Greşeli ale Noii Drepte Europene

Odată cu ascensiunea Protestantismului, o versiune individualistă a Creştinismului, modernismul s-a născut în Europa. Astfel, odată cu naşterea acestuia, nu a mai existat o populaţie catolică omogenă din cauza ascensiunii fulminante a mai sus menţionatei denominaţiuni anti-catolice a creştinătăţii. În acest context, guvernele seculare şi tolerante au devenit singura metodă pentru a asigura co-existenţa paşnică. Odată cu Iluminismul şi Revoluţia Franceză, dreapta anti-liberală şi tradiţionalistă a luat de asemenea naştere. Din pricina faptului că nu a existat anterior o societate pre-liberală şi aristocratică în ţara ei natală, dreapta americană a fost inspirată puternic de gânditorii iluminişti, diferenţiindu-se masiv faţă de dreapta tradiţională europeană. Este modelul acestei drepte false ce a fost implementat în Europa în urma celui de-al doilea război mondial, dreapta tradiţională fiind discreditată de Fascism şi de Naţional Socialism. De atunci, chiar şi stânga şi-a pierdut esenţa devenind liberală, renegându-şi lupta anti-capitalistă prin adoptarea aceloraşi politici liberale apropiate de cele ale dreptei moderne. În acest context s-a născut GRECE (Groupement de Recherche et d’étude pour la Civilisation Européenne), în 1968: un grup de gânditori ce a pornit a re-gândi ideile tradiţionaliste. Este ceea ce mass-media a numit ,,Noua Dreaptă’’.

GRECE, foarte asemănător cu ceea ce reprezintă Şcoala de la Frankfurt pentru marxişti, crede în importanţa culturii în vederea schimbării politice. Spre deosebire de alte grupuri de dreapta, GRECE nu îşi are rădăcinile în Catolicism (în ciuda faptului că anumiţi membri ai grupului urmează acest crez) sau în fascism, ci în tradiţia europeană. Din pricina diversităţii sale, ar fi imposibil a rezuma diferitele idei propuse şi apărate de grecişti, însă este foarte clar că nucleul grupului este anti-liberalismul ,,devotat integrităţii culturii şi identităţii europene’’. Dacă modernismul şi post-modernismul nu sunt respinse întru totul, capitalismul liberal este. Pentru a se dezvolta pe sine însuşi şi pentru a-şi atinge potenţialul maximal, omul trebuie să îşi găsească rădăcinile în tradiţiile colective.

Greciştii se delimitează de cartezianismul raţionalist, ce tinde a cuantifica totul şi a oblitera astfel valorile europene. Ei resping de asemenea şi individualismul, o filosofie ce îl scoate pe individ din comunitatea sa organică, fără de care nicio formă de cultură n-ar fi posibilă. Acestea din urmă reprezintă exact acele ideologii care zdrobesc neamurile, le alienează, încurajează emigrarea în masă, totul în vederea dizolvării distinctivităţii rasiale şi micşorării costurilor de producţie. Liberalismul plasează individul cu ale sale instincte primare în centrul existenţei, o tendinţă care este cel mai vizibilă în cadrul manifestărilor sexuale. După feminism, al cărui scop nu a fost acela de a elibera femeile, ci mai degrabă de a le face competitoarele bărbaţilor, ele încearcă astăzi, prin promovarea ,,Teoriei Genului’’, a se elibera pe ele însele de restrângerile sexuale, ultimul obstacol în calea libertăţii totale. Noua Dreaptă răspunde prin a ne reaminti de polaritatea şi complementaritatea relaţiilor dintre bărbaţi şi femei. Deci, nu numai ,,Teoria Genului’’ şi feminismul trebuie respinse, ci şi misoginismul.

Micheal O’Meara cunoaşte bine subiectul, lucru mai mult decât evident în lucrarea sa – ,,Noua Dreaptă, Noua Cultură (Arktos, 2014)’’, iar spre deosebire de mulţi dizidenţi americani, nu idealizează în mod eronat Noua Dreaptă Europeană. El notează că după 30 de ani de existenţă, GRECE a făcut o întoarcere 180 de grade, începând să se manifeste în favoarea recunoaşterii şi drepturilor comunităţilor non-europene ce trăiesc pe pământ european. Aceasta este una dintre greşelile majore ale mai sus menţionatei şcoli intelectuale, greşeală ce a dus la plecarea multor gânditori renumiţi din GRECE. El notează de asemenea şi că GRECE şi-a pierdut din vedere obiectivele originare. Transformându-se într-o şcoală metapolitică a gândirii, a renunţat în totalitate la aspectele culturale şi politice ale luptei împotriva lumii moderne, îndreptându-se spre o hiper-intelectualizare ce i-a înstrăinat de neam şi de idealurile identitare iniţiale.

În cercetarea lor asupra tradiţiilor şi sufletului Europei, mulţi grecişti au ajuns până în punctul respingerii Creştinismului, pe care dânşii îl consideră o religie importată, al cărui caracter individualist şi universalist a pavat drumul către modernismul liberal. Departe de a-şi dori reîntoarcerea la credinţele pre-creştine, ei mizează pe reînvierea valorilor eroice ale trecutului, uitând însă faptul că cea mai propice exemplificare a acestor valori a fost cavalerismul creştin al Evului Mediu.

Dacă unele dintre criticile acestora din urmă se aplică Protestantismului, o versiune iudaizată a Catolicismului, e mai mult decât clar că atât Ortodoxia cât şi Catolicismul sunt produse europene 100% şi că, în ciuda aspectului individual al mântuirii, cele două au reuşit să unească Europa în cuget şi-n simţiri mai bine decât orice altă credinţă sau ideologie. Canada franceză reprezintă poate cel mai bun exemplu al legăturii strânse dintre comunitatea organică şi Catolicism; dacă canadienii francezi au supravieţuit, este datorită clerului romano-catolic. În concluzie, O’Meara menţionează şi faptul că ar fi absurd a crede că după 1500 de ani de creştinism european, această religie nu este purtătoarea spiritului european sau cel puţin a unei părţi din acesta. El ne aminteşte de asemenea că adevăraţii europeni tradiţionalişti se găsesc deseori printre tradiţionaliştii catolici.

Când vine vorba de istorie, greciştii favorizează viziunea împărtăşită de Heidegger, Nietzsche şi Spengler. În locul percepţiei liniare a istoriei, ei favorizează o versiune ciclică. Pe acest concept al întoarcerii şi al arheofuturismului se bazează dânşii atunci când propun o diviziune tripartită a societăţii originată în modelul indo-european, unde producătorii şi comercianţii se află la baza piramidei, în timp ce în vârful ei se află clerul şi războinicii, purtători ai unor valori mult mai onorabile.

Dacă opoziţia la hegemonia americană este asociată în zilele noastre cu stânga, dreapta anti-liberală, reprezentată de Evola, Bardèche şi Spengler, este cea care a identificat SUA ca un pericol major, o ameninţare chiar mai mare decât URSS. Pentru grecişti, Statele Unite, construite pe fundamente pur raţionale şi artificiale, au devenit exponentul principal al individualismului calvinist, dar şi al ideii potrivit căreia capitalismul este un sistem universal condus de abstracţii individuale ce nu respectă tradiţia şi identitatea etnică. De fapt, după grecişti, foarte puţine lucruri separau SUA de URSS şi din cauza proximităţii ideologice a celor două puteri, greciştii refuză să se considere pe sine ca membri ai Vestului, un termen american. Dorind să nu fie vasali nici ai americanilor, nici ai ruşilor, greciştii s-au îndreptat spre ţările Lumii a Treia care respingeau dogmele liberale.

Greciştii consideră că Europa este în declin în ciuda avansurilor sale tehnologice şi culturale. La fel este cazul conceptului de stat naţional. O Europă unită diferită de visul eurocraţilor şi apropiată de ideile lui Dughin – chiar dacă oficial greciştii se distanţează de gânditorul rus – ar fi cea mai bună cale de reorganizare a Europei. Pentru ei, un imperiu care ar include Europa şi Rusia, bazat pe comunităţile etnice independente ar fi calea de a păstra culturile şi tradiţiile europene.

Printre criticile formulate de O’Meara, cea mai relevantă este probabil faptul că anti-americanismul i-a făcut pe unii grecişti să piardă din vedere că imigraţia este o ameninţare mult mai reală decât hegemonia SUA. Dispariţia culturii europene în favoarea culturii americane este mai puţin periculoasă decât dispariţia popoarelor europene în favoarea unui număr mereu mai mare de imigranţi. Acest anti-amerivanism i-a făcut de asemenea pe grecişti să uite că în America multe grupuri etnice, cum ar fi irlandezii catolici, polonezii, italienii sau francezii canadieni şi un număr din ce în ce mai mare de anglo-saxoni se opun modelului calvinist american.

Ceea ce îl va izbi pe cititorul nord-american este faptul că în Noua Dreaptă Europeană nimic nu este explicat în termeni clari rasiali. Identitatea, a cărei unicitate nu poate fi explicată numai în termeni rasiali, deoarece ea cuprinde şi cultura şi tradiţia, este fundamentul ideilor GRECE. Aşa cum subliniază corect O’Meara, în ultimii ani, s-a petrecut o schimbare majoră în ideile apărate de Alain de Benoist, cel mai faimos gânditor asociat cu GRECE, care acum apără toate culturile şi identităţile faţă de hegemonia liberală americană, incluzând aici cultura şi identitatea noilor sosiţi imigranţi. În ciuda acestei schimbări, este clar că această şcoală de gândire i-a ajutat pe dizidenţi să construiască o critică puternică şi solidă la adresa lumii postmoderne. Cei care sunt mai puţin familiarizaţi cu Noua Dreaptă se vor bucura de multele note de subsol care prezintă mulţi gânditori, chiar şi pe cei mai puţin cunoscuţi, care au evoluat în interiorul sau în jurul GRECE.

Per total, ,,Noua Dreapta, Noua Cultură’’ a lui O’Meara ne aminteşte că Noua Dreaptă Europeană de astăzi nu mai apără integritatea popoarelor europene. Greciştii care se manifestau în favoarea prezervării etnice a popoarelor noastre, ca Guillaume Faye sau Pierre Vial, au părăsit GRECE cu multă vreme în urmă, aderând la mişcarea identitară ce prinde contur în Europa zilelor noastre. Ruptura acestor doi foşti corifei ai GRECE de mişcare se datorează şi faptului că, pentru mulţi grecişti, tradiţia europeană este pre-creştină, negând deci importanţa catolicismului şi creştinismului în construirea Europei.

 

 

Traducere: Radu Simion

Sursa: http://www.eurocanadian.ca/2015/04/flaws-in-the-european-new-right.html

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *