Ierarhie tradiţională şi umanism modern

Pentru a înţelege spiritul „tradiţional” şi ceea ce lumea modernă a inventat pentru a-l nega, trebuie să ne raportăm la o învăţătură fundamentală: aceea a celor două naturi.

Aşa cum există o ordine fizică şi o ordine metafizică, există natura pieritoare şi cea nepieritoare, raţiunea superioară a „fiinţei” şi cea inferioară a „devenirii”. Oriunde a existat „tradiţie” adevărată, în Orient şi în Occident, această învăţătură a existat întotdeauna.

Nu este opoziţia dintre două concepte, ci este cea a două experienţe, a două modalităţi reale ale fiinţei. Ceea ce astăzi este dificil de înţeles este că prin „realitate” nu se mai înţelege nimic care să treacă dincolo de aceste concepte, chiar dincolo de o parte a unuia dintre ele: pentru cei mai mulţi, astăzi, realitate şi lume a corpurilor înseamnă acelaşi lucru.

Ceea ce este „fizic” şi opus „metafizicului”, ceea ce devine şi este pieritor şi se opune la ceea ce este stabil şi incoruptibil, toate acestea nu erau cuprinse, în mod tradiţional, în lume, ci, în general, în ceea ce se consideră „uman”. Ca şi corpul şi simţurile – generatoare ale imaginii materiale a lumii – diferitele facultăţi mentale, sentimentale şi voluntare ale omului erau considerate ca părţi integrante ale „naturii” şi, ca şi ea, nu existau în sine, erau supuse naşterii şi morţii, unui destin de scurtă durată şi schimbător. Ele aparţineau „celuilalt” în raport cu adevărata spiritualitate, cu starea „metafizică” a fiinţei şi a conştiinţei. Prin definiţie, ordinea a „ceea ce este” nu avea nimic în comun cu stările şi condiţiile umane.

Pe de altă parte, „a fi” şi „a deveni” nu aveau, ca astăzi, valoarea unor concepte gândite, deci exterioare, ci cea a unor semnificanţi intimi ai conştiinţei. De aceea găsim în tradiţia hindusă că samsâra, care domină viaţa contingentă şi o conduce, arată prin rădăcina sa o stare de dorinţă, de febră, de manie, de unificare iraţională. Elenismul, el însuşi, personifica natura inferioară printr-o „privaţiune” eternă aspirând la o plenitudine pe care nu o posedă. Plotin vorbeşte despre natura a ceea ce curge şi fuge fără încetare neavând în sine nici viaţa nici binele, în căutarea altui lucru, purtător al unei slăbiciuni interzicând posesiunea şi realizarea perfectă. În aceste tradiţii „materia” şi „devenirea” erau identificate principiului haosului, dezordinii şi necesităţii, aceluia care este neputincios să-şi îndeplinească legea proprie şi să posede propria formă în natură: adharma şi apetron. În ce priveşte devenirea exterioară, ea nu era considerată decât ca o alegorie, al cărui sens depindea de condiţia interioară.

Din contră, a-şi aparţine, a nu mai pleca, a avea şi a domina în sine principiul propriei sale vieţi – care să nu mai fie disipată şi caducă, rătăcitoare colo-colo în căutarea a ceea ce ar putea s-o completeze, nici ruptă de necesitatea şi dorinţa iraţională a exteriorului şi diversităţii – toate acestea creionau cumva starea „fiinţei”, lumea a ceea ce, în conştiinţă, nu mai este „fizic” şi scapă contingenţei temporale. Zeii şi simbolurile uraniene erau reprezentarea acestor stări ale conştiinţei eliberate şi reintegrate.

Acestea sunt cele „două naturi”: o naştere a fost concepută şi după una şi după cealaltă, trecerea de la o naştere la alta a fost de asemenea predicată: „Un om este un zeu muritor şi un zeu un om nemuritor” – sau încă: „Unul este izvorul oamenilor şi unul cel al zeilor, dar ambele vin din aceeaşi matcă”.

Lumea premodernă a cunoscut aceste două poluri ale fiinţei şi căile care conduc de la unul la celălalt. Deasupra lumii ea cunoştea o „supra-lume” – hypercosmos-ul – unul dintre poli este cădere, celălalt eliberare. Ea ştia că realitatea materială, tangibilă, este mai degrabă nefiinţă decât fiinţă, corelaţie a unei stări de necesitate, de beţie, de sete a spiritului şi în structurile sale ea, lumea premodernă, recunoştea o aproximare simbolică a realităţii adevărate şi imateriale. Ea ştia că nimeni nu posedă la fel de perfect viaţa ca cel care respinge viaţa, alterată de dorinţă şi de instinct şi ţesută cu non-viaţă. Ea cunoaştea acţiunea de trecere: Iniţierea – cele două mari şarniere ale aproximării: Acţiunea şi Contemplaţia; marele sprijin: Tradiţia şi Legea.

În lumea premodernă, iniţierea avea valoarea trecerii de la o condiţie la alta, cu titlu de eveniment excepţional, implicând o transformare esenţială, efectivă, pozitivă, am putea spune chiar organică, de la un fel de a fi la un altul. Prin iniţiere anumiţi oameni scăpau de o natură şi o dobândeau pe cealaltă, încetând astfel să mai fie oameni. Accesul lor la cealaltă condiţie existenţială constituia, în ordinea acesteia din urmă, imaterială dar nu ireală, un eveniment riguros echivalent celui al conceperii şi al naşterii fizice. Ei re-năşteau deci, erau re-generaţi. Regăsind „amintirea” şi stingând setea, finalmente liberi, ei dobândeau o nouă conştiinţă, aparţineau interior altei lumi: ei participau la „natura intelectuală fără himere”.

În această „renaştere” nu era nimic „mistic” în sens modern, nici „normal” sau „religios”: nu era o teorie, ci o realitate, un fapt, de neînţeles pentru cine nu suferise aceeaşi experienţă. Natura sa nu se relevă desigur prin larvele „spiritualiste” de astăzi, ci prin ceea ce s-a conservat din formele premoderne de cultură superioară la popoarele primitive: „La ei – scrie Macchioro – palingenezia nu este o alegorie, ci o realitate, şi este atât de reală încât adesea este considerată un fapt fizic şi material. „Misterul” nu are ca scop să înveţe, ci să renoveze individul. Nicio raţiune nu justifică şi nu impune această renovare: palingenezia este necesară, atât şi nimic mai mult. Ea este necesară pentru ca bărbatul să treacă de la adolescenţă la virilitate, spune negrul; pentru ca bărbatul să treacă de la impuritate la puritate, spune grecul”. Şi când condiţiile necesare sunt reunite pentru iniţiere, renaşterea se face independent de „merit” sau de oricare alt factor uman. Căci, după Plotin, „Efortul său (al omului) tinde nu spre a evita să nu fie, ci spre a fi Dumnezeu”. Sensul este distrugerea interioară a stării umane şi realizarea unei alte stări a conştiinţei, care nu mai este caducă, nici supusă necesităţii, nici legată de destinul corpurilor, deci e nemuritoare.

Dacă iniţierea realiza renaşterea, Acţiunea şi Contemplaţia erau mijloacele cele mai apropiate pentru a ajunge la ea. După Iniţiat, lumea antică va venera în Erou şi în Ascet două fiinţe sacre, care nu mai erau oameni, ci expresia unei realităţi şi nu a unei alegorii. De la „a trăi” ei treceau la un „mai mult decât a trăi”: tapas – cuvânt care traduce la fel de bine ardoarea ascezei şi a renunţării ca şi pe cea a unei stări eroice – care au distrus în ele legătura intereselor temporale şi particulare proiectându-le spre o viaţă mai înaltă; astfel (şi mai ales în cele două funcţiuni ale Regelui şi Sacerdotului) ei reprezentau cele două chei tradiţionale ale supralumii, cele două porţi, solară şi lunară, occidentală şi orientală a „regatului cerului”, adică a stărilor transcendente şi non-umane ale personalităţii.

În fine, pentru cei care nu puteau să aprindă în ei focul sacru şi nici să atingă realizarea, nici să se apropie de ea, dar care, totuşi, simţeau nevoia ei, chiar confuz, le vom da un reper dincolo de simplul individ: Tradiţia (în sens strict) şi Legea. Profunda şi reala ascultare faţă de principiile tradiţionale pe parcursul unei întregi vieţi, chiar fără o recunoaştere conştientă pentru a justifica acest act, permitea acestei vieţi să dobândească în mod virtual, „ritualic”, un sens superior: prin intermediul ascultării, o forţă obiectivă reuşea să o formeze şi să o dispună pentru această stare supranaturală, care, la un număr mic de oameni, exista sub forma luminii şi a realizării.

În aceşti termeni era ierarhizată lumea tradiţională: într-un sens sacru, pe bazele realităţii metafizice luată ca principiu, centru şi scop al existenţei, ca stare supremă a fiinţei, ca stare adevărată.

Acolo unde exista ordonarea temporală stabilită asupra acestei scheme, prin gradele de lumină, se forma în mod spontan o trecere între uman şi non-uman, o viziune simbolică a lucrurilor, a naturilor şi evenimentelor care dădea naştere ştiinţelor tradiţionale „depăşite”, şi în care demonismul elementar al naturii inferioare în devenire şi pasager era oprit prin formele de eliberare şi lumină.

Ruptura raportului dintre cele două lumi, concentrarea fiecărei posibilităţi într-una singură, aceea a omului, substituirea supra-lumii cu fantasmele efemere şi falsurile trecătoare acompaniate de emanaţiile confuze ale naturii trecătoare, iată sensul lumii moderne.

Umanismul este cuvântul de ordine al anti-tradiţiei. Lumea modernă nu mai cunoaşte decât omul: în om începe şi se sfârşeşte totul; pe om stau cerurile şi infernul, glorificările şi blestemele care sunt cunoscute, de aici înainte, de sute de ani. Limita este această lume, alta decât lumea veritabilă, cu puterile sale demoniace, cu creaturile sale însetate şi febrile. Imediat ce s-a produs fractura, un rapid proces a separat şi a aruncat în jos partea care, de aici înainte, nu mai aparţinea interiorităţii vii.

Individualismul modern este prima faţetă a umanismului: individualism, ca centru iluzoriu în afara centrului, ca construcţie a facultăţilor umane care se fabrică şi oferă aparenţe fără consistenţă imediat ce se găsesc în afara acestui centru fals şi fragil.

De aici un nerealism fundamental, o inorganicitate fundamentală în tot ceea ce este modern: în interior ca şi în exterior, nimic nu mai este viaţă, totul este tehnică, construcţie ce stă pe facultăţi individuale; vrerea şi „eul” s-au substituit fiinţei stinse, sinistre eşafodaje ale unui corp mort în toate domeniile.

Primul lucru care trebuia, fatalmente, să se piardă cu umanismul era tradiţia iniţierii şi contaminarea religioasă urma să devină universală. Cunoaşterea celor două naturi implica pe cea a unui destin dublu: moarte adevărată şi efectivă pentru unii, pentru toţi cei al căror centru se fixa în regiunea inferioară a devenirii; nemurire condiţionată (condiţionată de iniţiere) pentru ceilalţi. Deja cu orfismul, dar mai ales cu creştinismul, asistăm la „vulgarizarea” adevărului propriu iniţiaţilor şi valabil doar pentru ei: la naşterea ideii stranii a „imortalităţii sufletului”, extinsă la oricare suflet şi fără condiţionare. De atunci şi până în zilele noastre iluzia continuă: sufletul unui muritor e nemuritor, nemurirea e o certitudine şi nu doar o posibilitate problematică printre altele. Odată stabilit acest echivoc, adevărul alterat în acest sens, în beneficiul umanului, iniţierea nu mai apărea necesară: valoarea sa operaţională reală şi efectivă nu mai putea fi înţeleasă. Sufletul muritor fiind deja nemuritor, cealaltă stare trebuia cu necesitate să se identifice cu această stare, încât din cele două lumi nu a mai rămas decât una, lumea inferioară, ale cărei prelungiri mai mult sau mai puţin ipotetice nu era concepute decât în funcţie de ea. Nu mai exista nicio posibilitate efectiv transcendentă. De fiecare dată când vom continua să vorbim despre renaştere, totul se va epuiza în episodul unei vieţi pământeşti şi nu se putea altfel: este sentimentul, semnificaţia morală, aspiraţia religioasă sau „mistică”. Raporturile de realitate fiind separate de ceea ce nu este fizic, spiritualitatea devine irealitate: încredere, credinţă, sentiment, moralitate, imaginaţie şi speculaţie. Dumnezeu şi zei, esenţe metafizice, realităţi intelectuale au luat forma miturilor, ca semne ale unor experienţe posibile, ca simboluri ale altor condiţii de existenţă, de părţi profunde ale fiinţei integrale a omului; vom înceta să mai ştim. Ele au devenit ipoteze, obiecte ale dogmelor, „exigenţe” ale gândirii sau sentimentului. Mai târziu aşa-zisa „critică” ar trebui chiar să dea acestor reziduuri larvare lovitura de graţie şi să celebreze în umanism, în fine conştient de puterea sa teogonică şi cosmogonică, adevărul cadaveric al unei lumi de cadavre.

Spiritul nerealizat, conştiinţa pierdută a supra-lumii, viziunea materială a lumii nu se mai putea impune decât drept omnicomprehensivă şi exclusivă. Ştiinţă nu a mai existat decât concepută în raport cu materia şi în domeniul construcţiei: ea nu mai era sinteza unei viziuni, a unei intuiţii intelectuale a realităţii suprasensibile, ci efortul facultăţilor pur umane pentru a unifica din exterior, „inductiv”, contingenţa lucrurilor particulare, supuse devenirii şi descompuse în elementele lor, pentru a ajunge la ipoteze, la legi abstracte, la principii de uniformitate şi la constante, forme doar gândite, care nu corespundeau niciunei eliberări interioare. Această cunoaştere a lucrurilor moarte va crea arta sinistră de a le compune şi a le mişca în entităţi artificiale, automatice, înşelătoare şi demoniace: apariţia maşinii este centru şi apoteoză a lumii „umane”.

Ca şi Iniţiatul, celelalte două grade succesive ale ierarhiei tradiţionale – Ascetul şi Eroul – nu puteau decât să fie contaminate de acelaşi proces de degradare. Astăzi, Ascetul este reprezentantul unei „valori”, în mod virtual „depăşită”; or, unul dintre focarele infecţiei umaniste – mentalitatea protestantă – nu a aşteptat ziua de astăzi pentru a-şi face cunoscut dispreţul faţă de tradiţiile şi civilizaţiile care proclamau grandoarea şi preeminenţa Ascetului. În ceea ce priveşte eroismul, să fie limpede: eroismul este fals, zadarnic, steril câtă vreme este măsura omului şi a individului; eroismul nu este adevărat şi sacru decât atunci când este justificat de o ordine şi un scop superior. Eroismul, ca şi asceza, dacă nu este trăit ca un act sacrificial, o cale care, conform Acţiunii (la fel ca Asceza, conform Contemplaţiei), vizează să reconducă centrul fiinţei în realitatea metafizică,  este profan şi nesacru; el nu mai are nimic în comun cu cel exaltat în mod tradiţional; este o „construcţie” care începe şi se termină cu omul şi, deci, nu are alt sens şi valoare decât cea, impură şi contingentă, a senzaţiei şi a sentimentului. De aceea, la eroul modern – sportiv, patriot, romantic, „civilizat”, „suprauman” etc. – nu se celebrează decât profanarea şi moartea anticului Erou: este un sacrificiu în care chiar omul devine, în mod incestuos, totodată pradă şi prădător sau devine o forţă inferioară a unui demonism colectiv care îl integrează cu putere în lumea maşinilor. În fine, fără a mai vorbi despre Ascet, coborând la tipul „omului religios”, ce trece aici dincolo de ceea ce este pur omenesc? „Religia” este, de secole întregi, un fapt individual: o „construcţie” de isterisme, de speranţe, de spaime şi de alinări ale „subiectivităţii”: o ceaţă impură dincolo de care, inaccesibilă, de neatins şi ah! cât de ignorată, se găseşte realitatea luminoasă, puternică, nonumană a supra-lumii.

Dimpotrivă, aceste combinaţii încep să se alimenteze cu forţe subumane. Ne referim aici la ceea ce spuneam, mai detaliat, în Discesa del potere in Occidente (Decăderea puterii în Occident – n. trad.), dintr-una în cealaltă prin cele patru caste şi asupra resurecţiei energiilor inferioare obscure şi puternice în corpurile colective galvanizate de pasiunile politice şi naţionale.

În această descompunere universală, care ar putea fi, aşadar, ultimul sprijin al tradiţiei? Ascultarea profundă de legea tradiţională a omului simplu şi a celui necunoscător avea un sens şi o eficacitate suprasensibile când ea se lega ierarhic de cei care ştiau şi care existau, care mărturiseau şi păstrau vii adevărul şi spiritualitatea, faţă de care legea tradiţională era corpul şi forma. Dar când astfel de oameni încep să lipsească, ce poate decurge din recunoaşterea tradiţiei? Sacrificiul este în van, ascultarea sterilă: rezultatul este o pietrificare; nu mai există nici înălţate, nici participare rituală. Lumea modernă trebuia astfel, fatal, să se îndrepte către distrugerea oricărei tradiţii, chiar pe plan social, moral şi religios şi să se scufunde în anarhia individualului.

Modelul este al construcţiei ştiinţifice, care caută, printr-un proces din exterior spre interior, să recompună multiplicitatea fenomenelor particulare, brusc privată de unitatea sa interioară şi adevărată pe care numai realitatea metafizică este susceptibilă de a o oferi, prin intermediul tradiţiilor spirituale vii, printr-o unitate exterioară violentă, nesemnificativă, în care indivizii sunt oprimaţi şi nu mai au între ei niciun raport organic. Este semnificaţia socialismului occidental, în accepţiunea sa cea mai largă. Este o tentativă de organizare pur umană şi laică, în care oamenii nu mai aparţin unei unităţi spirituale şi nu mai sunt legaţi decât prin condiţiile existenţei materiale şi prin diferiţi factori sentimentali, pasionali sau politici care decurg din aceasta. Aşadar, o organizare cu adevărat demoniacă şi ahrimaniană, amalgam, mai degrabă decât organizare, în care orice lege ordonatoare este lipsită de raţiune şi de stabilitate; căci, ce altceva am putea avea în absenţa principiului superior şi anterior individului şi construcţiilor individuale?

Dimpotrivă, forţele subumane încep să anime aceste amalgame (vezi supra) şi lucrul acesta ne clarifică asupra scopurilor ultime ale lumii moderne. Accelerarea inerentă a tot ceea ce decade face ca faza iluzorie a umanismului şi individualismului anarhic să fie cu mult depăşită: ea conduce la dezlănţuirea principiului iraţional şi sălbatic al vieţii şi la celebrarea şi divinizarea lui. Este ceea ce am putea numi satanismul lumii moderne: trădarea intelectualilor, denunţată de Benda, îşi arată aici adevărata sa dimensiune.

Cei care, altădată, prin adeziunea lor la formele dezinteresate de activitate, serveau drept frână şi antidot la realismul maselor, dând vieţii temporale principiile pe care ea nu le putea poseda în ea însăşi, pentru a o repune pe un plan transcendental, sunt astăzi chiar acei intelectuali care celebrează realismul maselor, împodobindu-l cu o aureolă mistică, morală şi religioasă.

Ajungem, astfel, la religia „vieţii”, a „devenirii”, a iraţionalului, la glorificarea civilizaţiei „faustiene” şi „activiste”, la relativism, la pragmatism, la intuiţionism, la actualism ş.a.m.d. Răsturnarea absolută a punctelor de vedere este evidentă. Centrul este ocupat de către principiul lumii inferioare, devorat de sete, blestemat de o eternă neputinţă pentru împlinire, neîncetând să fugă zadarnic în aviditatea sa faţă de „diversitate”, care, în lumea tradiţională – în Grecia, ca şi în Orient – era considerată ca puterea inamică pe care trebuia să o învingi şi să o subjugi printr-o dominare superbă şi o eliberare luminoasă a sufletului, sarcină care îi revenea celui care aspira la existenţa superioară preconizată de Mistere, miturile eroice, înţelepciunea Yoghinilor şi a Asceţilor. Odinioară, posibilităţile umane care se orientau către această eliberare sau care, măcar, îi recunoşteau demnitatea eminentă, prin schimbarea bruscă a polarităţii, au trecut, în lumea modernă, în serviciul puterilor devenirii, căci, spunându-le da, ele le ajută, accelerează şi grăbesc ritmul frenetic, le conferă măsura realului, a adevărului, a valabilului, a ceea ce nu numai că este, ci şi trebuie să fie.

Astfel sunt diferitele ideologii, noile „religii” la care am făcut aluzie mai sus. Pierdute în depărtare precum vârfurile munţilor înalţi, luminile spirituale şi stelare ale lumii de deasupra, ceţurile palide care urcă din câmpii, mirajele irealismului uman, cu spectrele sale intelectuale, cu focurile sale impure, cu dezgustătoarele sale aglomerări de substanţe organice se clatină ca un preludiu al unui vis pe sfârşite, unde puterile demoniace ale lumii inferioare vor ţâşni goale, neînfrânate, fără nuanţe, antrenând în siajul lor această lume de maşini şi de fiinţe, ameţite şi stinse, care, în nebunia lor, le-au oferit acestor forţe substanţa reîncarnării.

Astăzi putem cu adevărat să spunem că trăim în perioada de tranziţie, preludiu al ultimei faze: punct de joncţiune între epoca luciferiană (căci putem numi astfel epoca în care domneşte mitul „omului” şi al atotputernicei construcţii umane) şi epoca demoniacă. Din „ţinuturile imobile”, „ţinuturile înalte” pecetluite de linişte şi neatingere, apare această lume care şovăie pe orbita sa, care tinde să se desprindă de ea pentru a se îndepărta şi a se pierde definitiv în spaţiile unde nu există altă lumină decât sinistra lucire aprinsă de incandescenţa căderii sale.

 

Traducere: Cristi Pantelimon

Sursa: frontdelacontre-subversion.hautetfort.com

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *