Iarăși despre ateismul din Mortua est!

eminescu

Argument

Joi, 15 iunie 2017, la Căminul cultural din Dumbrăveni, județul Suceava, actorul Dorel Vișan a susținut un spectacol de poezie eminesciană, recitând și comentând, între altele, Mortua est!, cu insistente referiri la ateismul poetului de aici și din alte poeme – iar discuția reverberându-se, apoi, în luările de cuvânt ale distinsului prezidiu al distinsei adunări. Observându-mi prezența în sală. dl. academician Eugen Simion ar fi vrut, desigur, să-mi ofere cuvântul, peste rând, mai ales că dezvoltasem tema în legătură cu alte asemenea băgări de seamă, precum cea a lui Cristian Tudor Popescu ori cea a lui Răzvan Codrescu – dar și-a făcut, probabil, socoteala că  argumentația mea ar fi de circumstanță, și poate nu va  convinge… Abia revenind din piosul pelerinaj acasă, între cărți, îmi extrag din fișe și din ediția mea trimiterile și, pentru ca ateismul lui M. Eminescu din Mortua est! să nu rămână o glumă științifică nesancționată – dar și pentru a-l lumina pe actorul Dorel Vișan întrucâtva în privința textului –  aștern pe hârtie în vederea publicării raționamentele de mai jos.

Printre locurile foarte greu de rezolvat, dacă nu imposibil, din poezia eminesciană aş dori să supun atenţiei publicului finalul de la Mortua est! Este publicată de Eminescu [1] în „Convorbiri literare”, 1 martie 1871, comentată (cu citate ample) de Titu Maiorescu [2] în studiul său „Direcţia nouă…“ din aceeaşi revistă, acelaşi an, 15 mai, de acelaşi [3] în volumul de „Critice“ 1874, după care se regăseşte în ediţia princeps [4] din 1883. Iată, aşadar, patru surse (tipărituri) — şi nu seamănă una cu alta. Primele îndreptări (de punctuaţie şi de termeni) le operează Titu Maiorescu în studiul citat din revistă; lucrul ni se pare interesant, pentru că repune în discuţie raportul lui Eminescu-poetul cu Iacob Negruzzi. Într-adevăr, poetul trimite Mortua est! de la Viena, însoţind-o de o scrisoare [5] mult citată în care-i cere redactorului „Convorbirilor”: „Ştergeţi ce vi se va părea bun de şters“. Îndreptările lui Maiorescu (din studiul său) vin peste numai două luni, şi privesc chestiuni de fond. Deducem că Iacob Negruzzi nu s-a atins de aceste chestiuni, deci textul are girul lui Eminescu. Îndreptându-l o dată, Titu Maiorescu îl va îndrepta şi a doua oară, în 1874, şi a treia oară, în ediţia princeps din 1883 — şi chiar a patra oară, în ediţia a doua [6] unde desparte prin spaţiu alb ultimele două versuri, ca pentru a indica importanţa lor; textul îngheaţă astfel în celelalte ediţii Maiorescu.

Drept este că formele din „Convorbiri literare”, considerate de noi ca având girul lui Eminescu, nu se regăsesc în nici unul dintre manuscrisele păstrate ale poemului. Nu este, însă, motiv de îngrijorare: ultimul manuscris, acela după care s-a cules textul, lipseşte la mai toate antumele. Ştim că Eminescu făcea, uneori, corecturi şi în şpalt (corecturi, adică reveniri asupra textului, schimbări de termeni, punctuaţie, apostrofuri).

În fine, urma alege, ca să zicem şi noi astfel, adică: dacă este un alt sens în textul tipărit cu girul lui Eminescu, şi dacă acest sens spune ceva în plus — locul merită discutat; dacă nu, rămâne să păstrăm ori să nuanţăm „contemporan“ ateismul tânărului poet, „resimţit“ de mulţi critici pornind de la acest final al poeziei Mortua est!

Redau ultimele patru versuri din prima publicare: Au e sensu in lume? Tu chipu zimbitoru/Trăit-ai anume ca astfeliu să mori?/De e sensu intr’asta e’ntorsuşi a tĕu;/Pe palida-ţi frunte nu-i scrisu Dumnedeu. Termenul care ne interesează este a tĕu, scris în două cuvinte şi cu căciulă pe -e. Citând textul peste două luni, Titu Maiorescu îndreptă: ateu, cuvântul cum îl avem astăzi. Peste un an, la 1 decembrie 1872, Eminescu va publica[7], tot în „Convorbiri literare”, nuvela Sărmanul Dionis, cu poemul cunoscut unde versul — cunoscut, de asemenea — este: Ah! atei, nu tem ei iadul ş’a lui Duhuri — liliecii? Mai menţionăm că în manuscrisele poemului Mortua est! se regăseşte termenul firesc: ateu.

Poate că nu ne-ar fi atras atenţia acest a tĕu, şi l-am fi considerat o scăpare de tipograf ori o îndreptare a lui Iacob Negruzzi, dar punctuaţia de care însoţeşte Titu Maiorescu, la retipărire, contextul ne face să revenim. Mai întâi pune două puncte şi virgulă la final de vers: De e sensuintr’asta: e’ntorsuşi ateu,/Pe palida-ţi frunte nu-i scrisu Dumnezeu. Reluând în Critice (1874) pasajul, pune virgulă în loc de două puncte şi elimină peste tot -u final (sens, ’ntors, scris). În ediţia princeps rămâne eliminat -u final, dar în locul virgulei de la sfârşitul versului găsim linie de pauză (aşadar, de un sens concluziv, pe care i-l dăduseră la început cele două puncte, are nevoie). Tot în ediţia princeps, cele trei puncte de suspensie din primul vers citat: Au e sens în lume?… Tu chip zimbitor (inexistente în Critice, 1874, unde, în schimb, este virgulă astfel: Tu, chip zimbitor/Trăit-ai anume…) Maiorescu pare a interpreta continuu pasajul, ca şi când ar fi nemulţumit de posibilităţile pe care i le oferă punctuaţia şi scrierea. Prin reacţie firească, ne incită să interpretăm, la rândul nostru.

Important, în pasaj, este, desigur, semnul întors. Îl vom regăsi în Egipetul (1 octombrie 1872): Magul, paza resbunerei, a cetit semnul intors;în Scrisoarea III: să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale etc. În Mortua est! se explică mai clar: sens întors, adică invers. Trebuie, în acest caz, regândit pasajul iar cele două adverbe: anume şi astfeliu înţelese în contextul sensului invers: Trăit-ai anume ca astfeliu să mori nu înseamnă să mori astfel, în acest mod (tânără, frumoasă etc.) — ci strict: ai trăit pentru ca, trăind, să mori, scopul vieţii este moartea, lumea merge invers, întors, din viaţă spre moarte, trăieşte anume, în mod special, ca să moară. Abia acest sens luminează, dinspre final, textul de mai sus: Văd vise’ntrupate gonind după vise/Pân’ dau în morminte ce-aşteaptă deschise. Viaţa e vis: tema cunoscută — adusă, însă, de Eminescu la ultimele ei consecinţe. Şi abia astfel, revenind la termenul atĕu din prima tipăritură (şi numai de acolo!) găsim sensul etimologic: alfa privativ înseamnă lipsit de. Sensul acesta, spune poetul, este lipsit de zeu, nu se poate ca zeul să pună semnul întors în lume, să fie pentru moarte — când  el este viaţă. Nu este aici nici o revoltă, ci doar o constatare — cu această marjă de siguranţă: De e sensu intr’asta, adică dacă (şi numai dacă) este sens, atunci el nu este zeesc (pentru că zeul vrea viaţa, nu moartea). Poemul se închide în dilema hamletiană pe care o dezbate, de altfel.

Departe, însă, de asta este sensul ateu, care înseamnă împotriva zeului (şi a dus la ateism, curent de idei, atitudine chiar etc.). Eminescu se apropie, mai degrabă, de sensul istoric: după câte ştim, primii creştini erau numiţi „atei“, cu sensul că nu au nici un zeu (numele zeului lor fiind ascuns, vezi simbolistica ştiută); vezi, în limba română, „om fără nici un dumnezeu“, unde dumnezeu a luat locul lui zeu (şi, deci, nu trebuie scris cu majusculă, Dumnezeu).

Abia ajunşi în acest punct al explicaţiilor noastre, însă, lucrurile se complică. Într-adevăr, de ce pune poetul căciulă pe e din atĕu? Dacă e semn pentru vocală scurtă, înseamnă că nu vrea accent pe –e. Dacă e semn pentru – ă, înseamnă că vrea să se citească atău, rimă la Dumnezeu următor.

Ar fi o „rimă rea“ — şi cu asta revenim la studiul lui Titu Maiorescu din mai, 1871. Criticul spune că, dintre poeziile publicate de Eminescu până acum, Mortua est! este „cea mai bună“ — dar face, totuşi, observaţia că şi aici „sunt defecte, ce trebuiesc neapărat îndreptate“. Aceste „defecte“ sunt: „abuz de cuvântul pală“, „uneori gândiri şi expresii prea obişnuite“, „rime rele“. Rime rele în Mortua est? Poate sting/plăng — singura din tot ce citează criticul. Tău/Dumnezeu ar fi, însă, o rimă rea; criticul o îndreaptă: ateu/Dumnezeu.

Repetăm, considerăm că aceste sunt argumente că Eminescu a vrut textul iniţial aşa cum îl avem în prima tipărire. Problema este, însă, că rostirea/recitarea, în cazul cuvintelor despărţite formate cu alfa privativ, cere accent pe acest a iniţial. Grafia a tĕu se citeşte à tĕu. Și alfa privativ, și căciula pe -e o indică. Ca să iasă, însă, această lectură, ritmul cere o silabă în plus în piciorul anterior, aşadar: e’ntórsuşi à tĕu, cu accent pe şi citirea lui -u final. O asemenea secvenţă ritmică va cere, însă, la rândul ei, în versul următor: nu-i scrisu Dumnézeu, accent firesc pe scrisu dar citirea lui -u final, accent nefiresc, mişcat, pe Dumnezeu. N-am fi insistat, dar am văzut că în a doua tipărire a poemului, în „Critice“(1874), Titu Maiorescu elimină peste tot -u final — şi nu mai există nici măcar posibilitatea pur teoretică a unei astfel de lecturi.

Lectură care este, însă, în concordanţă cu amintita tradiţie istorică privind ascunderea numelui zeului suprem: se poate ascunde prin tăcere, ori prin evitarea numelui corect.[8] Lectură care, apoi, este în concordanţă cu ideile din Sărmanul Dionis, nuvela publicată de Eminescu în 1872. La un moment dat, Dan are superbia să cugete asupra celor divine, şi atunci: „Vum! sunetul unui clopot urieşesc — moartea mărei căderea cerului — bolţile se rupeau, jumalţul lor albastru se despica, şi Dan se simţi trăsnit şi afumat în nemărginire“. Până aici, suntem în atmosfera din Mortua est!:Se poate ca bolta de sus să se spargă/Să cadă nimicul cu noaptea lui largă… Continuarea, însă, readuce în atenţie acea magie a numelui care ne preocupă: Dan-Dionis rosteşte pe jumătate numele zeului suprem, „şi un glas resună în urmă-i: nefericit,e ce-ai îndrăznit a cugeta? Norocul tău că n-ai pronunţat vorba întreagă…“[9] Aşadar, în Sărmanul Dionis personajul este salvat pentru că s-a oprit la jumătatea cuvântului; în Mortua est! putem înţelege, deduce din logica faptelor (sau din ceea ce numim realitatea textului) că schimbarea accentului evită acelaşi contact cu numele adevărat al divinităţii. Următoarea ocurenţă a termenului[10] în „Convorbiri literare” va fi în poemul Înger şi Demon, din 1 aprilie 1873, unde este scris aşa: Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,/Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii’mbrăcate/Cu-a lui D-zeu numire…

Desigur, se citeşte accentul firesc în ritm — dar nu este scris numele întreg.

Toate aceste explicaţii editoriale (nici nu îndrăznim a zice că este o „demonstraţie“) îşi găsesc, de fapt, resortul în critica lui Anghel Demetriescu din 1874, la care ne oprim [11]. Printre destulele inepţii ale pedantului filolog găsim, acolo, şi câteva observaţii despre ritm şi accente în vers care ne pot da măsura înţelegerii poeziei lui Eminescu de către contemporanii săi — singurul lucru care ne interesează, în fond. El citează schimbat (parcă toată lumea vrea să schimbe versurile lui Eminescu, încă de la debutul poetului):

Un vis ce îşi mòie aripa’n amar/Ast-fel a trècut d’al lumii otar şi comentează: „Pe care silabă pune cineva tonul din vorba trecut, pe tre or pe cut? Dacă pune pe tre versul e negreşit corect, dar pronunciarea va fi schimonosită şi licenţa poetului nu poate merge până acolo“. Versul este, reamintim: Astfeliu ai trecut de al lumii otar (nu Ast’fel, d’al). Înţelegem că în epocă -iu final regiza accentul: àst-fel, dar astféliu, ceea ce Anghel Demetriescu nu vrea să accepte (ceartă pe ortografie). Tot el, însă, citează mai departe o revistă umoristică a vremii, şi abia aceasta ne atrage atenţia: „…Versurile ne aduc aminte ceea ce un glumeţ a scris în Perdaful [12], foaie umoristică ce se publică în Iaşi“. Urmează două strofe din parodia Perdafului (la Mortus est! şi la Împărat şi Proletar) — din care cităm, cu accentele puse de foaia umoristică: A fi sau a nu fi? E calambur, poveste/Scomită de anticii istorici muritori? / Căci à fi însemnéază aceea ce nu este;/A nu fi e o horă de candide neveste/Ce’n stele şi în lumină apare une-ori“. Anghel Demetriescu urmează: „Deşi glumeţul de la Perdaful se sileşte a arăta, prin versurile ce reproduserăm, divagările poetului de la Convorbiri, noi din parte-ne însă mărturisim că suntem departe de a-l blama într-atât“.

Nu ne interesează aşa-zisul adevăr ştiinţific al acestor critici de epocă (deşi chestiunea merită interes şi ar trebui cunoscută) — ci doar faptul în sine: contemporanii lui Eminescu citesc Mortua est! încercând să pună accente pe cuvinte, schimbând accentele poetului. A fost, oarecum, o discuţie, oamenii şi-au pus întrebări. Trist este că n-a răspuns Eminescu însuşi acestor critici (nu mă refer la Criticilor mei, ci la texte ziaristice). Ciudat este că cei care discută evită tocmai versul final cu acea grafie specială care cere accent pe a. Oricum ar fi, această grafie trebuie păstrată într-o ediţie Eminescu: toată bibliografia consultată şi citată mai sus sugerează concordant că ţine de voinţa autorului. Este, în fond, vorba de ceea ce ediţiile din autori clasici greci sau latini numesc un happaxlegomenon, cuvânt care apare o singură dată în opera unui autor sau chiar în limbă.

Să luăm, însă, punctuația poemului pentru a vedea dacă sensurile sunt în concordanță cu această grafie. Mai întâi, versul 22: De ce-ai murit înger cu fața cea pală. Titu Maiorescu este cel care instituie virgula după înger, păstrată la toți editorii în lanț: în „Convorbiri literare” nu există această virgulă, sensul fiind ai murit ca, în chip de înger. Situația se repetă la v. 66: Au moartea ta înger de ce fu să fie?, din „Convorbiri”, devine, cu virgula vocativului instituită de același prim editor: Au moartea ta, înger, de ce…

Dar sunt alte sensuri, iar logica ne obligă să-l separăm pe poet de editorii săi. De două ori poetul spune ceva – de două ori editorii interpretează la fel, altfel. Pe scurt, în logica grafiei a tĕu de mai sus, și în contextul debutului eminescian la „Convorbiri literare” cu poeme angelice, dilema sufletului poetic în Mortua est! este dacă are, sau nu, de-a face cu un înger disimulat, dacă a murit „îngerul” sau „demonul”. Apostasia din Venere și Madonă („apostat-inima mea”) ori din Înger și Demon („el – un suflet apostat”), ca oscilare continuă între angelic și demonic în viața omului în general – această apostasie este „a tee”, adică n-a fost încă însigilată de către zeu, definită de o parte sau de alta, numită; acestei apostasii i se aduce un argument așa-zicând ontologic: îngerii ei înșiși se disimulează, iar acesta, de aici, nu știu, zice poetul, dacă este înger sau demon – dar, pentru că semnele divine se rostesc astfel, este mai degrabă demon.

Am dreptul, în acest punct al demonstrației, să mă refer la versul 15 din „Convorbiri” : Când tocsul s-aude l-al vrăjilor caier, îndreptat în ediția întâi în Când torsul s-aude l-al vrăjilor caer, și devenit curent astfel (comentatorii eminescieni discutând, mai ales, un vers manuscris: Când torsul s-aude l-al vremilor caer superb, desigur, dar mult anterior datei publicării: se folosesc, în general, forme de prin 1866 pentru a suplinii tipăritura din 1871, patru ani diferență!). Redau sec fișa mea la ediție (mă autocitez pentru autenticitate, altfel știind că această ediție, într-un tiraj atât de mic, academic adică, nu putea să ajungă până la dl. Dorel Vișan, de pildă, înainte de a i-o fi oferit eu însumi – și nu fără strângere de inimă că rămân mai sărac cu mine): „Caierul vrăjilor nu poate fi un caier moale, de lână. De vreme ce avem tocs, pentru tocsin, cu sensul: clopot de alarmă, sirenă, trebuie să acceptăm zgomotul strident al vrăjilor/vrăjitoarelor. Caier, scris caieru, după ce avea în versul anterior pept, vine de la încaier, încăierare (sens material: păruială, luare de păr/caier). Este vorba de încăierarea, încaierul, caierul vrăjilor la miezul nopții. Momentul e bine fixat în Melancolie,Se bate miezul nopții etc. (clopotnița, străveziul demon).Vezi și aici v. 2: Un sunet de clopot în orele sfinte, cu observația că orele sfinte și al vrăjilor caier sunt în aceeași opoziție ca sunet de clopot și tocs, după modelul Înger și Demon etc. Manuscrisele nu oferă soluții (există acolo inclusiv forma S-aude torcându-se-al vrăjilor caër, care întărește tocsul dar atrage atenția asupra grafiei caër) – dar nici revista nu poate fi suspectată că a introdus un neologism atât de prețios: tocsul. Este voința autorului. Sensul gramatical: când se aude tocsul caierului vrăjilor, acest (în)caier fiind, de fapt, el însuși tocsul, clopotul de alarmă. În formele manuscrise anterioare pasajul are conotații magice mai accentuate: Atuncia când magic pământu-și deschide, iar în Memento miri întâlnim: Împărații sori se-ncaier

Adaug: prin acest zgomot vrăjitoresc trec demonii în și dinspre rai – aici, poete că fură o oră sfântă…

Față de atâtea imponderabile ale textului – multe, reîngreunate forțat prin ediții – nu prea văd unde mai e loc pentru ateism la Eminescu în Mortua est! Este poetul ateu dacă descoperă și afirmă că demonul întoarce semnul, disimulează, mimează sfințenia? Este această disimulare atee? Surprinde el momentul exact al trecerii din înger în demon a „entității” pe care o plângea și acum este gata să râdă de el însuși? Orice interpretare totală trebuie să țină cont, însă, de sensurile parțiale, ca în Lucrețius (IV,500): când nu poți pătrunde adevărul ultim, pune-ți în minte să descâlcești, cel puțin, cât mai pe înțeles, adevărurile ivite pe parcurs.

Unul dintre acestea fiind că la Dumbrăveni se recită și se comentează în cor fertil poezia ca adevăr, iar nu adevărul ca poezie.

 

[1]M. Eminescu: Mortua est!, „Convorbiri literare”, 1 mart. 1871, p. 15-16.

[2]Titu Maiorescu: Direcţia nouă, I. „Convoribiri literare”, 15 mai 1871, p. 85-90; 15 sept. 1871, p. 217-227.

[3]Titu Maiorescu: Critice, Bucureşti, Socec, 1874. Facem observaţia că autorul schimbă şi textul, nu numai citatele, în volum faţă de Convorbiri literare. În ediţia a II-a a Criticelor (Editura Socec, 1892) încă intervine în Mortua est!, eliminând cele trei puncte în versul citat, până acum, astfel: La ce…Oare totul nu e nebunie? Desigur, ediţiile actuale din Critice refac citatele după ediţia Perpessicius. Lipsa unei ediţii critice a Criticelor lui Titu Maiorescu obligă la aceste verificări, făcând foarte importantă prima tipăritură, cea din revistă.

[4]M. Eminescu: Poesii, Socec& Co, Bucureşti, 1994, pag. 69.

[5]Scrisoarea, din 11 feb. 1871, în I. E. Torouţiuşi Gh. Cardaş: Studii şi documente literare, 1, 1931, p. 319; comentariile, la Perpessicius, în M. Eminescu: Opere, Vol. I, p. 99.

[6]M. Eminescu: Poesii, Ediţia a doua, Editura Socec& Co, 1885, p. 69

[7]M. Eminescu: Sărmanul Dionis. Novela. „Convorbiri literare”, 1 dec. 1872, p. 329-340; 15 dec. 1872, p. 278-385. Poemul, la p. 333-334.

[8]Fenomen general lingvistic: D. Caracostea atrage atenţia că în limba română, de pildă, numele lui Lucifer s-a păstrat în denumirea stelei numite Luceafăr tocmai pentru că s-a schimbat accentul şi nu s-a mai făcut legătura nomen/omen) (în vest, numele fiind sinonim cu acela al demonului suprem, s-a pierdut prin interdicţia rostirii).( Apud Lucian Chişu: Prejudecata Caracostea, Editura M. L. R., 2002, p. 103).

[9]O., VII, p. 254

[10]M. Eminescu: Înger şi Demon, Convorbiri literare, 1 apr. 183, p. 16-18 (termenul este reluat în toate ediţiile fără prescurtare).

[11]G. Gellianu, Anghel Demetriescu: Schiţe literare. Poesiile D-lui Eminescu. „Revista contimporană”, 1 martie 1875, p. 268-288. Textul, mult remaniat (şi fără a mai permite discuţia care urmează) şi în Anghel Demetriescu:Opere, Ediţie îngrijită de Ovidiu Papadina, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şiartă„Carol II“, 1937. Nu e găseşte în Corpusul receptării critice a operei lui M. Eminescu, Ediţie critică de I. Oprişanşi Teodor Vârgolici, Editura Saeculum, I. O. Bucureşti, 2002 (3 volume). Vezi şi mai sus, nota 3: în lipsa unei ediţii critice devine indipensabil recursul la primele tipărituri, caz specific eminescian.

[12] “Perdaful apare la Iaşi, între 1873-1887. În Biblioteca Academiei colecţia are numeroase lipsuri (lipsesc, desigur, şi numerele citate de A. D.).

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest