Gurile rele ale omenirii civilizate

01_emisiune-antistres-la-o-televiziune-norvegiana-iata-imaginile-cu-care-au-facut-o-audienta-colosala-de-craciun-241236

Într-o lucrare în care intuiţia se împleteşte cu cel mai ascuţit spirit de obervaţie a realităţii, justificând accentele profetice ale judecăţilor cărora le dau naştere (iată, ca primă probă, titlul: Homo videns. Imbecilizarea omului prin televiziune), italianul Giovanni Sartori desfiinţează validitatea opiniei publice, ca şi practica „sondării” ei. Ne este familiară gravitatea de argument ultim cu care sondaje de opinie sunt evocate de către cei puşi să justifice legitimitatea unor acţiuni, programe sau politici sociale. Primul pas în construirea din nimic a unei asemenea legitimităţi este transformarea realităţii sociale în expresie publică, mai ales prin trecerea de la cuvânt la imagine, de la înţelegere la vedere (sau înregistrare), de la impresia inteligibilă (ceea ce integrăm conceptual şi ideatic în ceea ce înţelegem cu privire la realitate) la expresia , oricât de săracă, dar la care este obligat orice cetăţean dornic să se afirme ca atare. Cu cât expresia este mai public manifestată, adică mai etalată fără inhibiţii teoretice, cu atât cel care exprimă este considerat mai responsabil din punct de vedere civic, mai activ în exercitarea drepturilor democratice.

Al doilea pas este înregistrarea opiniei publice. Căci democraţia însăşi se afirmă ca o guvernare a opiniei, iar proba unei societăţi democratice este ca publicul să aibă opinii. Înregistrarea opiniilor se face fie prin mass media, fie prin sondajele de opinie. Numai că presa, mai cu seamă televiziunea, nu reflectă schimbările care au loc în cultura sau societatea noastră, ci acele schimbări pe care ea le promovează sau le inspiră, spune Sartori, iar sondajele înregistrează poziţii slabe sau false ale persoanelor puțin interesate şi mai degrabă străine de subiectele „sondate”. Ca să scape de responsabilitatea de a avea opinie, oamenii enunţă, de obicei, ceea ce li se pare mai în acord cu intenţiile intervievatorilor.

Răspunsurile lor însumate sunt vocea cea gravă a opiniei publice şi ultimul pas este manevrarea ei, de către specialişti, politicieni sau numai organizaţii neguvernamentale, ca instanţă ultimă şi defintivă de consacrare a adevărului. Aceste enunţuri, lepădate în grabă de oameni cu mult mai interesaţi de viaţă personală decât de problemele spaţiului public, devin monedă forte în luptele civice şi instanţă supremă de judecată tocmai asupra problemelor personale.

Disputele pro sau antiavort sunt tot mai aprinse pe scena dezbaterii publice. Actorii – autorizaţi – care se pronunţă sunt organizaţiile neguvernamentale. Pentru a putea participa la discuţie, chiar forme tradiţionale de organizare sau reprezentare comunitară, precum parohiile, familiile, preoţii sau mamele au îmbrăcat uniforma legitimităţii civile şi s-au transformat în asociaţii civice. Discuţia, fierbinte, nu are voie să depăşească anumite hotare: tonul trebuie moderat şi, mai ales, intervenţiile trebuie legitimate prin apelul la argumente. Totul tinde să se apropie de reţeta dezbaterilor televizate, în care diversitatea punctelor de vedere, chiar adversitatea poziţiilor, nu depăşesc, ca importanţă, cadrul organizat şi civilizat în care ideile sunt vehiculate. Totul este subordonat scopului suprem al identificării şi etalării problemei. În cazul nostru, avortul.

În consecinţa acestei „popularizări”, femeile şi bărbaţii având ceva de a face cu avortul dispun de un repertoriu îmbogăţit aproape zilnic de opinii şi argumente în favoarea sau împotriva actului. Nimic nu este mai preţios decât buna şi completa lor informare asupra tuturor aspectelor avortului: suferinţa embrionului înzestrat deja cu viaţă sau cu suflet, dar şi pericolele asupra sănătăţii fizice sau psihice a mamei sau a copilului cu handicap care se poate naşte; posibilitatea încredinţării copilului nedorit spre adopţie, dar şi tragediile din centrele de îngrijire a copiilor; împărtăşirea vinei pentru scăderea populaţiei totale, dar şi pentru creşterea necontrolată a unui anumit segment al acestei populaţii; culpabilitatea uciderii celui nenăscut, dar şi vinovăţia faţă de cel posibil condamnat la o existenţă nefericită.

Care sunt cele mai importante argumente? Intrarea în spaţiul public nu face decât să egalizeze şi să relativizeze toate argumentele, ca şi poziţiile (raţionale, morale, religioase sau politice) de pe care sunt enunţate. În spaţiul public, Biserica nu are autoritate mai mare decât statul sau decât reprezentanţii unei organizaţii de promovare a igienei sexuale. Iar familia, cea mai veche şi mai universală instituţie umană, cântăreşte infim, dacă e să o comparăm cu fundaţia Accept. Transferarea vieții personale cu întâmplările ei în domeniul public duce la dezintegrarea ei. Nimeni nu se mai gândeşte că femeia are acces necondiţionat la tainele sexualităţii, fertilităţii şi morţii în spaţiul familial; femeile sunt primele care renunţă la acest privilegiu, ca fiind unul care le reduce numai la condiţia lor familială. Neatenţi la cercetarea culturii familiale (care include, evident, şi felul în care trebuie gestionate procreaţia şi avortul), răsfoim reviste, consultăm specialişti şi participăm la dezbateri, ignorând şi contribuind, în felul acesta, la sfârşitul acestei culturi. Specialiştii şi asociaţiile civice, adevărate „guri rele” ale omenirii civilizate, ne îmboldesc să o înlocuim, ca pe o haină ieşită din modă, cu informaţiile pe care ni le revarsă în spaţiul public. Ca să le facem pe plac, şi noi ieşim din condiţia de bărbat sau femeie, bătrân sau imatur, părinte sau copil, pentru a ne califica drept indivizi cu spirit civic.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest