Good fighter / bad fighter sau: Confuzia înger / demon la Hollywood

hollywood_sights_screensaver-113069-1

Fight Club este printre cele mai manipulatoare filme ale ultimilor ani (ceea ce era evident şi dacă spuneam că este printre cele mai bine vândute filme ale ultimilor ani), dat fiind că personajul care deconspiră şi respinge manipularea este, în acelaşi timp, personajul manipulator, iar în final se dovedeşte a fi nu numai periculos, ci chiar cât se poate de fals, în cel mai puternic sens al cuvântului: inexistent.

Ca urmare a acestei construcţii, în impactul emoţional – greu de conştientizat! – pe care filmul îl are inevitabil asupra privitorului, a te opune consumismului riscă să devină echivalent cu a fi declarat periculos şi dezirabil de ucis (condamnat la dispariţie) – sau, mai rău (pentru că de asemenea pericol ne putem măcar apăra), riscă să devină echivalent cu a nu exista. Încă o dată, confuzia înger / demon este folosită pentru a da impresia că taberele nu se pot delimita în mod absolut şi că, de fapt, năuceala e atât de mare şi pericolul atât de catastrofal, încât e mai bine să nu ne angajăm în luptă.

În mod paradoxal, tocmai anti-consumismul este, în film, doctrina unui personaj declarat fals prin inexistenţă şi a altor câteva care sunt, fără excepţie, “spălate pe creier” dincolo de orice urmă de speranţă – formând împreună o armată lugubră şi mecanică, lipsită atât de viaţă, cât şi de inteligenţă.

Iată planul: mulţimea se lasă, încet-încet, cucerită de Salvatorul cu zâmbet de zeu, replici de psiholog şi muşchi de gigolo, comparativ cu care personajul „real” pare o biată musculiţă ameţită, incapabilă să se ţină departe de gunoi. Orice privitor pică uşor în mrejele bine ticluite ale „Maestrului”, crezând că-şi regăseşte acolo visul de libertate – iar dezamăgirea construită de film e cu atât mai cruntă şi mai eficientă, cu cât e mai mare contrastul dintre strălucirea falsă a consumismului şi putrezimea decadentă în care se instalează, cu mândrie, „opozanţii” săi. Pentru că – nu-i aşa? – a te opune consumismului nu înseamnă a-ţi dori şi a-ţi construi cu răbdare o viaţă neplastifiată şi firească, ci înseamnă a-ţi înfunda viaţa într-o ruină respingătoare a Marelui Oraş şi a o continua în ciuda sau chiar împotriva acestuia. După cum – evident! – a te împotrivi nereuşitei „ţivilizaţii” înseamnă a fi lipsit de civilizaţie.

Fragila, dar grandioasa idilă cu rebelul carismatic şi „idealist”, pe care filmul i-o propune spectatorului ajuns la limita frustrării consumiste şi înfometat de ceea ce Hollywood-ul vinde mai nou drept „libertate”, se clatină cutremurător pe măsură ce dezvoltarea epică îi testează rezistenţa, iar în final se năruie dramatic, în prăbuşirea asurzitoare a unor presupuse „clădiri criminale”.

Înţeleasă cu luciditate, chiar şi acestă încercare de a eradica apoteotic creditele bancare prin distrugerea clădirilor care le-ar găzdui reuşeşte să fie doar ridicolă, dacă ţinem cont de diferenţa dintre materie şi informaţie, pe care nevoia unui final spectaculos ne încurajează să o trecem cu vederea.

E greu să nu observăm că personajele declarat non-conformiste propuse adesea de Hollywood sunt simplificări până la absurd ale celor mai banale, dar distructive atitudini opozante. „Aşa nu”, spun toate aceste personaje (începând cu cel din Dead Poets Society şi terminând cu Surrogates), nemaireuşind să indice şi alternativa – veşnici sclavi ai instinctului de a nu urma turma, care eşuează constant să le confere o definire de sine sănătoasă.

Ei par iniţial nişte îngeri nebănuiţi şi, prin urmare, confundaţi pe nedrept cu demonii – dar se dovedesc în final a fi simpli demoni care nu fac decât să se ascundă sub înfăţişarea unor îngeri. Iar confuzia, temeinică reţetă hollywoodiană de succes, persistă, de multe ori chiar după generic…

Sfârşit?

 

  II

Aş putea (re)începe avertizându-vă: Despre Fight club nu se vorbeşte! Dar, ce să fac?, asta ar însemna că deja am început să vorbesc despre Fight club. Într-o dispută de acest gen, interzicerea de către interlocutor a oricărui discurs despre un subiect se rezolvă uşor: înainte să mă afecteze pe mine, ea îi taie chiar adversarului dreptul de a mai adăuga ceva. Iată că putem propune un final onest al scenei în care ni se vinde regula mai sus citată: „Dacă despre Fight club nu se vorbeşte, atunci el nu poate avea mai mult de o regulă!” (De fapt, nici pe aceea nu „avem voie” să o formulăm, deci cine ne-ar putea-o comunica?)

După secole întregi în care logicienii s-au chinuit să soluţioneze problema paradoxurilor, Hollywood-ul a demonstrat că nici nu e dezirabil să se găsească o astfel de rezolvare. De ce să le elimini, când poţi să le foloseşti? De ce să rezolvi, când poţi să manipulezi? Fight club, Clockwork orange, Coffee and cigarettes sunt tot atâtea exemple în care paradoxul face filmul.

Un titlu la fel de bun de articol ar fi: Fight club sau atracţia repulsiei. Din nou, ca şi în filmele abia citate, repulsia este personajul principal al filmului, ea e punctul de atracţie. Deosebirea e că aici nu putem ghici acest lucru de la început.

Personajul principal e foarte atrăgător din punct de vedere intelectual (el ne spune nu doar că e cazul să luptăm cu sistemul, ci şi cum să luptăm – de exemplu, cum să construim o bombă „simplă”, „banală”), din punct de vedere social (el e cel care le vinde bogătanelor obeze propriile funduri sub formă de săpunuri scumpe), din punct de vedere fizic (oare mai e nevoie să argumentez?)… Pentru cazul în care personajul cu apetenţă şi aptitudini de mic dumnezeu nu convinge suficient în sine, e accentuată tot mai mult discrepanţa dintre el şi muritorul care trăieşte în umbra lui, dar care, din nou paradoxal, îl pune în lumină.

Fatalitate: după construcţia solidă a acestei atracţii iniţiale, sunt pornite alte mecanisme emoţionale pe baza cărora pe el trebuie să îl condamnăm, lui ajungem să îi dorim desfiinţarea(la propriu?), de moartea lui ajungem să ne bucurăm fără teama de a fi sadici, căci această moarte nu înseamnă pentru lumea reală decât pierderea unor măsele cariate ale supravieţuitorului.

Un nou titlu la fel de bun de articol ar fi: Fight club sau cum se schimbă macazul emoţional. Să nu bănuiţi cumva că mediul rânced în care se desfăşoară acţiunea are de-a face cu această schimbare de macaz emoţional. Nu e cazul să bănuiţi, ci să fiţi siguri. – Iată, chiar în desfăşurarea acestui paragraf, o infimă mostră de generare a unor emoţii schimbătoare. Atenţie, urmează încă una! Reţeta e cunoscută şi, putem aprecia aceasta!, a fost aplicată şi aici cu succes…

Un alt titlu la fel de bun de articol ar fi: Fight club sau repulsia controlată de Hollywood. Da, repulsia are rolul ei, fiind generată cu grijă şi cu măsură, pentru a păstra privitorul în faţa ecranului… Ba mai mult, el trebuie să rămână cu o amintire plăcută (pozitivă!) a întregului proces, astfel încât sugestiile emoţionale negative să fie păstrate şi asumate multă vreme: măcar până la vizionarea următorului film construit după aceeaşi reţetă.

În loc de concluzie, aş spune că imaginea finală „aproape subliminală” a unui penis aberant introdus în scenă poate fi privită ca un simbol a ceea ce a făcut regizorul cu mintea privitorului pe parcursul întregului film.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest