Hyperborea

Despre Hyperborei, populaţia care locuia în extremul-septentrion, se găsesc menţionări în numeroşi autori ai antichităţii latine şi greceşti. Prima mărturie apare la Hecateu din Milet (sec.VI a.H.), care îi situează în extremul nord al pământului, între Ocean şi Munţii Rifei.

Date asemănătoare, dar mai ample, au fost furnizate de Herodot, care scrie: „Aristeas din Proconez, fiu al lui Castrobiu, compunând un poem epic, spune că a ajuns îndemnat de Phoebus în apropiere de Isedonii şi că dincolo de Isedonii locuiesc Arimaspii, oameni cu un ochi, şi dincolo de ei grifonii păstrători ai aurului, iar în sfârşit, dincolo de ei Hiperboreii, care se întind până la mare. Toţi aceştia, exceptând Hiperboreii, începând cu Arimaspii, îşi agresează încontinuu vecinii; şi astfel de către Arimaspi au fost izgoniţi din ţara lor Isedonii, de către Isedoni Sciţii; iar Cimerienii, care locuiau spre marea australă, împinşi de Sciţi, şi-au părăsit ţinutul lor” (IV,13). Hecateu din Abdera (sec. IV-III a.H.), autor al unei opere despre Hiperborei, din care ne-au parvenit numai unele fragmente, îi situează şi el la nord, într-o insulă a Oceanului ”nu mai mică decât Sicilia”. Pe această insulă, din care se poate vedea luna de aproape, cei trei fii ai lui Boreus practică un cult al lui Apolo, însoţiţi de cântecul unui stol de lebede venite din munţii Rifei.

Alte citate se găsesc în primul Imn homeric către Dionisos, în Pindar, în Eschil, în Diodor Sicilianul, în Lucian. De partea sa, Strabon îi situează pe Hiperborei între Marea Neagră, Dunăre şi Adriatică: „Toate popoarele din nord aveau numele din partea istoricilor greci de Sciţi sau Celtosciţi, dar scriitorii încă mai vechi făceau distincţii între ei, numind Hiperborei pe cei ce trăiau în zona Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriaticii” (Geografia 11,6,2).

Între latini găsim acest text în Virgiliu: ”aceştia sunt oamenii sălbatici care sub septentrionul hiperborean sunt biciuiţi de vântul rifeu şi îşi acoperă corpul în blănuri blonde aprinse de animale” (Georgice 3, 381-383). Dar mărturia cea mai bogată e aceea a lui Pliniu cel Bătrân: „Apoi sunt munţii Rifei şi regiunea numită Pterophoros din cauza frecventelor căderi de zăpadă, asemănătoare cu fulgii, o parte din lume fiind condamnată de natură să stea cufundată în întuneric, sub acţiunea îngheţului şi gerului Aquilonului. În spatele acelor munţi şi dincolo de Aquilon, un popor fericit ( după cât se crede), numit Hiperborei, trăieşte până la bătrâneţe, faimos pentru minuni legendare. Se crede că în acel loc sunt polii lumii şi limitele extreme ale revoluţiilor stelare, cu şase luni de lumină şi o singură zi fără soare; nu, cum au spus necunoscătorii, de la echinocţiul de primăvară până în toamnă: pentru ei soarele răsare o singură dată pe an, la solstiţiul de vară, şi apune o dată, la solstiţiul de iarnă” (Naturalis Historia IV,88).

Şi cum să nu aminteşti dialogul dintre Zarathustra şi Ahura Mazda în Vendidad (II,39-41)? „O, creator al lumii, demn de Asa! Ce candelabre sunt acestea, demne de Asa, care strălucesc acolo, în tăria zidită de Yima? Atunci răspunse Ahura Mazda – Sunt candelabre eterne şi trecătoare. O singură dată răsar şi apun cu soarele, cu luna şi cu stelele. Şi aceasta e o zi care în realitate e un an”.

Importanţa acestui fragment nu-i scapă lui Herman Wirth, care îl comentează în următorii termeni: ”Mersul celest al constelaţiilor atât de limpede descrise lasă o unică posibilitate pentru determinarea locului de observare, care poate coincide numai cu regiunea arctică. Vrem să reamintim încă o dată mersul astrelor, aşa cum se arată privirii omului arctic. Pentru toate populaţiile rasei nordice, septentrionul este direcţia sacră după care ele se orientează. Acolo sus e locul lui Dumnezeu, punctul cardinal al orientării terestre”.

Dar să ne întoarcem la descrierea lui Pliniu: „E o regiune luminoasă cu clima blândă, ferită de orice flagel. Au drept case crânguri şi păduri, venerează zeii în comun, discordia şi orice boală le sunt necunoscute. Nu e moarte, decât după oboseala vieţii, după ospeţe şi după o bătrâneţe liniştită; se aruncă în mare de pe o stâncă; acest fel de înmormântare e cel mai fericit (…) Nu te poţi îndoi de acel popor: atâţi autori ne transmit că ei sunt singurii care trimit la Delos, lui Apolo, venerat de ei între toţi, ofrandele ritualurilor. Le duceau fecioare, venerate de ospitalitatea poporului, până când, fiind încălcată făgăduinţa, oamenii s-au hotărât să depună ofrandele sacre la hotarul vecinilor, pentru ca aceştia să le treacă vecinilor lor, şi aşa până la Delos” (Naturalis Historia IV,89-91).

După părerea noastră, un ecou al temei hiperboreene s-ar putea distinge chiar în Odiseia. După cum s-a observat, primul autor clasic la care ideea de septentrion pare să aibă conotaţii reductibile la termeni reali este autorul Odiseii, ale cărui versuri dau o idee precisă despre ceea ce semnifica Nordul pentru mediteraneeni. Când Ulise coboară în infern, găseşte intrarea în ţinutul Cimerienilor, întunecat şi îngheţat. Atât despre Cimeria, ca şi despre Lestrigonia, unde vara domneşte o luminozitate continuă, Homer pare să fi avut informaţii de la negustorii ce frecventau porturile Mării Negre septentrionale, unde grecii se stabiliseră din secolul VIII a.H.(1). În realitate, despre cele ce se întâmplă în zonele septentrionale ale globului terestru grecii ar fi putut să aibă informaţii chiar din epoca miceniană, când importau chihlimbarul din Baltica. Şi nu e exclus ca în cartea a zecea a Odiseii să se fi păstrat un element relativ la staţiunea originară a popoarelor indoeuropene în zona arctică şi subarctică; aşa cum elemente asemănătoare s-au păstrat în imnurile vedice, după cum a demonstrat Bâl Gangâdhar Tilak (2).

La Telepylos Laistrygonia, după cum spune aedul, „întorcându-se acasă unul din doi păstori îl cheamă pe un altul, şi acesta ieşind îi răspunde. Astfel un om nedormit ar încasa plată dublă: una păscând boii şi alta păscând albe turme de oi, căci cărările Nopţii şi ale Zilei sunt apropiate” (Odiseia, X, 82-86). Cu alte cuvinte, un păstor care ar fi în stare să fie treaz continuu ar putea face două treburi, pentru că în ţara lestrigonilor durata luminii diurne e de circa douăzeci şi patru de ore. (Imaginea celor două cărări ale Zilei şi ale Nopţii se clarifică în acest sens, dacă o confruntăm cu Hesiod – Theogonia 746 şi urm.). Fenomenul descris de Hesiod îşi găseşte răspunsul în ceea ce în mod efectiv se întâmplă în septentrionul extrem; chiar şi numele de Lamos, citat în fragmentul amintit, readuce în mod curios, după cum s-a observat, pe acela de Lamǿy, o insulă apropiată de coastele septentrionale ale Norvegiei (3). În sfârşit, nu trebuie trecut cu vederea faptul că Telepylos Laistrygonia ar putea foarte bine semnifica „Laistrygonia Poarta Îndepărtată”, în care caz avem o sintagmă analogă cu „ultima Thule”.

 

Un antic text taoist, Lieh-tzu sau Adevărata carte a sublimei virtuţi a golului şi vidului, conţine o lungă descriere a unui ţinut din extremul septentrion, care se găseşte la nord de marea septentrională, „nu ştiu la câte mii sau zeci de mii de li de provinciile centrale”. Această ţară, în care condiţiile climatice sunt blânde („nu e vânt şi ploaie, îngheţ şi rouă”), „dă viaţă la păsări şi animale, la insecte şi la peşti, la iarbă şi la copaci”. Geografia acestei ţări aminteşte, sub unele puncte de vedere, anumite descrieri ale Paradisului; ”Între cele patru laturi e complet plană, fiind înconjurată de dealuri abrupte. În mijlocul ţinutului este un munte în formă de urcior, numit Hu-ling, pe vârful căruia e o deschidere în formă de brăţară rotundă, numită Peştera Abundenţei, din care izvorăşte o apă numită Fântâna Supranaturală: are o mireasmă mai puternică decât aceea a orhideelor şi a aromatelor, o savoare mai puternică decât aceea a mustului. Acest singur izvor, împărţindu-se, formează patru cursuri de apă, care curg de pe munte şi irigă tot ţinutul”.

Locuitorii Extremului Septentrion, continuă Lieh-tzu, trăiesc o viaţă fericită. „Având un caracter binevoitor şi generos, nu dau naştere la conflicte şi nu sunt agresivi; având inima sensibilă şi osatura delicată, nu sunt orgolioşi şi nici servili(…)”.

Temele paradisului hiperborean şi al originii polare, atestate în formele tradiţionale cele mai vechi, sunt reprezentate în mod unitar şi definit, în forme tradiţionale mai recente, cum e cea islamică, care a situat în extremul septentrion „ţinutul celest” Hûrqalyâ. Această doctrină, expusă în epoca contemporană de şcolile şiite shaykhî şi ishrâqî, reia tema mazdeistă a „Pământului transfigurat”: într-adevăr, geograful Yaqût afirma că muntele Qâf, „mama tuturor munţilor”, din care pleacă drumul polar spre Allâh, s-a chemat într-o vreme Alborz. De partea sa, Henry Corbin, atrage atenţia că Orientul despre care vorbeşte cosmologia lui Avicena trebuie căutat în „dimensiunea polară”, şi nu în răsăritul arătat de hărţile noastre geografice. „Într-adevăr, explică Henry Corbin, acest Orient este polul ceresc, ‚centrul’ oricărei orientări conceptibile. Trebuie să-l căutăm în direcţia Nordului cosmic, aceea a ‚Pământului luminos’” (5). În Cartea despre Omul Perfect (Kitab al-insân al-Kâmil), ’Abd al Karîm al Jîlî (1365-1403) vorbeşte de un loc care în Coran (VII,44-46) este desemnat cu numele al-A’râf (Înălţimile), iar în LIV,55 e definit „sălaşul de adevăr lângă un rege puternic”; cel ce locuieşte în acest loc este un „om treaz”, un „veghetor” (în arabă yaqzân, echivalent cu homericul àypnos); pe de altă parte, ţinutul vecin al îngerului Yûh, pe care domneşte Sayyidnâ al-Khidr, este ţinutul soarelui de miezulnopţii, unde nu e în vigoare obligaţia rugăciunii rituale de seară (salât al-maghreb), pentru că aici aurora precede seara.

 

„Unde era, unde nu era, dincolo de cele şase ţări şi o a şapta parte, dincolo de Muntele de Cristal, dincolo de Marea Operenciás, a fost odată…” (6) În motivul celor „şase ţări şi o a şapta parte” (hetedhétország) sau al celor „şapte lumi” (hétvilág), care apare de obicei la începutul poveştilor populare ungureşti, folclorul maghiar a păstrat reziduul fosil al unui element de doctrină tradiţională amplu difuzat în culturile Eurasiei. Cele „şapte ţări” sau cele „şapte lumi” ale tradiţiei maghiare se întâlnesc şi în geografia sacră a Purâna-lor hinduse, care vorbesc de şapte dwîpa, aşadar de şapte „insule” continentale ieşite din apă una după alta. Dar motivul celor „şapte ţinuturi” e prezent şi în geografia tradiţională iraniană, care distinge şapte keshvar (avest. karshvar), şapte „climaturi” care sunt în realitate şapte zone ale Terei. Keshvar-ul central, care reprezintă spaţiul terestru accesibil actual oamenilor, e la rândul lui subîmpărţit (de exemplu de al-Bîrûnî) în şapte regiuni:1) India, 2) Arabia şi Abisinia, 3) Siria şi Egiptul, 4) Iran, 5) Bizanţul şi lumea slavă, 6) Turkestan, 7) China şi Tibetul. În esoterismul islamic cele „şapte ţinuturi” reprezintă şapte categorii (tabaqât) ale existenţei terestre: fiecare e guvernată de un Pol (Qutb) şi cei şapte Poli sunt subordonaţi Polului Suprem (al-Qutb al-Ghawth). Celor şapte Poli ai islamului (celor şapte rsi din India, celor şapte înţelepţi ai antichităţii greceşti, etc) corespund cei şapte Magyar (hetumoger) despre care vorbesc cronicile medievale, cei hét vezér ale triburilor ugrice conduse de Árpád.

Dincolo de cele „şapte ţinuturi”, dincolo de cele „şapte lumi”, printre celelalte personaje fabuloase este şi Ion cel Puternic (Erös János, Erös Jancsi). În acest personaj (care corespunde lui Batyr Ivan din basmele ciuvase şi lui Starker Hans din basmele germane) găsim reflexul fabulos al unei întregi serii de „copii divini” mitici, careia i-aparţin, cum a arătat Károly Kerényi (7), şi Kullervo din Kalevala şi Mir-susne-hum din mitologia vogulă. Unele poveşti spun că Puternicul János e fiul unei văduve, ca Parsifal, ca Mani; altele spun că nu are nici tată, nici mamă, ca Melchisedec (Evrei 7,3), pe care unii îl identifică cu Sayyidnâ al-Khidr. Pe de altă parte, figura „copilului divin” se referă la o arché; şi adesea această arché e însoţită de referinţe „polare” şi hiperboreene.

Într-o poveste, Puternicul János se face ascultat de un urs pe care l-a găsit în pădure; unele variante explică extraordinara forţă fizică a băiatului, atribuindu-i paternitatea unui urs. E bine ştiut că simbolul ursului corespunde, în una din valenţele sale, Nordului: o aminteşte Ursa Mare, dar şi terminologia geografică şi astronomică relativă la nord, care în diferite limbi îşi trage originea din grecescul àrktos („urs”). Dar după tradiţia hindusă, septentrionalul „ţinut al ursului” fusese mai înainte „ţinutul mistreţului”, Vârâhî, pentru că mistreţul (vârâha în limbă sanscrită) simbolizează a treia „coborâre” a lui Vishnu în actualul manvantara, adică în ciclul prezent al umanităţii. Această schimbare de nume, explică René Guénon, ar fi efectul unei revolte a castei războinice împotriva castei sacerdotale, revoltă căreia i-a pus capăt al şaselea avatâra al lui Vishnu, Parashu-Râma.

Ori, dacă Puternicul János s-ar fi limitat să supună ursul, rolul său ar fi fost identic celui al lui Parashu-Râma şi eroul poveştii ungureşti ar fi o variantă folclorică a unui avatâra. Iar, pentru a rămâne în aria ugro-finică, János s-ar identifica cu Mir-susne-hum, care urmăreşte ursul şi îl învinge. Dar János reuneşte în jurul persoanei sale atât ursul, cât şi mistreţii, aproape o demonstrare a faptului că „cele două simboluri ale mistreţului şi ursului nu apar întotdeauna în mod necesar în opoziţie sau în luptă, dar, în anumite cazuri, pot chiar reprezenta autoritatea spirituală şi puterea temporală, sau cele două caste ale druizilor şi cavalerilor, în raporturile lor normale şi armonice” (8). Aşadar, dacă îmbinarea simbolurilor în această poveste nu este întâmplătoare, ea ar trebui să se refere la o epocă îndepărtată în care între cele două funcţiuni exista încă o perfectă armonie.

În sfârşit, o observaţie asupra numelui protagonistului. În studiul său asupra „Daciei hiperboreene” (9), Geticus (respectiv Vasile Lovinescu) a raportat numele Ion (Giovanni), care după interpretarea sa desemnează pe „Regele Lumii” în tradiţia populară română, la numele lui Ianus (Janus), zeul care domneşte în Latium în vârsta de aur. Dar s-ar putea adăuga că latinul Janus, independent de orice consideraţie propriu zis etimologică, prezintă o curioasă asonanţă şi cu maghiarul János; şi la această întâmplătoare analogie fonetică între cele două nume se adaugă o analogie substanţială între cele două figuri, pentru că atât Ianus cel cu două feţe (Janus bifrons) cât şi János care domină urşii şi mistreţii reprezintă o unitate primordială încă nu separată prin dualitate.

Teza lui Geticus-Lovinescu e cunoscută. După părerea sa, Dacia ar fi fost într-o anumită perioadă a antichităţii sediul unui centru spiritual de origine hiperboreană; în alţi termeni, Hiperboreenii, deplasându-se din sediul originar septentrional spre sud, s-ar fi oprit în teritoriul cuprins între Dunăre şi Carpaţi, unde ar fi făcut un sediu secundar. Pentru a susţine o atare presupunere, autorul Daciei Hiperboreene trece în revistă un vast material documentar, extras substanţial din opera lui N.Densuşianu (10): folclorul, toponomastica, numismatica, izvoarele greceşti şi latine, chiar istoria Principatelor române, care, după Geticus-Lovinescu, susţin ipoteza prin care tradiţia dacică ar fi supravieţuit până în timpurile relativ recente.

Geticus-Lovinescu îşi expune aceste păreri într-o serie de articole care au apărut în „Études Traditionnelles” între 1936-1937. Aceste scrieri au avut o rezonanţă mai amplă cincizeci de ani mai târziu, când, ca urmare a ediţiei italiene din 1984 şi a celei franceze din 1987, Vintilă Horia a vorbit despre ele cu admiraţie, în timp ce în România Virgil Cândea a atras atenţia asupra imaginii Daciei arhaice prezentată de „B.P.Haşdeu, Nicolae Densuşianu, Mihail Sadoveanu, Matila Ghyka, Mircea Eliade, Mihai Vâlsan, Mihai Avramescu, Vasile (şi chiar Horia) Lovinescu, Nichita Stănescu, pentru a nu cita decât pe acei autori care au cultivat philosophia perennis cu mijloace, ambiţii şi rezultate diferite” (11). Ediţia franceză, în special, a trezit interesul unor cercetători ca Charles Ridoux şi Paul Georges Sansonetti; acesta din urmă, elev al lui Henry Corbin şi Gilbert Durand, a ţinut la Sorbona un curs despre „Dacia hiperboreană”.

Indicaţiile conţinute în Dacia hiperboreană au primit o oarecare dezvoltare în Rusia, în scrierile lui Aleksandr Dughin, care încă din 1991 făcea să circule în samizdat a sa Giperborejskaia teorija (12). Dughin scrie: „Dacia hiperboreană a lui Geticus reprezintă polul comun a două cercuri opuse: cercul meridional mediteranean şi cercul septentrional (…) ruso-slav (în care intră şi componentele balto-scandinave) (…) Oricum ar fi, „Dacia hiperboreană” reprezinta limita meridională a Rusiei hiperboreene, concentrând în sine energiile sacre ale Nordului şi motivele mitice solare hiperboreene. Dar poziţia sa intermediară între cele două cercuri amintite mai sus explică în parte înrădăcinarea tendinţelor hiperboreene pe teritoriul românesc „ (13). Tot în Rusia, Valerij Diomin a condus în 1997 o expediţie ştiinţifică în peninsula Kola, unde au fost descoperite resturile unei civilizaţii care urcă probabil cu douăzeci de mii de ani mai înainte. Referindu-se la rezultatele acelei expediţii, presa rusească anunţa că Hiperborea „leagănul tuturor popoarelor hiperboreene (…) nu numai că a existat, dar se găsea pe teritoriul Septentrionului rusesc”(14).

 

1.Luigi de Anna, Conoscenza e immagine della Finlandia e del Settentrione nella cultura classico-medievale, Turun Yliopisto, Turku, 1998.

2.Bâl Gangâdhar Tilak, The Arctic Home in the Vedas (trad. ital. Ecig, Genova, 1986).

3. Felice Vinci, Homericus nuncius. Il mondo di Omero nel Baltico, Solfanelli, Chieti,1993.

4. Testi taoisti (trad. ital. Utet, Torino,1977).

5. Henry Corbin, Corpo spirituale e Terra celeste, Adelphi, Milano,1986.

6.Cfr. Anikó Steiner, Sciamanesimo e folklore, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma,1980.

7. C.G.Jung e Károly Kerényi – Prolegomeni allo studio scientifico della mitologia, Boringhieri, Torino, 1972.

8. René Guénon, Simboli della Scienza Sacra, Adelphi, Torino, 1975 (trad.rom. Simboluri ale Ştiinţei Sacre).

9. Geticus, La Dacia iperborea, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma, 1984 – Dacia Hiperboreană, ed. Rosmarin.

10. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. a II-a, Meridiane, Bucureşti,1986.

11. Virgil Cândea, Viziuni ale Daciei arhaice, Ed. Viaţa Românească, Bucureşti,1990.

12. Aleksandr Dughin, Giperborejskaja teorija, Arktogeja, Moskva,1993.

13. Aleksandr Dughin, Rusia. El misterio de Eurasia, Grupo Libro 88, Madrid,1992.

14. Vittorio Strada, Scoperta Iperborea. „Corriere della Sera”, 19 apr.1998. 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest