala Superioară de Război, rola 3.2656, cadrul 249 (M.St.M., S.5, ”Directiva pentru îndrumarea învățământului tactic în Școala Superioară de Război în anul școlar 1947/1948”) și Raymond L. Garthoff, Soviet Military Doctrine, The Free Press, Glencoe, Illinois, 1953, p.387.

[6]col. Constantin Nicolae, op.cit., p.55.

[7]Aplicațiunea de stat major,în ”Înainte, nr.3, luni 20 decembrie 1943, p.1.

[8]Învățămintele ce se impun, în ”Înainte”, nr.4, miercuri 22 decembrie 1943, p.1.

[9]S.I.A., fond Școala Superioară de Război, rola 3.2656, cadrele 236, 255.

[10]Ibidem.

[11]Ibidem, cadrul 259.

[12]Rezultatele celor două zile de aplicațiuni, în ”Înainte”, nr.6, sâmbătă 25 decembrie 1943, p.1

[13]Constatări și învățăminte […], p.21-22.

[14]Rezultatele celor două zile de aplicațiuni, în ”Înainte”, nr.6, sâmbătă 25 decembrie 1943, p.1

[15]slt. Iliescu Napoleon, Atacul de pe baza de plecare, în ”Înainte”, nr.6, sâmbătă 25 decembrie 1943, p. 2.

[16]Marele Stat Major, Secția a V-a, Directive pentru instrucția în armată în anul 1944, Tipografia Marelui Stat Major, 1944, p. 6.

[17]Ibidem.

[18]Constatări și învățăminte […], p. 24.

[19]La aplicație, în ”Înainte”, nr.7(15), joi, 13 ianuarie 1944, p.1.

[20]Constatări și învățăminte […], p. 12.

[21]Ibidem, p.19.

[22]Ibidem, p.12.

[23]La aplicație, în ”Înainte”, nr.7(15), joi, 13 ianuarie 1944, p.1.

[24]S.I.A., f. Regiunea III Militară, rola 7.1540, cadrul 30.(Acest principiu a fost stipulate pentru prima dată în Regulamentul de luptă al infanteriei sovietice din 1942 ca urmare a experienței primului an de război în care saturam câmpul de luptă în întreaga sa adâncime cu forță vie, ceea ce a dus la pierderi inutile de oameni și echipament din cauza focului aviației, artileriei și aruncătoarelor inamice și la irosirea unei proporții semnificative din tăria unei divizii prin incativitate în luptă, lipsind forțele noastre de șansa de a lovi dușmanul cu toată forța puterii de foc a subunităților. Regulamentul de luptă al infanteriei sovietice, 1942, partea I, p. 4-5. apud Raymond L. Garthoff, op.cit., p.136-137.

[25]S.I.A., f. Regiunea II Militară, rola 6.1992, cadrul 684.

[26]S.I.A., f. Regiunea III Militară, rola 7.1540, cadrul 30.

[27]Iord. Pastia, O inițiativă lăudabilă, în ”Înainte”, nr.8(16), sâmbătă, 15 ianuarie 1944, p. 2.

[28]Registrul istoric al Diviziei ”Tudor Vladimirescu”, aflat în posesia noastră, p. 17.

[29]Instrucția trebue la timp terminată, în ”Înainte”, nr.10(18), miercuri, 19 ianuarie 1944, p. 1.

[30]Ibidem. Faptul că marea unitate românească nu era nici pe departe, încă, pregătită din punct de vedere alcoeziunii și pregătirii ostășești pentru angajarea în luptă este ilustrat și de recrudescența câte finele lunii ianuarie 1944 actelor de indisciplină în raport cu armamentul individual. Astfel, în ediția din 21 ianuarie a ziarului Înainte redacția observă că ”Numărul puștilor mitraliere, al mitralierelor, aruncătoarelor, etc. care au suferit stricăciuni de pe urma purtării neglijente a celor chemați să le mânuiască, în loc să scadă, crește înspăimântător de mult.[…] Dacă mai înainte se pierdea un șurub oarecare de la o armă, etc., acum se pierd închizătoare de armă, se pierd baionete și mai ales se pierd arme.Încă odată despre grija de armament, în ”Înainte”, nr.12(20), vineri, 21 ianuarie 1944, p.1

[31]lt.col. Nicolae Cambrea, Colaborarea pe câmpul de luptă, în ”Înainte”, nr.15(23), marți, 25 ianuarie 1944, p. 1.

[32]S.I.A., f. Regiunea III Militară, rola 7.1540, cadrul 32.

[33]Constatări și învățăminte […], p. 21-22.

[34]Ibidem.

[35]lt.col. Teclu Iacob, Exercițiul de luptă din noaptea de 22-23 ianuarie (I), în ”Înainte”, nr.17(25), joi 27 ianuarie 1944, p.1.

[36]lt.col. Teclu Iacob, Exercițiul de luptă din noaptea de 22-23 ianuarie (II) în Înainte”, nr.18(26), vineri, 28 ianuarie 1944, p.1.

[37]Ibidem.

[38]În comparație cu inamicul și cu unitățile sovietice, infanteria noastră s-a dovedit timidă în astfel de operații; ea nu este încă deprinsă să-și mânuiască cu dibăcie focurile și unitățile pentru a se strecura și surprinde pe inamic și mai ales nu are elanul necesar unor astfel de operațiuni. Teama de flanc și spate a înfrânat în majoritatea cazurilor o infiltrare îndrăzneață în dispozitivul inamic, chiar atunci când au existat goluri care puteau fi ușor speculate […]. Toate aceste insuficiențe dovedesc în primul rând o anumită stare de spirit improprie luptei moderne, o instrucție de luptă incompletă a micilor comandanți și a unităților de infanterie. Rezolvarea ei pretinde o intrucție tehnică desăvârșită dar și o dezvoltare a individualității ostașului, a sângelui său rece, a încrederii în șefi și camarazi. […] O mică unitate astfel instruită tehnic și sufletește și comandată de un șef destoinic nu se teme de încercuire; ea se știe capabilă să țină la distanță pe inamic până la sosirea altor unități. Desvoltând cu atenție individualitatea și inițiativa ostașului, spiritul de solidaritate în luptă, dându-i armament modern și șefi buni, se elimină teama de izolare și apatia sub focurile inamicului și se poate realiza elanul ofensiv care lipsește în acest moment ostașului nostru.Constatări și învățăminte […], p. 23-24.

[39]Dacă Regulamentul sovietic al instrucției de front (provizoriu) din 1936 și manualul de tactică generală al Armatei Roșii din 1940 stipulau că ”În atac, inamicul trebuie încercuit și anihilat” și că ”Inamicul trebuie să fie fixat pe întreaga adâncime a dispozitivului său, încercuit și distrus”,(Raymond L. Garthoff, op.cit., p.106), Regulamentul provizoriu asupra luptei infanteriei din 1939, al armatei române, ”ia de bază atacul unui inamic sumar organizat, dat ziua, […] pe un front normal”, prescriind atacul pe flanc și ”manevra învăluitoare” numai ”când este cu putință”, în combinație cu atacul de front și numai după ce acesta ”a reușit să fixeze puternic inamicul”.  Atacul de spate, ”menit să întoarcă apărarea inamicului din preajma flancului” fiind recomandat doar când ”atacul de flanc a reușit să surprindă complet inamicul care nu mai are posibilități să-i facă față, când terenul îngăduie și când unitatea care atacă își are rezervele intacte”, (C.4 Regulament provizoriu asupra luptei infanteriei, ”Bucovina” I.E. Torouțiu, București, 1939, p.177, 221-223), încercuirea ca formă de luptă ofensivă nefiind nici măcar concepută sau menționată. În opoziție cu această atitudine de un metodism și de o timiditate inadecvate câmpului de luptă modern, în tactica sovietică nu numai că manevra de flanc nu era ”fracturată” în execuție și limitată ca obiectiv ci era prescrisă chiar ”dacă inamicul nu are flancuri deschise”, situație în care ”e necesar, de la început să se pătrundă prin dispozitivul său și să se creeze flancuri deschise pentru a-l manevra, învălui și încercui.” Tactica Generală a Armatei Roșii, vol I, 1940, p. 96-97, apud Raymond L. Garthoff, op.cit., p.108. Marele Stat Major român vine, la sfârșitul războiului, să certifice această carență structurală a organismului militară ca o deficiență majoră a artei militare românești, în Constatările și Învățămintele sintetizate în cursul anului 1945, menționându-se că ”În execuția atacurilor, nu s-a aplicat suficient manevrarea rezistențelor iniamice.[…] Atacurile unităților noastre s-au dat de cele mai multe ori frontal, deși manevrarea rezistențelor ducea mai repede și cu mai puține pierderi la rezultatul urmărit.Constatări și învățăminte […], p. 13.

[40]lt.col. Teclu Iacob, Exercițiul de luptă din noaptea de 22-23 ianuarie (III), înÎnainte”, nr.19(27), sâmbătă, 29 ianuarie 1944, p.1.

[41]mr. Mircea Haupt, Îngrijiți animalele, în ”Înainte”, nr.18(26), vineri, 28 ianuarie 1944, p.2.

[42] N. Haralambie, Întrebuințarea pionierilor, în ”Înainte”, nr.19(27), sâmbătă, 29 ianuarie 1944, p.1.

[43]Constatări și învățăminte […], p. 72.

[44]Registrul istoric al Diviziei ”Tudor Vladimirescu”, p. 18.

[45]Registrul istoric al Diviziei ”Tudor Vladimirescu”, p. 19.

[46]Importanța skiului în luptă, în ”Înainte”, nr.21(29), marți, 1 februarie 1944, p. 2.

[47]Registrul istoric al Diviziei ”Tudor Vladimirescu”, p. 25.

[48]col. Constantin Nicolae, op.cit., p. 57.

[49]Registrul istoric al Diviziei ”Tudor Vladimirescu”, p. 27.

[50]Ibidem.

[51]col. Constantin Nicolae, op.cit., p. 57. (Se studiau: instrucția tactică, instrucția tragerii de luptă, instrucția pionierilor, lupta la baionetă, topografia, instrucția chimică, sanitară și veterinară. Registrul istoric al Diviziei ”Tudor Vladimirescu”, p. 31.)

[52]Surdea Teodor, Rezultatele școlii, în ”Înainte”, nr.30(38), vineri, 11 februarie 1944, p.2.

[53]lt. Fotescu, Pregătirea unui atac, în ”Înainte”, nr.37(45), sâmbătă, 19 februarie 1944, p. 1.

[54]lt.col. Nicolae Cambrea, Tragerile de luptă cu batalionul și divizionul, în ”Înainte”, nr.44(52), duminică, 27 februarie 1944, p. 1.

[55]Un bilanț revoltător, în ”Înainte”, nr.38(46), duminică, 20 februarie 1944, p. 1.

[56]Ibidem. Un al doilea concurs de tragere cu arma cu lunetă a avut loc în perioara 20-24 februarie 1944 nici de această dată rezultatul nefiind satisfăcător. Din cei 36 de participanți, 13 nu au nimerit deloc ținta. Concurs de snaiperi, în ”Înainte”, nr.50, vineri, 25 februarie 1944, p.2.

[57]slt. Constantin Lazăr Ionescu, Învățăminte dintr-un exercițiu de luptă, în ”Înainte”, nr.43(51), sâmbătă, 26 februarie 1944, p. 2.

[58]Constatări și învățăminte […], p. 8.Vezi și supra, notele 38 și 39, pentru detalii referitoare la deficiențele recurente ale pregătirii de luptă a ostașului român (și a armatei române în ansamblu).

[59]Ibidem, p.27.

[60]Ibidem, p.23.

[61]lt.col. Nicolae Cambrea, Tragerile de luptă cu batalionul și divizionul, în ”Înainte”, nr.44(52), duminică, 27 februarie 1944, p. 1.

[62] Ibidem.

[63] C.4 Regulament provizoriu asupra luptei infanteriei, ”Bucovina” I.E. Torouțiu, București, 1939, p.148.

[64] Ministerul Apărării Naționale, Marele Stat Major, Regulamentul de luptă al infanteriei. Partea a II-a (batalion-regiment), 1948, p.26. [traducerea Regulamentului sovietic de luptă al infanteriei, partea a II-a, 1942, ediția 1944.]

[65]slt. Constantin Lazăr Ionescu, Învățăminte dintr-un exercițiu de luptă, în ”Înainte”, nr.43(51), sâmbătă, 26 februarie 1944, p. 2.

[66] lt.col. Nicolae Cambrea, Tragerile de luptă cu batalionul și divizionul în ”Înainte”, nr.44(52), duminică, 27 februarie 1944, p. 1.”Când locțiitorul a înțeles să-și facă opera sa de pregătire educativă în sensul că, din ajun sau chiar pe câmp să explice ostașilor scopul aplicației și cum trebuie lucrat, s-a constatat elan, conștiinciozitate și înfruntarea oricărei oboseli fizice.” mr. Marin Badea, Aportul aparatului educativ, în ”Înainte”, nr.46(54), miercuri, 1 martie 1944, p.1.

[67] lt.col. Nicolae Cambrea, Tragerile de luptă cu batalionul și divizionul, în ”Înainte”, nr.44(52), duminică, 27 februarie 1944, p. 1.

[68] Înainte, nr.46(54), miercuri, 1 martie 1944, p.1.

[69] Disciplina, tăria unei armatei în ”Înainte”, nr.48(56), vineri, 3 martie 1944, p.1.

[70] Se releva cu această ocazie ă ”nici până acum comandantul de grupă n-are destulă autoritate față de soldați.” lucru care ”se răsfrânge asupra plutonului întreg, companiei, etc.”. Ibidem.

[71] Registrul istoric al Diviziei ”Tudor Vladimirescu”, p. 35.

[72] În ajunul examenului, în ”Înainte”, nr.53(61), vineri, 9 martie 1944, p.1.

[73] Înlăturarea incidentelor, în ”Înainte”, nr. 56(64), luni, 12 martie 1944, p.1.

[74] Prima zi de inspecție, în ”Înainte”, nr.54(62), sâmbătă, 10 martie 1944, p.1.

[75] Registrul istoric al Diviziei ”Tudor Vladimirescu”, p. 35.

[76] Lipsa de anternament, în ”Înainte”, nr. 55(63), duminică, 11 martie 1944, p.1. Se dispune ca ”de urgență, fiecare soldat să aibă 5 cartușe confecționate din tuburile rămase de la tragere. Grenadele de exercițiu să fie înlocuite cu pietre de aceeași greutate. Pentru fiecare aruncător să se facă cel puțin 5 bombe de exercițiu.

[77] O unitate prost instruită, în ”Înainte”, nr. 56(64), luni, 12 martie 1944, p.1.

[78] În cadrul unui exercițiu aplicativ de companie cu dublă partidă din 11 martie 1944 s-a remarcat că ”în momentul asaltului, în loc să parcurgă distanța în pas alergător, oamenii au mers încet și aliniați ca la paradă. Atacul armelor automate s-a făcut în grup restrâns de 4-5. Ostașii înaintau chiar în fața armelor care trăgeau iar slt. Atănăsoae (comandant de subunitate) în timpul atacului mergea cu automatul la spate, ca la plimbare.”, iar ”în fața liniei principale de rezistență s-a oprit la 20-30 m., fapt care o expunea [subunitatea] grenadelor aruncate de apărători. ” Mai mult, ”după pătrunderea în poziția inamică, plotonul s-a oprit în picioare, nedumerit, așteptând o comandă care nu mai venea.” slt. Filipescu George, Un atac prost condus, în ”Înainte”, nr.59 (67), joi, 16 martie 1944, p. 1.

[79] lt. Valeriu Câmpianu, Plotonul în atac, în ”Înainte”, nr. 55(63), duminică, 11 martie 1944, p.1.

[80] Rezultatele unei trageri de instrucție, în ”Înainte”, nr.58 (66), miercuri, 15 martie 1944, p.2.

[81] Să ne îndreptăm neajunsurile, în ”Înainte”, nr.58 (66), miercuri, 15 martie 1944, p.1.

[82] Ibidem.

[83] A. Mărăndici, Toată atenția la luarea liniei de ochire, în ”Înainte”, nr.58 (66), miercuri, 15 martie 1944, p.1. Aceste deficiențe structurale erau ale pregătirii de luptă a militarilor români erau semnalate și în Directiva de instrucție în armată pe anul 1944 redactată de Marele Stat Major român, document în care se menționa că ”nu s-a ajuns a se forma luptători ca buni trăgători de război care să tragă bine din orice poziție” și că ”trupa e insuficient pregătită de a ocupa automat amplasamente de tragere folosind diverse acoperiri și îmbunătățind condițiile de tragere. Pozițiile de tragere sunt de cele mai multe ori defectuoase, dovedind lipsa de preocupare și deprindere a trăgătorilor.” Marele Stat Major, Secția a V-a, Directive pentru instrucția în armată în anul 1944, Tipografia Marelui Stat Major, 1944, p. 99.

[84]Nefolosirea terenului s-a observat de la început ca o mare lipsă în instruirea ostașilor. Prea puțini au fost aceia care să pornească la atac cu lopata în mână, înfiptă la brâu, sau adusă în dreptul inimii. Cei mai mulți aveau lopețile atârnate în port-lopată. Prea puțini au fost aceia care să se ridice la creastă târâș, cei mai mulți repezindu-se direct pe creastă.” lt. Aurel Ardeleanu, Slăbiciunile micilor comandanți, în ”Înainte”, nr.60 (68), vineri 17 marie 1944, p. 2.

[85] Rezultatele inspecției în ”Înainte”, nr.59 (67), joi, 16 martie 1944, p. 1.

[86] Analiza unei aplicații de luptă în Ibidem.

[87] O punere la punct în ”Înainte”, nr. 61 (69), sâmbătă, 18 martie 1944, p. 2.

[88] slt. Nechiti George, Sarcina principală în Ibidem. (O subunitate de pistolari spăla rufe în timpul programului de instrucție, după ce, la tragerea din ziua inspecției au băgat numai 30% din gloanțe în ținte.)

[89] Mai multă voiciune în ”Înainte”, nr. 64 (72), miercuri, 22 martie 1944, p. 1. O cauză reală a acestei stări de fapt a fost enunțată în articolul lt. Aurel Ardeleanu, Slăbiciunile micilor comandanți, din ”Înainte”, nr.60 (68), vineri 17 marie 1944, p. 2, în care autorul relatează cazul unui comandant de pluton care, ordonându-i-se de către comandantul de companie să ”facă front ½ dreapta” pentru a întâmpina atacul inamic, a lăsat să treacă mai mult de cinci minute în timp ce depunea eforturi pentru a-și aminti comanda regulamentară. În acest context ”nu-i de mirare că față de încetineala comenzii, ostașii se mișcau încet, sau se deplasau în picioare nehotărâți.

[90] Mai multă voiciune în ”Înainte”, nr. 64 (72), miercuri, 22 martie 1944, p. 1.

[91] Toată lumea să iasă la instrucție în ”Înainte”, nr. 62 (70), duminică 19 martie 1944, p.1.

[92] cpt. Florea Arhip, Folosirea terenlui, organizarea lui și întrebuințarea uneltelor în ”Înainte”, nr. 65 (73), joi 23 martie 1944, p.2.

[93]Comandanții de grupă și pluton au ținut tot timpul ostașii în mână. Obiectivele au fost bine determinate, iar comenzile pentru deschiderea focului corespunzătoare.” Un pas înainte în ”Înainte” nr. 66 (74), vineri 24 martie 1944, p. 1.

[94] Serg. Stan Nicolae, Lupta la baionetă, în ”Înainte” nr. 66 (74), vineri 24 martie 1944, p. 1.

[95] Un pas înainte în ”Înainte” nr. 66 (74), vineri 24 martie 1944, p. 1.

[96] lt. Ion Tutoveanu, Folosiți comanda prin semnale în ”Înainte” nr. 68 (76), duminică 26 martie 1944, p.1.

[97] Ibidem.

[98] lt. Adam Lucian, Batalionul întărit în apărare și atac în ”Înainte”, nr. 70 (78), miercuri, 29 martie 1944, p.1.

[99] Ibidem.

[100] cpt. Stanciu, Exerciții demonstrative, în ”Înainte”, nr. 69 (77), marți, 28 martie 1944, p. 1.

[101] Registrul istoric al Diviziei ”Tudor Vladimirescu”, p. 40.

[102] Ibidem, p. 42.

[103] Ibidem, p.40.

[104] col. Constantin Nicolae, op.cit., p.100.

[105] Vasile Cutoiu, Mărturii despre Divizia ”Tudor Vladimirescu” în ”Arhivele Totalitarismului” nr. 2-3/1998, p.199.

[106]Toate acele furturi sub formă de lipsă la cântar, din nedistribuirea completă a alimentelor, de falsificarea înscrierilor în livretele de ordinar, de șterpelirea alimentelor de la bucătării, de nedreapta împărțire a hranei și abuzuri cu gustarea probelor, care toate pur și simplu sunt furturi din hrana trupei, încep să se reactualizeze. Luați urgent și drastice măsuri pentru stârpirea răului. Readuceți obiceiurile pandurești. […] Iar au început lovirile, înjurăturile, pedepsele neregulamentare și rigida comportare față de ostași. Sunt mulți ofițeri și subofițeri care se poartă cu trupa ca cu niște robi, fără nici o dragoste. Ofițerii și subofițerii încep să se despartă de trupă, rupând legătura strânsă, frățească,  ce-a legat pe soldat de ofițer pe timpul luptelor și care a fost mândria Diviziei T.V.”. S.I.A., f. Divizia 1 voluntari T.V., rola 2.1203, cadrul 50. (Notă a comandantului diviziei, col. Teclu Iacob datată 20 decembrie 1946.)

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *